luni, 8 iunie 2009

FRĂŢIE, PRIETENIE ŞI SINGURĂTATE


Un studiu realizat în martie 1994 de Filiala din Iaşi a Institutului de Ştiinţe ale Educaţiei, a încercat să identifice problemenle şi frământările tinerilor. Rezultatele au fost surprinzătoare: s-a constatat că printre tinerii studenţi predomină nevoia acută de comunicare, în ciuda faptului că se întâlnesc foarte des. Cu toate că sunt împreună, totuşi predomină însingurarea, sunt colegi dar nu se simt prieteni.

Oare dacă s-ar face o astfel de statistică printere tinerii credincioşi nu cumva s-ar putea face aceleaşi constatări? Ne întrebăm adeseori de ce suntem aşa de însinguraţi cu toate că avem aceleaşi aspiraţii, trăim cu aceeaşi nădejde. Nu ar fi normal ca toate aceste lucruri comune să ne lege mai mult pe unii de alţii? Dacă toţi simt nevoia de prietenie, oare de ce sunt aşa de puţine prietenii? Pentru un strop de prietenie am fi în stare să plătim orice preţ şi am străbate orice distanţă.
Instrumentele de care dispunem pentru a desfiinţa distanţele dintre noi sunt din ce în ce mai multe, dar din păcate distanţele ce ţin de suspiciune, comoditate şi indiferenţă nu se pot desfiinţa.
Pe internet se pot vedea profiluri cu sute şi mii de prieteni. La ultimul profil am văzut 1159 de prieteni. Dacă nu ştii despre ce fel de „ prieteni” şi „vizitatori” este vorba ai impresia că lumea întreagă este pe cale de a se întoarce la dragostea şi comuniunea primilor creştini. Oare chiar poate fi cineva atât de naiv ca să creadă că are 1159 de prieteni şi că într-un timp relativ scurt a primit mii şi mii de vizite de la unele persoane dintre care pe cele mai multe nu le cunoaşte?
Dar cum am putea cultiva frăţia şi prietenia?

BOGĂŢIA VEDERII FAŢĂ CĂTRE FAŢĂ
„O privire prietenoasă înveseleşte inima”(Pilde 15,30)

Mijloacele de comunicare pot cel mult să întreţină unele releţii dar sunt improprii pentru realizarea unei prietenii. Nici un instrument nu poate să desfiinţeze necesitatea vederii faţă către faţă.
Pentru a mă bucura de măreţia, taina, complexitatea din universul infinit al unei persoane trebuie să descopăr în el propriile aspiraţii, propriile dorinţe, trebuie să descopăr în el chipul lui Dumnezeu şi chipul meu, trebuie ca aceasta să stea faţă către faţă cu mine. Sfântul Apostol Pavel ardea de nerăbdare pentru a vedea pe fraţii creştini faţă către faţă: „Căci voiesc ca voi să ştiţi cât de mare luptă am pentru voi...şi pentru toţi câţi nu au văzut faţa mea în trup”(Col. 2,1; IICor. 2,13). Nici un instrument, oricât de performant ar fi el, nu poate să înlocuiască „reciproca atenţie şi privirea în faţă”(Păr. D. Stăniloae, Cuvântul şi mistica iubirii).
Faţa este o fereastră prin care pot privi universul bogat al persoanei cu care vorbesc, limbajul feţei exprimă persoana însăşi. O persoană caldă, curată, bogată şi sinceră va oferi prin faţa sa aceste valori. Cea mai mare parte din sensurile gândurilor şi din energiile simţirilor nu se exprimă prin cuvinte, ci prin limbajul feţei. ”Ochii superiori comunică şi împărtăşesc atât de profund şi esenţial încât, chiar numai prin ei, persoanele trăiesc viaţa universală şi cuceresc deplin împărăţia iubirii şi a fiinţei...Bogăţia ochiului este bogăţia persoanei însăşi şi oferta lui este sufletul însuşi... Dacă există o împărtăşire a sufletului, o hrănire de la suflet la suflet, un banchet al sufletelor acesta este inevitabil un festin al ochilor; este cel mai bogat, mai delicat, mai nobil, mai consistent şi mai imperial ospăţ”.(George Remete, Cunoaşterea prin tăcere, Reîntregirea, Alba Iulia, 2004, pp.318-319). Şi aceasta, mai ales, de când Fiul lui Dumnezeu şi-a făcut pentru eternitate, din faţa omenească faţă a sa.

