Îmi este sete şi dor

Mi-e dor, să ating cerul dintr-un zbor,
Să uit că-n lume-s călător...
Mi-e dor, de visele din copilărie,
Aş vrea şi azi, la fel să fie!
Mi-e dor, de seninul din privire,
Mi-e dor, de acel dor, numit IUBIRE!

Cum se desparte în silabe cuvântul DOR ?!...sau cuvântul DORUL?!... sau DORURI ?!...
Dorul, pentru cei care ştiu ce este iubire de Dumnzeu şi pentru aproapele, se desparte întodeauna în două silabe.
Do-rul, jumătate la unul şi jumătate la celălalt pentru a fi mai uşor de purtat pe umeri!
Dorul este o cruce destul de grea şi când doi sau mai mulţi pun umărul sub ea, devine mai uşoară.

..Dar cu ce cuvânt rimează cuvântul DOR ?!...
Dor rimeză cu Dor. Cui nu i-a fost niciodată dor de dor?

Iubirea e o putere

"Iubirea nu e emotie, e o putere ...  o mare putere a omului, primita de sus, o putere care trebuie eliberata si lucrata de fiecare in parte. Fara Dumnezeu, orice iubire moare pentru ca nu exista Dumenzeu in ecuatie. Si atunci noi nu avem de unde sa ne alimentam, sa ne regeneram iubirea. Fara Dumnezeu, nu exista principiul generator de iubire. Omul singur e o fiinta limitata. Harul e cel care il face infinit de adanc. Harul e de la Dumnezeu.

Trebuie sa invatam sa-L vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si de iubire.

Pentru ca fiecare om e cu mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura. In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta inflorire a lui este infinita.

Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat

„În ziua dintâi a săptămânii, Maria Magdalena s-a dus dis-de-dimineaţă la mormânt, pe când era încă întruneric; şi a văzut că piatra fusese luată de pe mormânt.”

Hristos a înviat din morţi
- în cel dintâi ceas al zilei,
- în cea dintâi zi a săptămânii,
- în cel dintâi anotimp al anului.

Hristos, pârga celor adormiţi ( 1 Corinteni 15, 20 );
Hristos, Cel Dintâi ( 1 Corinteni 15, 23 );
Hristos, Capul Trupului, al Bisericii;
Hristos, Începutul;
Hristos, Primul născut dintre cei morţi;
Hristos, Care în toate lucrările trebuie să aibă întâietate ( Coloseni 1, 18 );
Hristos, Domnul împăraţilor pământului ( Apocalipsa 1, 5 );
Hristos, în Numele Căruia trebuie să se plece orice genunchi al celor din ceruri, de pe pământ şi de sub pământ ( Filipeni 2, 10 )
Hristos, Care ne iubeşte, Care ne-a spălat de păcatele noastre cu Sângele Său, Care a făcut din noi o împărăţie de preoţi pentru Dumnezeu, Tatăl Lui, şi Căruia I se cuvine slava şi puterea în vecii vecilor. Amin.
Hristos acesta, Hristos cel ce fusese răstignit, batjocorit, dispreţuit, părăsit, mort şi îngropat pentru păcatele noastre. Da, Hristos acesta a înviat. Slavă învierii Lui!…

Acum, după ce Hristos – Garantul tuturor strălucitelor făgăduinţe – a înviat, noi, care credem în El şi în Cuvântul Său care este Adevărul, nu mai avem voie să ne îndoim de nimic. Avem poruncă nu numai să nu ne temem şi să nu ne îndoim niciodată şi întru nimic – ci să îndrăznim totul. Şi să ne bizuim deplin: Hristos a înviat şi El e viu în vecii vecilor, pentru a garanta totul pentru noi.

Traian Dorz
din cartea: “Hristos – Mantuitorul nostru” , Capitolul 20

Doamne-n săptămâna asta

Doamne-n săptămâna asta grea a Patimilor Tale,
fă să-Ţi suferim alături când Tu sui a Crucii cale,
să simţim şi noi cum Crucea ne apasă şi ne doare,
să simţim cum arde biciul peste sânge şi sudoare.

Doamne, să-Ţi simţim alături fiecare lovitură,
să răbdăm aceeaşi hulă şi batjocură, şi ură,
să plătim cu-aceleaşi lacrimi şi cu-acelaşi sânge toate,
să simţi şi Tu că ne doare c-am trăit cândva-n păcate.

Doamne, ia-mă şi pe mine să-mi pun umărul sub cruce,
măcar partea mea de vină să-Ţi ajut să mi-o poţi duce,
măcar sarcina mea, Doamne, să m-apese şi pe mine,
e de-ajuns câţi ani din viaţă Ţi-am făcut şi eu ruşine.

Sus pe Golgota, Iisuse, când pe Cruce-au să Te-ntindă,
fă şi firea mea cea veche răstignirea s-o cuprindă
şi, privindu-Ţi agonia, s-o văd şi pe ea cum moare,
Tu să Te cobori de-acolo, dar ea-n veci să nu coboare.

Iar în clipa Învierii, piatra când se dă-ntr-o parte,
să se vadă că din groapă ai ieşit Tu Fără Moarte,
sfintele mironosiţe şi-ai Tăi ucenici să vadă
şi-ale mele semne-alături, şi-nvierea mea s-o creadă.

Atunci ştiu că şi-n a Doua Fericită Înviere
aş veni şi eu cu Tine în Mărire şi-n Putere,
– căci, dac-am răbdat alături, în batjocuri şi-n ruşine,
vom fi-alături şi-n Mărire, să împărăţim cu Tine.

autor Traian Dorz

„Invăţaţi-vă să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”

În primul meu an de preoţie, când tocmai fusesem numit să slujesc la Londra, slujeam într-o mică bisericuţă a unei frăţii ortodoxe. Odată, înainte de slujbă, m-am lovit în uşă de o băbuţă, o rusoaică de-a noastră. Eu am vrut să mă dau la o parte şi să o las să treacă, dar ea m-a împins de la spate şi mi-a zis: „Poftiţi, Batiuşca!”. Eu am trecut şi am crezut că asta a fost tot. Dar nu se terminase.

