Trebuie sa invatam sa-L
vedem in celalalt pe Dumnezeu. Nu trebuie sa ne raportam la un om ca la un
lucru finit. Orice persoana e un izvor infinit, dar care nu e descatusat. Prin
iubire si cu ajutorul lui Dumnezeu, putem rupe zagazurile, astfel ca celalalt sa-si
dea drumul fiintial, sa scoata din el tot potentialul lui moral, spiritual si
de iubire.
Pentru ca fiecare om e cu
mult mai mult decat se vede. Si vine iubirea si activeaza in celalalt ceva ce
habar nu avea ca zace in el. Ai nevoie de un celalalt care sa iti dea masura.
In relatie de doi, omul evolueaza continuu. Si nu mai are cum sa se sature de
celalalt, sa se plictiseasca, sa ajunga la rutina. Pentru ca fiecare il face pe
celalalt sa evolueze. Fiecare se desface ca un boboc, apoi ca o floare, si aceasta
inflorire a lui este infinita.
Dar toate astea nu sunt
posibile fara Dumnezeu. Si fara efortul fiecaruia de a activa in celalalt taina
Lui, harul dumnezeiesc. Trebuie sa iubesti cu Dumnezeu din tine, pe Dumnezeu
din celalalt.
Sa iubesti inseamna sa
gravitezi in jurul implinirii celuilalt. Sa te gandesti cum poti tu sa-l ajuti
pe celalalt, cum poti sa-i vii in intampinare, cum sa-l odihnesti, cum sa-l
scutesti de un efort, cum sa-i faci o bucurie, cum sa-i gatesti o mancare buna,
cand e obosit. Trebuie sa inveti sa traiesti prin celalalt si pentru celalalt.
Daruirea de sine e un gest
voluntar, nu este o dependenta fata de celalalt, nu e sclavie. Prin
daruire nu ma anulez, ci ma regasesc pe mine si ma imbogatesc cu felul
celuilalt de a fi.
Iubirea adevarata afirma
libertatea celuilalt. Cand iubesti, trebuie sa iesi din tine in sensul de a
incerca sa-l traiesti pe celalalt, sa-l intelegi pe celalalt, sa vezi lumea
prin ochii lui. Exercitiul acesta al iesirii din noi insine uneori e
dureros, inseamna sa parasesti o pozitie sigura, sa iesi din confortul felului
tau de a fi, adoptand felul celuilalt de a fi. Dar numai asa te poti largi, te
poti imbogati si poti transforma iubirea in cale de cunoastere.
Nici un om nu merita in
sine sa-i dai tot. Pentru ca omul ala nu e ultima realitate, dar Dumnezeul din
el, da. In definitiv, prin om ne daruim, de fapt, lui Dumnezeu.
Efortul putin inseamna
devenire putina, inseamna sa fugi de implinirea de sine. Vedeti, nimic nu se
poate fara sacrificiu, fara principiul crucii. Sacrificiul pe cruce e fereastra
spre Inviere. Sfantul Maxim Marturisitorul spunea ca in creatie toate se cer
dupa cruce.
Nu ni se da nimic, daca nu
jertfim ceva. Si iubirea e o jertfa. Jertfesti sinele tau, ca sa-ti apropii
sinele celuilalt. E o renuntare la tine. Sacrificiul da profunzime oricarei
relatii. E cel care fixeaza iubirea. Sa te indragostesti e usor, dar sa iubesti
e foarte greu. Fugi de cruce: fugi de inviere, fugi de bucurie, fugi de iubirea
adevarata! Nu se poate fara. Fara cruce, e calea usoara, comoda. Nestiind sa
suferim cu bucurie, sa umplem suferinta de rost, fugim, de fapt, de viata. Si tot
ce primim e de mana a doua. Toate bucuriile si iubirile sunt diluate. Tot ce
traim e searbad.
Trebuie sa intelegi ca e
ca un joc intre tine si Dumnezeu. In suferinta se ascunde, de fapt, dragostea
lui Dumnezeu fata de tine.Cu Dumnezeu, cea mai mare suferinta e umpluta de sens
si e mereu urmata de bucurie. Trebuie sa nu uiti niciodata ca Dumnezeu te
iubeste si te pune la incercare. Te incearca, pentru ca vrea sa-ti dea ceva.
Dar cu un pret! Trebuie sa meriti darul, sa te ridici spiritual la nivelul la care
il poti primi. Nivelul urmator al jocului. Oricum, darul e intotdeauna cu mult
mai mare decat suferinta pe care o treci ca sa ajungi la el!"
Pr. Pantelimon, Manastirea Oasa
Sursa:
http://www.lumeacredintei.com
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu