În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg...

 În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg, de la care pornesc adãugîndu-se toate celelalte cifre, sau din care ies. Și în Plus-Infinit și în Minus-Infinit.

Cãci, în mare, este El 1, multiplicat cu El Însuși, pînã cînd se ajunge la numãrul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfîrșit.

Infinit fiind și prin valoarea Sa și prin posibilitãțile Sale, iar undeva, în Infinit, (ori pînã unde ai putea ajunge) vei avea la capãt tot un 1, adicã tot pe El, oricîte zerouri L-ar urma, toate, în ele însele, nevalorînd nimic, decît în raport cu El, așezate în urma Lui, vor arãta tot mai puternic valoarea cea necuprinsã a aceluiași 1, prin care au început și pe care Îl urmeazã.

Господь з нами. Чого ще ми можемо хотіти? / Domnul este cu noi. Ce-am putea dori mai mult?

 

«І ви почуєте про війни та чутки про війни; Стережіться, щоб ви не турбувалися, бо все це має статися, але ще не кінець» (Мт. 24:6).

Будь-яка паніка не від Бога, а від злого духа.

Мені завжди подобався розповідь про пророка Єлисея в четвертій книзі Царів 6: 8-17 (2 Царів).

Сирійський цар послав військо, «яке прийшло вночі й обложило місто». Їхнім наміром було схопити та вбити пророка Єлисея. У Святому Письмі читаємо:

«І сталося вранці, і встав слуга Божого чоловіка, і вийшов, і побачив військо і військо, і коней, і колісниці; І сказав йому слуга його: Ой, пане мій, що нам робити? (Т. 15)

Запитання слуги показує, що він запанікував.

Але він сказав [Єлисею]: «Не бійся, бо тих, хто з нами, більше, ніж тих, хто з ними». (вірш 16)

Але Єлисей на цьому не зупинився.

І він помолився Єлисею та сказав: «Господи, відкрий їй очі, щоб вона побачила». І відкрив Господь очі слузі, і він побачив, що гора повна коней та вогняних колісниць навколо Єлисея. (вірш 17)

Урок зрозумілий для тих, хто має віру.

Господь з нами. Чого ще ми можемо хотіти?

«Господь наша радість і веселість; а коли гордістю відвертаємось від Господа, то віддаємо себе мукам: горе, потворність і злі думки розривають нас». (Благочестивий Силуан Афонський

І остання думка.

Згадаймо святого Петра, коли він занурився у воду, на його крик корабельної аварії, Євангеліє говорить нам, що «Ісус зараз же простяг руку свою, схопив його та й сказав йому: Маловірний, нащо ти сумніватися? »(Матвія 14:31).

Господь з нами. Я не переживаю цього туза. Що ти хочеш щоб я зробив?

CEEA CE NU SE POATE ASCUNDE

 

1. Aş fi vrut să-mi ascund cearcănul ochilor mei,

să-mi acopăr urmele lacrimilor amare,
să-mi netezesc oboseala feţei mele,
să-mi îndulcesc amărăciunea glasului meu,
ca să nu ştie nimeni, să nu vadă nimeni şi să nu spună nimeni:
Iată cât îi este de zdrobită inima!
Dar toţi au ştiut că toate acestea sunt din iubirea mea pentru Tine,
Lumina ochilor mei şi Mărgăritarul vieţii mele!

2. Nenorocit este cel ce cântă pentru cine nu-l aude,
nefericit este cel ce plânge pentru cine nu-l iubeşte,
chinuit este cel ce aşteaptă după cine nu vine,
nemângâiat este cel ce suferă pentru cine nu-l caută.
Dar Tu, Preaiubitul dulce al inimii mele, mă auzi, mă iubeşti, vii să mă cauţi de peste munţii şi văile ce ne despart...
O, cât de fericită este dragostea mea!

În mijlocul vostru stã Unul...

 În mijlocul Matematicii stã El Cel Întreg, de la care pornesc adãugându-se toate celelalte cifre, sau din care ies. Și în Plus-Infinit și în Minus-Infinit.

Cãci, în mare, este El 1, multiplicat cu El Însuși, pânã când se ajunge la numãrul pentru care nu mai este denumire, cum nu mai este nici sfârșit.

Drept rãspuns, Ioan le-a zis: Eu botez cu apã: dar în mijlocul vostru stã Unul, pe care voi nu-L cunoașteți.