La sfârşit, bătrânica mă aştepta la ieşire: „Batiuşca ‒ îmi zice ‒, poate vă închipuiţi că v-am lăsat să treceţi pentru că vă respect personal? Dacă este aşa, vă înşelaţi. Eu încă nu vă cunosc şi, ca atare, nu am nici un temei pentru a vă respecta. V-am lăsat să treceţi pentru că purtaţi la gât crucea de preot. Iar dacă vă este greu să înţelegeţi, vă explic imediat.” Şi a început să-mi lămurească: „Vă amintiţi de intrarea Domnului în Ierusalim. Domnul Hristos venea călare pe măgăriţă, iar oamenii aşterneau înaintea Lui hainele lor şi ramuri de măslin. Ce credeţi, oare măgăriţa mergea ea şi se gândea: «Dar chiar că sunt cineva! Nici prin cap nu mi-ar fi trecut că sunt atât de importantă, ca oamenii să-şi aştearnă hainele lor înaintea mea!…». Dar oamenii îşi aşterneau hainele nu pentru picioarele măgăriţei, ci în semn de cinstire faţă de Hristos. Aşa că învăţaţi-vă şi dumneavoastră să vă faceţi măgăriţa lui Hristos”.

Şi cred că fiecare dintre noi ar putea, cu un oarecare folos să cugete despre sine că este măgăriţa lui Hristos. Nouă ni s-a dat să purtăm sfinţenia, care însă atât de mult ne depăşeşte, ne copleşeşte, care este incomensurabil mai mare decât meschinăria a ceea ce ne închipuim noi despre sine, încât noi ar trebui să trăim cutremuraţi la gândul că, da, suntem vase de lut şi purtăm o sfinţenie care nu este încăpută nici de cer, nici de pământ: pe Dumnezeul cel Viu.

Mitropolitului Antonie de Suroj, Adierea Duhului, Ed. Doxologia, 2015

De câte ori ieşim şi noi în calea lui Hristos cu flori de rugăciuni, cu posturi şi mărturisiri, dar cu faptele noastre cele rele Îl răstignim iarăşi pe cruce...

În vremea aceea, apropiindu-se Iisus de Ierusalim, a trimis doi ucenici, zicându-le: „Mergeţi în satul care este înaintea voastră şi numaidecât veţi găsi o asină legată şi, cu dânsa, un mânz; dezlegându-o, aduceţi-o la Mine. Şi de va zice vouă cineva ceva, veţi zice că acestea trebuiesc Domnului şi numaidecât le va trimite pe ele". Iar acestea toate s-au făcut ca să se plinească ceea ce s-a zis de proorocul care zice: „Ziceţi fetei Sionului: Iată, Împăratul tău vine la tine blând şi şezând pe asină, pe mânz, fiul celei de sub jug". Şi, mergând, ucenicii au făcut precum le-a poruncit lor Iisus. Au adus asina şi mânzul şi au pus deasupra lor veşmintele şi El a şezut pe dânsele. Iar cei mai mulţi din norod aşterneau veşmintele lor pe cale şi alţii tăiau stâlpări de copaci şi le aşterneau pe cale. Iar noroadele cele ce mergeau înainte şi cele ce veneau pe urmă strigau, zicând: „Osana, Fiului lui David, bine este cuvântat Cel ce vine întru Numele Domnului!". 
(Matei 21, 1-9)

Praznicul Floriilor ne pune stâlpări în mână, ca să prăznuim amintirea acelei zile - cea dintâi şi cea din urmă - în care Mântuitorul S-a lăsat să fie sărbătorit pe pământ şi a intrat cu triumf în Ierusalim, ca „Împăratul lui Israel". 

Să luăm aminte: Împăratul Hristos Se apropie acum şi de Ierusalimul sufletului nostru. Să ieşim şi noi întru întâmpinarea Lui cu flori, cu stâlpări şi cântări de mărire. 

Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?

"Am auzit azi şoapta Lui?...Am recunoscut-o?...E linişte în inima mea?"

Normal ar fi ca şoaptele Lui calde şi blânde, să fie ca cea mai scumpă muzică pentru urechile mele, dar uneori nu este aşa ... Inima Lui să fie în inima mea, pentru că numai aşa va putea fi linişte în inima mea, numai aşa inima Lui şi inima mea vor putea să bată amandouă la unison.
Ce cuvinte calde le-a şoptit Domnul Iisus, Sfinţilor Apostoli Petru, Iacob, Ioan, fiilor lui Zevedei, de au lăsat totul şi s-au dus după El?!
Tot aşa ne cheamă şi pe noi, cu aceleaşi şoapte: “Vino după Mine!” Însă mulţi dintre noi nu mai ascultăm această minunată şoaptă a harului, că este aşa, ne stă mărturie neliniştea din inimile noastre.

"Ce ar fi trebuit azi să fac şi nu am făcut?"

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul

 

Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
pe munţi plutiţi şi-n văi să staţi,
pe munţii nalţi ai curăţiei
şi-n văi, mai jos ca toţi ceilalţi;
pe munţi, căci Domnul e lumină
şi-n văi, căci Domnul e smerit.
– Voi, toţi câţi predicaţi Iubirea,
n-aveţi alt loc mai fericit.

Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
pe-un mal înalt şi-ngust să staţi,
înalt, mereu în văzul lumii
şi-ngust, mai drepţi ca toţi ceilalţi;
că-n Domnul nu e părtinire
şi Domnul nu-i şovăitor.
– Voi, toţi câţi împărţiţi Dreptatea,
n-aveţi un alt loc mai uşor.

Voi, toţi câţi spuneţi Adevărul,
de foc şi drum vă pregătiţi,
de foc, căci focul e-ndrăzneală
de drum, căci drumu-l moşteniţi.
Cât Dumnezeu este-ncercare
şi cât în lume-i domn cel rău
– tu, cel ce aperi Adevărul,
pe cruce este locul tău!

de Traian Dorz

Oastea Domnului – recurs la memorie și la istorie

 

A scrie despre cea mai mare Mişcare de Renaştere spirituală din România, şi nu numai, este nu doar o provocare intelectuală, ci şi o mare responsabilitate, ce onorează resorturile sufleteşti ale celor care iubesc, trăiesc sau sunt „lucrători” pe ogorul bogat al Oastei Domnului. Cei 100 de ani de existenţă nu au fost lipsiţi de agonie, dar şi de extaz, de cumplite încercări, dar şi de emulaţii spirituale fără precedent în istoria creştinismului românesc.

De la naşterea Mişcării duhovniceşti, în noaptea dintre anii 1922-1923, şi până în anul 1948, când a fost interzisă de către oficialitatea Bisericii şi, ulterior, de către Statul Comunist, Oastea Domnului a avut puţine momente de linişte. Viziunea Părintelui Iosif Trifa de a aduce o restartare spirituală în peisajul viciat al societăţii, prin inspirata şi providenţiala „Naştere din nou” nu doar că a adus un plus de valoare morală societăţii româneşti, ci şi o consolidare bisericească şi intelectuală.

Ca patrimoniu cultural, Oastea Domnului a scos şi tipărit mii de cărţi, ziare, reviste, foi de mare însemnate pentru poporul român, care au stârnit o emulaţie spirituală inegalabilă până atunci.

Despre cinstirea Maicii Domnului

"1. Credinţa părinţilor noştri a cinstit dintotdeauna însemnătatea, numele şi fiinţa Sfintei Fecioare Maria, Maica Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Şi orice cuget evlavios de creştin adevărat se va uni totdeauna, cu toată fiinţa sa, întru această cinstire.

2. Din marea şi eterna clipă a Bunei-Vestiri, când slăvitul arhanghel Gavril – îngerul care stă chiar în faţa lui Dumnezeu, cum a spus el însuşi –, a fost trimes să ducă preafericitei Fecioare Maria vestea cea strălucită, ea a fost acea taină şi minune prin care s-a început lucrarea mântuirii noastre.

3. Această fiinţă unic de mare şi de aleasă a căpătat o slavă eternă, atât în faţa cerurilor, cât şi a pământului. Asupra ei s-a coborât atunci tot harul Dumnezeirii.

Secretul unei poezii: BLÂNDUL PĂSTOR de TRAIAN DORZ

Am putea spune ca poezia este emblematica pentu Traian Dorz.In ultima vreme,a cunoscut o populartitate atat de mare, incat a fost inclusa si in manualele de religie.Devenind textul unei PRICEASNE omonime ce se canta si in Biserica,poezia a cunoscut o popularitate nebanuita.

PRICEASNĂ, pricesne, . (din sl. precistina preacurat/a.)Denumirea se foloseste,mai ales, in Ardeal.In restul tarii poarta numele de chinonic si este o cвntare bisericească ortodoxă care se canta in timpul Sfintei Liturghii ,cand preotul şi credincioşii se оmpărtăşesc . Termenul a fost extins la o gamă largă de cвntece aparţinвnd folclorului religios . Conţinutul tematic este vast: rugăciuni de iertare , mulţumire si laudă adresate lui Dumnezeu, Fecioarei Maria şi sfinţilor. Sunt cвntate mai ales оn bisericile parohiale de către credincioşi, dar au intrat si in repertoriul interpretilor populari ,fiind popularizate sub numele de „Cantari manastiresti”.

Căldura dragostei Domnului : Mama

 A scrie despre mamă aşa cum se cuvine...

a vorbi despre dragostea de mamă,
despre crucea şi jertfa mamei, aproape că nu pot.

Sunt pe pământ, atâtea iubiri pe care le mai poţi înţelege; ele sunt oarecum pământeşti.
Iubirea fiicelor...iubirea prietenelor, iubirea soţiilor chiar...

Dar o iubire ca a mamei cred din toată inima mea că nu mai este alta pe lume. În ea parcă nu-i nimic pământesc. În ea parcă totul este ceresc.

Puterea iubirii de mamă, statornicia ei, curajul ei, răbdarea ei, căldura ei, bunătatea, iertarea ei, nu pot fi apropiate decât de cele ale iubirii lui Dumnezeu.

DE CE NU EŞTI CINSTIT?

 De ce nu eşti cinstit, – de ce
n-ai DA cu DA şi NU cu NU,
de ce spui TU, când ALTUL e,
de ce spui ALTUL, când eşti TU!

De ce nu ZICI cum şi GÂNDEŞTI
sau, dacă zici, gândeşte-aşa,
de ce faci DA, când NU – grăieşti,
de ce faci NU, când tu spui DA!

Nelegiuit e-n veci acel
ce face DA, când zice NU,
acesta-i un satanic fel
– vezi, nu cumva să-l ai şi tu!

Scrisoare pentru cei ce nu mai cred în Dumnezeu

 Am auzit dragă frate că nu mai crezi în Dumnezeu, Ziditorul cerului şi al pământului, al celor văzute şi nevăzute, în Tatăl Nostru cel Ceresc, în Mântuitorul nostru drag ce S-a jertfit pentru mine, pentru tine şi pentru noi toţi, în Duhul Sfânt de Viaţă Făcătorul şi Sfinţitorul, în Treimea cea de o Fiinţă şi Nedespărţită.

            Cu ajutorul Bunului Dumnezeu am sa încerc să aduc câteva argumente, care să te facă să te gândeşti foarte bine înainte de a mai afirma vreodată că tu nu crezi în Dumnezeu.

            Doresc să pornim de la un verset minunat din Sfânta Scriptură, care spune aşa: „Cerurile spun Slava lui Dumnezeu, iar facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalm 18,1)

           

Deci dragă frate hai mai întâi sa privim puţin cerul. Vei fi de acord cu mine când voi spune că este minunat, mai ales noaptea când e senin şi îl vezi încărcat de o mulţime de stele. Şi cu toate că sunt atât de multe, toate stelele şi planetele, sunt aşezate ca mecanismul unui ceasornic, de foarte mare precizie. Pentru aceasta noi cunoaştem, de exemplu, când va fi următoarea eclipsă şi cât va dura, sau ştim exact mersul fiecărei planete. Deci nimic nu este haotic ci toate cele din cer se supun unor legi.

Scrisoarea unui fiu de ţăran român din ţara şi satul lui Iancu şi Horea

 O scrisoare a Părintelui Iosif

E vorba despre o scrisoare adresată de „studentul Iosif Trifa” din clasa a VII-a de la Gimnaziul din Beiuş (Beleneyes), la 1 martie 1906, către elevul Leon George (devenit mai târziu Subdirector, Subsecretar de Stat la Ministerul de Industrie şi Comerţ) din clasa a VII-a la Liceul Naţional din Iaşi. Şi acum iată scrisoarea mult-grăitoare:

…Gimnaziul nostru, care a devenit şi devine tot mai străin, a intrat anul acesta în corespondenţă cu două licee din România: Turnu-Severin şi Bârlad. Şi azi, noi, care luptăm între viaţă şi moarte, intrăm în corespondenţă şi intimă legătură cu fraţii noştri de la marele liceu din Iaşi. Da! Numai cuvinte de laudă putem să vă aducem pentru interesul ce-l arătaţi faţă de noi, cei despărţiţi în decursul vremilor prin vitrege hotare politice, nu însă „în cuget şi simţiri”.

Bună, foarte bună idee a avut acela care a propus corespondenţa cu noi, ca şi când ar fi ştiut că aici «dulcea limbă românească» şi tot ce e românesc ocupă locul din urmă.

Cutremurul din Turcia (1939) și cutremurul din România (1940)

 

Cutremurul din Turcia

 

În anul 1939, un groaznic cutremur a zguduit ţara turcească pe o întindere de pământ cât jumătate din ţara noastră. Au fost zeci de mii de morţi, 12 oraşe şi peste 80 de sate complet distruse.

Localităţi în plină dezvoltare şi capitale de judeţ, dintre care şi vestitul oraş Kayseri (fosta Cezareea Capadociei), au fost şterse de pe faţa pământului şi foamete mare a cuprins fiinţele rămase sub cerul liber, fără adăpost şi în gerul cel mai cumplit, fără hrană.

Dar mai mult în centrul regiunii unde a fost groaznicul cutremur lângă muntele vulcanic Ergias, înalt de peste 4000 metri se înalţă muntele vulcanic Ararat, cu o înălţime de peste 5000 de metri (munte pe care s-a oprit corabia lui Noe după cele 40 de zile şi nopţi de potop); dar de această dată muntele nu  a mai fost locul de scăpare, ci el a aruncat valuri de foc şi pucioasă, iar lumea îngrozită a fost prinsă de un mare potop de ape din râurile ce se revărsau.

Criteriile bârfei

 Fragment din volumul “O bârfă nespovedită” de pr. Bogdan Taifas, Editura Agnos, Sibiu, 2011

În spaţiul public, bârfa propriu-zisă apare doar dacă sunt îndeplinite nişte condiţii cadru: să fie în lipsa celui bârfit. În grădina Edenului, aşa s-a întâmplat. Cei trei au crezut că, dacă Dumnezeu nu Se vede, nici nu există, fireşte, în discuţia lor. Astfel, lipsa fizică a Creatorului a dus la bârfirea Lui. Dar fariseul? L-a bârfit pe vameş în prezenţa aceluia. Cu o precizare importantă: pentru fariseu, vameşul nu mai exista. Aşa că zicem: într-o parte există, dar nu este prezent, în cealaltă este prezent, dar nu există. Rămâne doar Maria Magdalena, cu Hristos în faţă, iar cu evreii înarmaţi la spate. Precum duşmanii proorocului Ieremia, cei de la spatele ei au realizat că, odată ucisă cu vorba, mai rămâne să fie ucisă şi cu piatra! Dar ucisă fiind deja ideologic, după legea lui Moise, Maria din Magdala este readusă la viaţă de Însăşi Viaţa lumii, în legea harului. Îi dă şansa de a se apăra. De altfel, orizontala trasată pe nisip de Hristos departajează clar cele două Testamente, arătând totodată un nou început.

Simplificati-va viata!

Am învăţat că pentru o viaţă liniştită, lipsită de grijile lumeşti trebuie să-mi simplific viaţa de zi cu zi.

Am învăţat aceasta citindu-l pe Cuv. Paisie Aghioritul, în cartea “Cu durere si cu dragoste pentru omul contemporan“:

"Simplificati-va viata!

Mirenii spun: “Fericiti sunt cei care traiesc in palate si au toate inlesnirile”. Dar insa fericiti sunt cei care au izbutit sa-si simplifice viata si s-au eliberat din latul acestui progres lumesc al multelor inlesniri, sau mai degraba al multelor greutati, si au scapat de acest stres infricosator al vremii noastre de azi. Daca omul nu isi simplifica viata, se chinuieste, in timp ce simplificand-o nu va avea acest stres.