MAI MULTĂ COMUNICARE
„Tăcem când suntem împreună
Şi singuri când suntem ni-e dor”
(Traian Dorz)


Limbajul tăcerii este rezervat pentru veacul ce va să vină, până atunci avem la îndemână şi cuvintele.
Adeseori se vorbeşte despre riscurile legate de cuvânt, dar foarte rar se aminteşte de riscurile legate de tăcere. Calea către inima celuilalt se află încifrată în inima mea. Chiar dacă nu toţi sociabilizează cu aceeşi dexteritate şi uşurinţă, fiecare are datoria să-şi cultive continuu puterea de a acorda verbalizarea cu adevărul firii sale. “În cuvinte e viaţa celui ce le rosteşte, viaţă comunicată celui către care le rosteşte. Cuvintele nu sunt separate de viaţa lui. Cuvintele pornite din gura cuiva şi primite de cel căruia i se adresează sunt o adevărată sărutare dată de cel dintâi faţă de cel din urmă” (Păr. D. Stăniloae, nota 28 la Cântarea Cântărilor).
Dacă am fi lipsiţi, de pildă, de scrisorile Sfântului Ioan Gură de Aur către Olimpiada, în care prietenia, nobleţea, fineţea şi nădejdea sunt ridicate pe necunoscute culmi dumnezeieşti, fără îndoială că am fi mai săraci. Nu am fi cunoscut poate niciodată, cele mai fine şi sublime nuanţe ale geniului omenesc. Şi cele mai umane aspecte ale sfinţeniei şi curăţiei.

SENSUL ŞI PUTEREA DARULUI
“Iubirea se poate comunica prin cuvinte dar şi mai mult prin fapte şi şi mai mult printr-o transmitere directă a stării proprii”(Păr. Dumitru Stăniloae)

Cuvintele, pentru a fi ferite de riscul ipocriziei şi al convenţionalismului, trebuie să sfârşească în gest şi dar. Darul este expresia libertăţii şi nobleţii omeneşti. Pentru a face un dar cuiva nu este nevoie să aştept un moment potrivit pentru aceasta. Oricând, de pildă, pot să iau o carte pe care am citit-o cu deosebită bucurie şi să o dăruiesc unei persone cunoscute într-un fel cu totul natural şi dezinteresat. Dezinteresat, pentru că, “stă în puterea noastră să oferim prietenia nu să o cerem de la alţii”(Păr Savatie Baştovoi).
“Vreau să-ţi dăruiesc o carte pe care eu am citit-o cu mult folos şi cred din suflet că lectura ei îţi va aduce şi ţie o mică bucurie”!
Atunci când darul este de natură spirituală aduce în relaţia de prietenie pe cea de a treia Persoană, adică pe Dumnezeu. Astfel, prezenţa mea în obiectul dăruit, este străbatută de prezenţa divină, iar celălalt se îmbogăţeşte şi cu prezenţa mea şi cu prezenţa lui Dumnezeu. Bogăţia fiinţial artistică a comuniunii se înnobilează numai când este străbătută de prezenţa lui Dumnezeu. Amitirea darului primit şi a cuvintelor spuse odată cu cu acest gest, depăşeşte hotarele timpului şi spaţiului şi intră în eternitate. Astfel, un dar izvorât din preţuire şi atenţie poate să îmbogăţească atât viaţa de aici cât şi cea de dincolo.
Dincolo de orice metaforă sau alcătuire poetică, singurul şi nedespărţitul nostru Prieten este Iisus Hristos, Cel Care S-a unit cu cei credincioşi pe vecii vecilor. Iar dacă mai avem şi alţi prieteni îi avem tot prin El.
Există puţine prietenii adevărate pentru că există multă comoditate şi puţină comunicare, este multă indiferenţă şi puţină sinceritate şi curăţie. Dar cauza principală este aceea că puţini îşi întemeiază prietenia cu oamenii pe prietenia cu Dumnezeu.„Prieteni ai lui Dumnezeu şi prieteni unii cu alţii sunt în realitate numai sfinţii..”(Sf Vasile cel Mare, Omilii la psalmi, IX, 2). Poate de aceea prietenia este sublimă şi frumoasă pentru că este rară.
Nu trebuie să uităm că sfinţii care au scris cel mai frumos despre prietenie au fost adeseori singuri şi părăsiţi.”Toţi m-au părăsit” zicea îndurerat odinioară Sfântul Pavel, cel care altădată căuta cu ardoare pe prietenii şi colaboratorii săi. „Singur, disperat de singur, mă socoteam pe veci piredut” zicea un poet care nu cu mult timp înainte era înconjurat de admiratori. „Toţi veţi pleca la ale voastre iar pe Mine Mă veţi lăsa singur”- zicea Domnul celor ce cu puţin timp mai înainte i-a numit prieteni.
În mod paradoxal singurătatea nu se opune comuniunii, dimpotrivă ea este fibra sau nervul care-i dă viaţă. Cu cât singurătăţile sunt mai reale cu atât bucuria comuniunii se apropie de deplinătate. Singurătatea limpezeşte şi statorniceşte persoana asigurându-i cele necesare în vederea comuniunii. În realitate marii sfinţi, gânditori şi creatori au fost marii însinguraţii. Aceştia au adus din întunericul singurătăţii lor lumină şi viaţă celor din frăţie şi comuniune.
Singurătatea poate fi înfrângere, dar poate fi şi starea de aşezare creatoare a omului. Oricum ar fi, trebuie să-i ieşim în întâmpinare, fie pentru salvarea ei (când ea este înfrângere), fie pentru salvarea noastră (când ea este bogăţie).