În mijlocul lumii istorice, în mijlocul lumii geografice, în mijlocul lumii religioase, în mijlocul omenirii și Universului, - stã Hristos prin opera Sa, prin Persoana Sa, prin Biserica Sa, prin toatã Prezența Sa copleșitoare și de neînlãturat, pentru ca, în egalã mãsurã, sã poatã fi cunoscut, vãzut, slujit sau descoperit, de cãtre toți cu ușurințã!

 

O oameni de pretutindeni și de totdeauna, - în mijlocul vostru, Coloanã Veșnicã, stã UNUL - și voi nu-L cunoașteți!...

În mijlocul științei și filozofiei stã El, soluția unicã și criteriul unic, fãrã de care nu se poate rezolva nimic, real și convingãtor.

Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare.

 

Nimic nu este întâmplător. Nici o întâmplare nu este întâmplătoare. Toate sunt rânduite bine şi mai dinainte de către Dumnezeu. Numai pentru noi, care nu cunoaştem relaţia dintre lucrurile care se văd şi cele care nu se văd, par întâmplări.

Noi suntem un popor creştin. De la naştere, poporul nostru s-a născut creştin. Poporul nostru nu s-a încreştinat după ani, după secole de păgânism, ca alte popoare. Faţă de poporul nostru, Dumnezeu a avut o milă, o bunătate, o grijă deosebite. De la naşterea noastră din părinţii noştri trupeşti şi din cei sufleteşti, din Cuvântul şi din Duhul lui Dumnezeu, noi ne-am născut creştini. Mărturisim dreapta noastră credinţă, care a cuprins căsătoria, nunta, printre cele şapte Taine ale ei, [aceasta fiind] considerată sfântă nu numai din Cuvântul lui Dumnezeu, ci din toate învăţăturile care ne-au rămas nouă de la părinţii noştri drept-cre­dincioşi şi care au lăsat pe tot întinsul patriei noastre semnele marii lor credinţe şi ale adâncii lor încrederi în Dumnezeu.

Am fost aşezaţi aici de înţelepciunea lui Dumnezeu şi de lucrarea cea tainică a Lui, care a rânduit viaţa nu numai fiecărui om şi fiecărei familii, ci fiecărei naţiuni.

Dă, Doamne! Ce să ne dea Domnul?

Binefacerile cele mari oamenii le aşteaptă de la marii binefăcători. Bunătăţile cele mari le cer de la marii bogătaşi. Cine este cel mai mare binefăcător, şi cine e cel mai mare bogătaş? Fără îndoială, Dumnezeu.

Ce am cerut noi, ca Creştini şi neam Creştinesc, de la Dumnezeul nostru? Să luăm mai întâi rugăciunea Domnească, Tatăl nostru. Ce cerem de la Dumnezeu în această rugăciune? Mai întâi, să se sfinţească nu-mele lui Dumnezeu – să se sfinţească, iar nu să se hulească. Al doilea lucru, să vină împărăţia lui Dumnezeu, împărăţia părintească – iar nu una tiranică şi sălbatică. Al treilea, să se facă voia Tatălui nostru pe pământ precum este şi în ceruri, între oameni precum este şi între îngeri. Al patrulea, ca Tatăl din ceruri să ne dea pâinea cea spre fiinţă şi să ne ferească de lux, lăcomie şi de iubirea de sine. Al cincilea, să ne ierte datoriile, precum şi noi iertăm altora. Al şaselea, să ne ferească de căderea în ispită, ce ne vine din poftele trupeşti şi din cursele diavoleşti. Şi al şaptelea, să ne izbăvească de vrăjmaşul nostru cel viclean, care vrea să ne otrăvească cu rele şi să ne ademenească în vizuina răutăţilor sale.

După cum vedeţi, fraţii mei, nicăieri nu cerem, nici nu am cerut de la Dumnezeu să ne dea „cultură” sau „civilizaţie.”