Lăsați-l să se nască...

Lăsați-l să se nască în liniște și-n pace,
Nu are nicio vină copilul năzdrăvan,
E Ziua lui și gata, nu-i nimeni s-o revoce,
Cum e și ziua noastră în fiecare an!

Așa precum se naște din sinea ei lumina,
Așa precum se naște pârâul dintr-un val,
Lăsați-l să se nască din Dragoste, deplina,
De când aștept să treacă Poetul prin Ardeal!

Lăsați-l să se nască, oricum și-așa de-o vreme
Nu prea se mai întâmplă minuni aici sub soare!
Mă-ntreb, de Eminescu azi cine se mai teme?
Mă-ntreb știind răspunsul durut din întrebare.

Lăsați-l să se nască, e dreptul lui acum,
 Precum în Munți se naște ecoul din ecou,
 Nimic din Eminescu azi nu mai e postum,
 Nepotolit cuvântul cel scris e-atât de nou!

 Nicolae Nicoară-Horia
15 ianuarie 2014 

Catedrala Copiilor din Buzău - „Sfântul Sava”

 

Biserica este închinată Sfântului Sava, acest tânăr buzoian, ortodox, care a avut mare curaj să se lupte cu păgânii din acea vreme; pe unii chiar i-a convertit la Ortodoxie. Toată admiraţia pentru Sfântul mucenic Sava!

Sfântul Mucenic Sava de la Buzău, străromân care a pătimit în părțile Buzăului de astăzi, este legat cu numele de şase „Scrisori creştine, adevărate pagini patristice”, care au circulat la nord de Dunăre în perioada 372-374. Despre el vorbeşte Sfântul Vasile cel Mare într-o amplă corespondenţă cu guvernatorul provinciei Sciţia Mică, Iunius Soranus. Martiriul Sfântului Mucenic Sava este certificat istoric în unele dintre cele mai apreciate consemnări hagiografice din perioada Bisericii primare.

L-a omorât superstiţia

 L-a omorât superstiţia ascultând ce grăiesc boii în noaptea de Sân Vasii (anul nou).

Grăiesc boii în ţara în care nu grăieşte cuvântul lui Dumnezeu.

Viaţa religioasă a poporului nostru e şi azi plină de superstiţie; în o bună parte e şi azi o amestecătură de creştinism cu păgânismul superstiţiilor. Iată o mult grăitoare întâmplare.

O veche superstiţie spune că în noaptea de Sân Vasii (anul nou) vorbesc boii. Un bătrân din Basarabia, dorind să afle ce grăiesc boii, îşi puse în gând să se culce în iesle pentru ca să-i audă grăind.

Un vecin şugubăţ, voind să facă o glumă, s-a strecurat şi el în grajdul boilor cu planul ca să grăiască el ceva – în numele boilor – făcându-l pe bătrân să creadă că de fapt boii au grăit.

Calmante? Sau tratament?

 Nu demult timp, m-am dus la farmacie să-mi dea ceva împotriva cârceilor cu care aveam „o răfuială” mai veche. Farmacista mi-a recomandat un medicament, care zicea că este cel mai bun… Cu mare încredere, l-am cumpărat. Seara, am luat o doză dublă, să acţioneze mai repede. Dar n-apucai bine s-adorm, şi începui din nou „răfuiala” cu cârceii, până spre ziuă. A doua seară, la fel… În dimineaţa următoare, supărat că nu se adeverise ce îmi spuse farmacista, mă duc din nou la ea să-i „cer socoteală”. Ajuns la farmacie, zic către o doamnă farmacistă pe care o găsisem de serviciu:

– Doamnă, am luat de la farmacia asta nişte medicamente «Anticârcel», pe care mi le-a recomandat colega dumneavoastră că sunt cele mai bune împotriva cârceilor, însă eu nu cunosc nimic…

– Dar de cât timp luaţi tratamentul? Întrebă farmacista.

– De-alaltăieri…

– Domnule, zise doamna zâmbind, dar medicamentele astea nu sunt nişte calmante pe care le iei acum şi, peste-o jumătate de oră, te lasă durerea. Acesta este un tratament de durată mai lungă care înlătură cauza, nu efectul; care vindecă boala, nu doar o ameliorează pe moment. Dacă veţi continua să luaţi un timp mai îndelung, o să începeţi, cu siguranţă, să cunoaşteţi o îmbunătăţire…

Tu ce ai primit, în dar, de Crăciun?

 Faceti-va daruri, nu doar la Craciun, ci in fiecare zi…

Tot mai mulți oameni se întreabă, în aceasta perioada: “Ce ai primit, dragă, de Crăciun?”.

Se pune accentul pe aceste daruri pe care le-am primit de Craciun, dar problema este faptul că ideea de baza a acestei sarbatori sfinte s-a pierdut. Noi, creștinii, oferim cadouri de Crăciun, incercand sa imitam, umil, Darul pe care Dumnezeu ni l-a facut – pe singurul Sau Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru creștin, accentul trebuie sa fie pus, nu pe darul primit, ci pe darul facut, adica pe daruire, pe jertfa.- un articol: KSLCatalin (traducere, interpretare si adaptare dupa un cuvant rostit de Pr. Antonie Coniaris / SUA)

Un barbat povestea odata o istorie prin care trecuse personal, in Ajunul Crăciunului, pe când era mai mic. Mai intai, tatal său le-a citit, lui, fratilor si surorilor sale, despre pasajul Nasterii Domnului. Apoi, după ce toti copiii si-au deschis cadourile primite, tatăl lor le-a cerut sa faca putina liniste si i-a intrebat: “Dintre toate cadourile pe care le-ati primit în seara asta, vreau să va alegeti, fiecare, cate unul, care vă place cel mai mult, și sa-l asezati in fata voastra”.