VASILICĂ NICA - articol preluat cu acordul autorului, de pe Forumul "Oastea Domnului"

Un comentariu:

Mariana spunea...

:) M-am întâlnit cu Vasile Nica la Sibiu. Ne-am vorbit câteva clipe, apoi, la desprăţire voiam să îl îndemn să mai scrie, să mai posteze...Nu mai ştiu dacă am făcut-o sau nu. M-am bucurat enorm de postarea de ieri. Deşi unele fragmente le ştiam, constat că nu şi-au pierdut prospeţimea, dimpotrivă, parcă sunt stropi binecuvântaţi de rouă peste sufletu-mi însetat.

Am avut la un miment dat sentimentul că îmi cunoaşte atât de bine simţirile, dar e clar că sunt stări pe care le cunosc toţi cei caută iubirea.

Sorin, sunt extraordinare cuvintele şi gândurile pe care le exprimă Vasile...şi parcă le înţelegem aşa de bine!

Mi s-au lipit de inimă citatele:

,,Pentru un strop de prietenie am fi în stare să plătim orice preţ şi am străbate orice distanţă. "

,,Dacă există o împărtăşire a sufletului, o hrănire de la suflet la suflet, un banchet al sufletelor acesta este inevitabil un festin al ochilor; este cel mai bogat, mai delicat, mai nobil, mai consistent şi mai imperial ospăţ”

,,Calea către inima celuilalt se află încifrată în inima mea."

,,Cuvintele pornite din gura cuiva şi primite de cel căruia i se adresează sunt o adevărată sărutare dată de cel dintâi faţă de cel din urmă” (Păr. D. Stăniloae, nota 28 la Cântarea Cântărilor)."

,,Atunci când darul este de natură spirituală aduce în relaţia de prietenie pe cea de a treia Persoană, adică pe Dumnezeu. Astfel, prezenţa mea în obiectul dăruit, este străbatută de prezenţa divină, iar celălalt se îmbogăţeşte şi cu prezenţa mea şi cu prezenţa lui Dumnezeu."

,,În mod paradoxal singurătatea nu se opune comuniunii, dimpotrivă ea este fibra sau nervul care-i dă viaţă."


Mulţumesc pentru acest ,,festin" al cuvintelor de suflet, şi ţie, Sorin, şi lui Vasile Nica. Fiţi binecuvântaţi!