Puterea contractului cu Dumnezeu

O hotărâre crucială şi miracolul ce i-a urmat

Închipuiţi-vă noaptea de la cumpăna anilor.Toată lumea se dezlănţuie într-o risipa de energie şi voie bună, de-o frenezie sălbatică, disperată, ca şi cum, doar peste câteva ore, ar urma să treacă la cele veşnice, iar acum, se grăbesc să se mai bucure puţin de viaţă. Este o noapte în care nimeni nu are voie să fie trist, abătut, îngândurat, chiar de ar avea mortul pe masă. Toţi trebuie să fie bine dispuşi, veseli, chiar mitocani şi vulgari, căci altfel le va mege rău tot anul. Fost-au pregătite din vreme multe şi diverse aperitive, precum măsline cu brânză telemea sau caşcaval, acadele cu parmezan, acadelele cu piept de pui, antreu cu vinete, apoi artileria grea : ciorbe şi borşuri de tot felul, precum bogras la ceaun, borş de fasole uscată cu mânătarci, ciorbă de pui şi ciuperci à la grecque, bulion de pui, ciorbă de potroace acrită cu varză mâncăruri copioase cum ar fi sarmale, curcan la cuptor, marinată de stacoj, icre negre de morun, sardele muiate în untdelemn. Apoi prăjiturile, smochine, curmalele, ananasul. A fost de asemenea pregătită şi udătura, precum ţuica bătrână, lăzile cu şampania, vinul de pays d’oc sau de Mutflatar, Valea Călugarească, apa gazoasă, sifonul, cafeaua turcească. Tot aşa şi gramofonul cu discurile ce conţin ultimele cântece la modă : “Zaraza”, “Terente şi Didina”, “Maria neichii, Marie”, “Foaie verde de trei sfanţi”. De asemenea, au mai fost pregătite şi petardele, răvaşele de prost gust, glumele fără perdea şi, pentru cei mai simandicoşi, anecdotele intelectualiste cu poante răsuflate.

Anul nou poate fi începutul creşterii noastre duhovniceşti

"Îmbrăcaţi-vă, dar, ca aleşi ai lui Dumnezeu, sfinţi şi prea iubiţi, cu milostivirile îndurării, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă-răbdare, Îngăduindu-vă unii pe alţii şi iertând unii altora, dacă are cineva vreo plângere împotriva cuiva; după cum şi Hristos v-a iertat vouă, aşa să iertaţi şi voi. Iar peste toate acestea, îmbrăcaţi-vă întru dragoste, care este legătura desăvârşirii. Şi pacea lui Hristos, întru care aţi fost chemaţi, ca să fiţi un singur trup, să stăpânească în inimile voastre; şi fiţi mulţumitori. Cuvântul lui Hristos să locuiască întru voi cu bogăţie. Învăţaţi-vă şi povăţuiţi-vă între voi, cu toată înţelepciunea. Cântaţi în inimile voastre lui Dumnezeu, mulţumindu-I, în psalmi, în laude şi în cântări duhovniceşti. " ( Coloseni 3: 12 -16)

Am recitit aceste versete acum când ne mai despart câteva zile de noul an, pentru că în ele este un sfat peste care nu trebuie trecut uşor cu vederea. Sf. Apostol Pavel ne îndeamnă să căutăm a ne îmbrăca în omul cel nou, arătându-ne totodată şi virtuţile pe care trebuie să le căutăm.

Dragă cititorule! Anul acesta a fost un an de graţie pentru tine şi mântuirea ta

 

I s-a spus smochinului care de trei ani nu făcea roade, tot: „Vin mereu…”, „Vin mereu…”

Nu ştiu… inimii noastre, la unii de trei ani, la alţii de mai mulţi, i se tot spune mereu că Stăpânul vine… În ce stare se găseşte pomul vieţii noastre la ceasul acestei nopţi a Anului Nou, când El vine iarăşi să ne cerceteze?

Ştim bine că de atâtea ori I-a spus Domnul Iisus despre noi Tatălui Ceresc: „Tatăl Meu, mai lasă-l, că am să Mă ocup de el în chip deosebit…”. Şi S-a ocupat Domnul de noi în chip deosebit. Ne-a vorbit cum nu ne mai vorbise nimeni, ne-a făcut să simţim cum nu mai simţisem altădată. Ne-a dus prin unele locuri pe unde n-am mai fost altădată. Ne-am întâlnit cu fiinţe scumpe cu care nu ne‑am mai întâlnit altădată.

Ne-a dat Dumnezeu pe Fiul Său. Ne-a dat Dumnezeu ce a avut mai scump şi ce a avut mai drag.