Dupa ce au facut asta, tatal a continuat: “Acum, vreau ca fiecare dintre voi să va ganditi la cineva pe care il stiti mai putin norocos decât voi, și care in mod sigur nu are cum sa fi primit cadouri la fel de frumoase ca ale voastre, iar mâine ne vom bucura daruind acelei persoane, cadourile alese de voi, care v-au placut cel mai mult”.

Omul acesta marturisea ca nu a putut uita vreodata această experiență. Aceasta experienta il învățase ce inseamna de fapt Craciunul – când Dumnezeu a daruit, omenirii, Ce avea El mai bun. Să ne gândim, impreuna, la darurile pe care un crestin le poate face, nu doar de Crăciun, ci în fiecare zi a anului, pentru a aduce in realitate, a face viu cu adevarat “spiritul Crăciunului”, in randul oamenilor: dragostea lui Hristos.

Darul timpului…

Colind de iubire...

Vine iar Crăciunul cu fiori de stele, 

cu miros de gheaţă şi cu gând de pace. 

Noi pornim colinda-n munţi şi în vâlcele... 

Visători spre ieslea unde noaptea tace. 

Se opreşte Cerul să asculte cântul, 

Încă fără rimă, împletit în grabă: 

Astăzi într-o iesle s-a născut Cuvântul 

Lerui ler! răsună pe o floare dalbă. 

Îngeri iar coboară!... Se umple văzduhul

De fiorul sfânt al dorului de pace.

De-o iubire-arzândă ne tresaltă duhul...

Inima, o iesle caldă se preface. 

După 33 de ani, tu încă mai zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta?

Câteva meditaţii ale Sf. Teofan Zăvoratul, m-au pus însă pe ganduri:

“ Tu zici “Sunt creştin” şi te mulţumeşti cu asta. Aceasta e prima amăgire – să-ţi însuşeşti darurile şi făgăduinţa creştinismului, însă fără nici o grijă pentru a înrădăcia în tine adevăratul creştinism; sau să-ţi adaugi ceea ce nu poţi dobândi decît prin virtutea şi vrednicia cea din lăuntru. Arată-ţi singur că e o amăgire să nădăjduieşti într-o simplă denumire, că Dumnezeu poate ridica fiii lui Avram şi dintr-o piatră şi că poate lua făgăduinţa de la tine oricand, atata vreme cât cele de trebuinţă pentru a avea parte de ea nu sunt îndeplinite degrabă. Mai ales, caută să înţelegi ce înseamnă a fii creştin, uneşte-te cu acest ideal şi vei vedea cât ţine această proptea a orbirii tale.”

„Dumnezeu este dragoste” – 1 Ioan 4, 8

 ...dar dragostea nu este un sentiment abstract; ea are nevoie să se fixeze asupra unui obiect. Acest obiect, sunt eu...poţi fi tu cel care citeşti acum...suntem de fapt, noi, toţi oamenii.

Să iubeşti cu inimă largă, înseamnă să trăieşti în larg; să iubeşti pentru veşnicie, înseamnă să trăieşti veşnic. Aşa că viaţa este strâns legată cu dragostea care te face să doreşti să trăieşti. Să trăieşti...pentru că există Cineva care te iubeşte, lângă care doreşti să fii şi căruia îţi face plăcere si-I mărturiseşti dragostea ta, în schimbul iubirii pe care ţi-o poartă. Acesta este motivul cel mai important pentru care merită să trăieşti:

„Să iubeşti şi să fi iubit!”

Nu ştiu ce-mi va aduce viitorul, dar de un lucru sunt foarte sigur, că Domnul Iisus care a dovedit ca a fost cu mine şi în trecut, fiind lângă mine şi în prezent, va fi la fel de aproape de mine şi în viitor. În mâna Lui e cârmuirea lumii şi a fiecăruia dintre noi. El are toată puterea. El mă ajută să învăţ a iubii şi să dărui iubirea pe care o cer celor de lâgnă mine....

SE APROPIE CRĂCIUNUL...

 Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi năcăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...

Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

O lacrimă amară în cafeaua dulce de Crăciun

 

O întâmplare adevărată descrisă de fratele Traian Dorz

Am să vă povestesc o întâmplare adevărată, spusă de un frate care a văzut cu ochii lui aceasta.

„Eram întâmplător – spune fratele – în ziua aceea de Crăciunul trecut într‑un oraş mare şi treceam pe lângă uşa unei mari şi lăudate adunări, pline de predicatori vestiţi, care avea un cor mare, o orchestră mare cum nu prea sunt altele. În faţa adunării aceleia erau parcate zeci de maşini personale cu care veniseră cei ce cântau şi predicau acum în adunarea aceea foarte lăudată şi mare. Eu aşteptam pe cineva care trebuia să iasă şi, pentru a nu încurca ieşirea, trecusem de cealaltă parte a străzii şi mă uitam, că trebuia să iasă şi trebuia să-l văd pe cel care va ieşi.

Dar la uşa bisericii acesteia stătea cu pălăria în mână un bătrân orb. Tremura, că era îmbrăcat subţire şi aştepta de mult. Lângă el, un băiat ’năltuţ şi slab, îmbrăcat numai cu un jerseu alb şi subţire, tremura şi el, aşteptând lângă tatăl său orb pe care-l adusese până aici să capete ceva; şi aştepta apoi să-l ducă înapoi cu ce-a căpătat de la cei ce se rugaseră.

Scrisoare de la cel mai bun Prieten

" Dragul meu,

Cum iti mai merge? Desigur, Mi-as dori mult sa putem vorbi doar noi amandoi, dar stiu ca pentru aceasta aproape niciodata nu ai timp. Am hotarat deci sa-ti scriu o scrisoare, pentru a-ti spune cat de mult te iubesc.

Te-am vazut aseara, cand discutai cu prietenii tai. Am asteptat toata ziua; poate vei dori sa vorbesti si cu Mine. ti-am daruit un apus de soare minunat la sfarsitul zilei si am asteptat. insa niciodata nu ai gasit timp sa vorbim. Aceasta M-a durut, dar Eu totusi te iubesc, pentru ca sunt Prietenul tau.

Nuiaua Domnului

 

Multe, multe aş vrea să vă spun, iubiţii mei, din şcoala cea tainică a suferinţelor. Însă puterile mele trupeşti nu mă ajută să vi le spun acum pe toate. Voi da mai târziu la foaie unele din „lecţiile“ pe care le-am învăţat în „şcoala“ de la Geoagiu. Acum vă voi spune o întâmplare cu mult înţeles pentru şcoala suferinţelor.

Când am plecat de la Geoagiu să vin acasă, trecând printr-un sat de lângă Mureş, am văzut o mamă care-şi bătea copilul. Un pruncaş de vreo zece-doisprezece ani, stând sub nuiaua mamei sale. Cerea copilul ceva, iar ca răspuns mama îi ardea cu nuiaua, spunându-i: „Mureş îţi trebuie?!… Na! Mureş… Na Mureş!…“
Ce mamă tirană, mi-am zis în mine, când am văzut acest lucru. Uite cum plânge şi suspină copilaşul ei, cerând ceva, şi… drept răspuns mama îl lovea cu nuiaua.
Însă pe urmă, am înţeles totul. Copilul cerea să se scalde în Mureş. Sau, mai bine zis, copilul cerea să se înece în Mureş, iar mama îl ferea cu nuiaua de primejdia morţii. Din ce copilul cerea mai stăruitor să fie lăsat la Mureş, mama îl izbea mai tare cu nuiaua.

Gânduri de moş Nicolae

Scrisoare către Sfântul Nicolae

Dragă Sfinte Nicolae, știu că sunt un pic cam mare ca s-aștept să-mi pui în zori bunătăți în pantofiori.

Azi, pun înaintea ta ghetele inimii mele, ca să le umpli pe ele cu daruri duhovnicești din cămările cerești.

Bucurie și răbdare, pace, milă și iertare. Blândețe, nepizmuire și binențeles iubire. Și-aș mai vrea să-mi dăruiești ca un milostiv ce ești și smerenie, credință, nădejde și pocăință.                                                     

Dar de ce te-ncunți așa?! Am uitat să-ți spun, se vede, că port 43 la ghete!

Răspuns de la Sfântul Nicolae

Astăzi Sfântul Nicolae, mi-a lăsat în ghete o foaie. Și pe ea scria așa: Nu mai căuta mata ciocolată în papuci ci fă bine să te apuci de ceea ce se cuvine unui ditai om ca tine.  Fă smerenie, răbdare și ascultă-aici drăguță, că pun mâna pe vărguță: mintea sus și nasul jos că văd că le ți pe dos!

sursa: primite SMS pe mobil

Scrisoare de la Moş Nicolae...

Copilaşul meu drag,

Iată că am ajuns din nou în Ajun de Sf Nicolae, şi aşa cum te-am obişnuit de câţiva ani, în această seară, alături de obişnuitele cadouri, vreau să îţi dăruiesc în dar şi un mic cuvânt. Acest cuvânt nădăjduiesc să îţi fie o mângâiere pentru inima ta ce tînjeşte cu atâta dor după mângâierea care parcă nu mai vine de nicăieri.

Şi totuşi, suflet drag, nu e aşa. Uneori eşti atât de trist şi de nemângâiat tocmai pentru că priveşti dar nu vezi, auzi dar nu asculţi, guşti, dar nu mai simţi gustul a ceea ce ai gustat. Poate te întrebi cu durere şi deznădejde:„De ce am ajuns aşa?”. „De ce sunt atât de greu de mulţumit şi atât de puţin mulţumitor?”

PAROHIA SIMERIA-BISCARIA * ŞI CTITORUL SĂU – PREOTUL CRONICAR NISTOR SOCACI(U)

 - scurt istoric -

 Pr. lect. univ. dr. Gabriel Valeriu Basa           

În înţelepciunea sa Dumnezeu a ştiut dintru început cele ce-i sunt de folos unui om pentru a avea posibilitatea  de a lucra la mântuirea şi salvarea sufletului său şi implicit a celor din jurul său. Atunci când omul a fost ales şi pentru a ajunge  în veşnicia din care a venit prin munca depusă în mod special în slujirea aproapelui acesta a avut  şi are a face faţă unui şir neîntrerupt de încercări.       

Mintea pervertită de păcat a însuşi acelora în mijlocul cărora a fost rânduit să slujească, realităţile istorice ale perioadei în care a trăit, starea de dezvoltare spirituală şi naţională a oamenilor ori sănătatea acestuia şi a propriei familii, au fost în măsură a determina situaţii cărora doar cu un efort susţinut, iubire necondiţionată faţă de Dumnezeu şi faţă de semeni, credinţa şi nădejdea în dobândirea tuturor celor de folos i-au dat puterea de a zidii Biserica din sufletul şi deopotrivă din comunitatea în care trăia.

          Un astfel de om a fost vrednicul de pomenire preot Nistor Socaci(u) rânduit de Dumnezeu a trăi şi a sluji în Biserica din Biscaria, astăzi parte integrantă a localităţii Simeria, care, din punct de vedere administrativ bisericesc, constitue actualmente parohia Simeria – Biscaria, din protopopiatul Orăştie, în cadrul Episcopiei Devei şi Hunedoarei. Primele  ştiri despre viaţa şi obârşia părintelui le avem din însăşi Cronica alcătuită în proză şi versuri în perioada anilor 1848 – 1856 şi intitulată „Epistolă a năcazurilor şi Istoria timpurilor trecute”.

Lucrarea, împărţită în 11 predoslovii (capitole) cuprinde un număr de 9755 de versuri grupate în primele 10 capitole precedate de câte un scurt material în proză şi este finalizată prin consemnările făcute numai în proză în cea de a unsprezecea predoslovie.

Împletind în continuare întâmplările din viaţa sa cu cele ale comunităţii în mijlocul căreia trăia, preotul Nistor Socaciu, descria şi eforturile întreprinse de frământările legate de ridicarea unui nou locaş de rugăciune în Biscaria, în contextul în care vechea biserică, construită în anul 1733 ajunsese într-o stare foarte degradată, încât autorităţile timpului au decis a o închide, în data de 31/19 octombrie 1856. Abia după câteva sumare reparaţii şi constatări ale comisiilor de cercetare s-a îngăduit deschiderea ei în Duminica dinaintea Naşterii Domnului, respectiv în data de 23 decembrie 1856, cu condiţia că în primăvara anului 1857 se vor începe lucrările de edificare a unei alte Biserici.

Grija părintească pentru credincioşii încredinţaţi este evidenţiată şi de însemnările făcute referitor la materialele necesare construirii bisericii ce dăinuieşte până astăzi,  pentru care, consemna părintele Nistor „am şi tocmit cărămidari care să facă vreo 40.000 sau 50.000 şi var am cumpărat vreo două sute de ferdele. Iară acum ce va urma cu zidirea sfintei biserici nu ştiu... .”

Ce a urmat în amănunt nu ştim, ştim doar că Biserica actuală a fost finalizată în anul 1860 aşa cum ne spune pisania scrisă cu litere chirilice pe tocul fostelor uşi de intrare în Biserică. „Această Sfântă Biserică s-a zidit prin binecuvântarea Excelenţei Sale părintelui Preasfinţit Arhiereu Andrei baron de Şaguna al Bisericii Greco-Răsăritene în Ardeal în anul 1860 – Nistor Socaci(u) parohul Bisericii”.

Stilul arhitectural al bisericii este simplu, în formă de navă având  altarul semicircular, despărţit de restul bisericii printr-o catapeteasmă din cărămidă, având trei uşi, două diaconeşti şi uşile împărăteşti. Lungimea bisericii este de paisprezece metri, lăţimea de şase metri iar zidul exterior al Bisericii are grosimea de 1 metru fiind alcătuit din piatră amestecată cu cărămidă.  Biserica a fost pictată în interior cu pictură în frescă, executată în anii 1982 – 1984 de către pictorul N. Mărculescu din Bucureşti. În anii 1990-1991 s-a adăugat un pridvor închis, pictat tot în frescă de către pictorul bisericesc Marian Verza din Sibiu şi a fost aplicat un strat de zugrăveală exterioară, încât actualmente lungimea totală a Bisericii este de 20 m.

Făcute pe cheltuiala credincioşilor parohiei, sub îndrumarea preoţilor Iosif Baciu, respectiv Laurian Tomotaş, Traian Crişan şi Gabriel Basa, toate lucrările de întreţinere, sunt o continuare a jertfelor credincioşilor greu îcercaţi de altă dată.

Asemenea cronicii în versuri, mărturia jertfei modestului şi încercatului, dar în acelaşi timp şi vrednicului slujitor al altarului din satul Biscaria – de altă dată, părintele Nistor Socaci(u) dăinuieşte smerită peste veacuri, constituind un imbold ca şi acum, când se impun lucrări de reabilitare exterioară, a face fiecare după măsura sa - atât cât este posibil - pentru ca jertfa generaţiilor anterioare să dăinuiească pentru salvarea sufletelor tuturor acelora care Dumnezeu va îngădui a ajunge să-i păşească pragul. Această „istorie locală” în care sunt notate întâmplările vrednice de a fi cunoscute ne oferă un tablou destul de izbutit menit a edifica asupra desăvârşitei identificări a preoţilor de aici cu poporul din mijlocul cărora provin.

*satul Biscaria este astăzi parte integrantă a localităţii Simeria, constituind din punct de vedere administrativ bisericesc parohia SIMERIA – BISCARIA din protopopiatul Orăştie, în cadrul Episcopiei Devei şi Hunedoarei din Mitropolia Ardealului  

*   *   *   *   *

Pe data de 4 octombrie, anul 2020, a avut slujba de târnosire   a lăcașului afierosit Adormirii Maicii Domnului, în prezența Înaltpreasfințitului Laurențiu STREZA, Arhiepiscop Sibiului și Mitropolitul Ardealului;  Preasfințitului Nicodim, Episcopul Severinului şi Strehaiei și a Preasfințitului Gurie, Episcopul Devei și al Hunedoarei   

Să ne deschidem inima spre frumos!

Iată ce spune Sfântul Grigore Teologul despre frumos:

“Frumos lucru este credinţa, nădejdea şi iubirea, aceste trei virtuţi (1 Corinteni 13,13). Şi martor al credinţei este Abraham, care s-a făcut drept la Dumnezeu prin credinţă (Facerea 15, 6), martor al nădejdii este Enos, care cel dintâi a nădăjduit să cheme pe Domnul (Facerea 4, 26), martor al iubirii este dumnezeiescul Apostol, care a îndrăznit să vorbească ceva şi împotriva sa însuşi, din pricina lui Izrael, (Romani 9, 3) şi Dumnezeu însuşi, care se numeşte pe sine iubire (1 Ioan 4, 8)”

“Frumos lucru este ospitalitatea şi martor al ei, între ce drepţi, este Lot sodomiteanul (Facerea 19, 3), sodomitean însă nu prin felul sau de viaţă, iar ăntre cei păcătoşi, martoră este desfrânata Rahab (Iosua 2, 1...)”