Dacă şi după aceasta noi nu o să ne îndreptăm, ca să fim mai buni, ca să aducem roadele acelea de la Galateni: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, credincioşia, – s-ar putea întâmpla să vină securea (că şi aşa e înfiptă la rădăcina pomilor) şi să nu mai fie cine să mijlocească pentru Lot… S-ar putea ca Avraam să-şi lase mâinile în jos obosite şi îmbătrânite, şi slăbite…

S-ar putea ca nici Moise să nu mai ţină mâinile tot ridicate în sus…

Şi atunci cine va mai mijloci?… 

Ce va urma după ce mâinile sfinţilor lui Dumnezeu se vor lăsa în jos?… Că nu au avut pentru cine mijloci…

Iubiţii mei, haideţi să ne ridicăm inimile spre Dumnezeu, să ne îndreptăm cărările după Cuvântul Său!

Să ne ajute Domnul să putem învăţa ceva şi în seara aceasta, a Anului Nou, şi din noaptea aceasta, a Anului Nou, ca să nu intrăm, ca să nu păşim tot oameni vechi, ca să înceapă să trăiască şi să rodească omul cel nou şi în noi, în fiecare dintre noi. Amin.

Slăvit să fie Domnul!

din vorbirea fratelui Popa Petru (Săucani) la adunarea de Anul Nou – 1983

Mai ştiţi oare cine este Sărbătoritul?

Ca în fiecare an, în preajma Crăciunului, cluburile şi staţiunile vin cu fel de fel de oferte pentru petrecerea nopţilor de sărbătoare.

Unde e Hristos în toată zarva petrecerilor şi a meselor festive de acum?

Unde e Hristos în mulţmea programelor TV murdare, la care toţi privesc obligatoriu şi “cu religiozitate“, a emisiunilor cu aceleaş discutii stupide, cu acelaşi strat gros de sclipici al superficialitatţi şi trivialităţii, cu aceleaşi glume proaste şi cu aceleaşi hăhăeli grosolane, cu aceiaşi nuri femeieşti expuşi neruşinat ca şi în toate celelalte zile ale anului, dar… acum şi mai dihai, că deh, “e sărbătoare"....

Când Dumnezeu a aşteptat cu iarna

A fost odată un om bun la Dumnezeu. Acest om bun era meşter făcător de case de lemn pentru adăpostul oamenilor şi de grajduri pentru vite. Tot timpul anului el era când ici, când colo, cioplind lemne şi făcând case şi grajduri, pentru ca oamenii şi vitele să aibă unde sta iarna.

Într-un an însă omul cel bun nu şi-a putut aduce din vară, pentru casa lui, lemne de foc pentru iarnă. Şi atunci, bunul Dumnezeu a aşteptat cu iarna până când omul Lui cel bun şi a adus şi el lemne de foc.
– Cum a aşteptat bunul Dumnezeu, moşule? întrebai eu nerăbdător.
– Ai să vezi îndată, zise moşul, adiindu-mă cu mâna lui cea grea pe păr… Lucrul acesta nu-mi plăcea, fiindcă mâna lui era grea. Dar acum nu zisei nimic.
În anul acela, toată primăvara fuseseră ploi grele. Veniseră valuri mari şi făcuseră mari pagube. Valurile tulburi luaseră multe case şi grajduri, iar vânturile puternice dărâmaseră sau stricaseră acoperişuri şi pereţi. Cel mai mult suferiseră oamenii cei săraci, căci sălaşurile lor erau slabe şi vechi.
Au început să vină astfel la omul cel bun fel de fel de oameni, mai de aproape şi mai de departe, zicându-i:

CRĂCIUNUL STRĂMOŞILOR NOŞTRI

 

 

Crăciunul strămoşilor noştri era mai plin de bucurii sufleteşti decât al nostru de azi. Steaua Naşterii strălucea cu mai multă bucurie de­cât azi. Întrebaţi pe bătrânii noştri ce Crăciunuri erau în vremile de demult.

Nu erau atunci oamenii aşa de învăţaţi; trăiau o viaţă simplă, dar curată. N-aveau strămoşii noştri atâta ştiinţă, dar în schimb aveau credinţă.

Nu erau pe atunci casele aşa de mari şi făloase... şi nu erau lumi­nate cu electrică, dar în schimb ar­dea în ele lumina cea vie a credinţei şi focul cel sfânt al iubirii, al rugăciunii şi purtărilor curate.

Plânge datornicul

Rugăciunea mea, Stăpâne,

în târziul miez de noapte,

către Tine se ridică,

plânsă-n lacrime şi-n şoapte.

Pleacă-Ţi milostiv urechea

şi suspinul meu ascultă:

– nu mai pot plăti, Stăpâne, datoria mea

cea multă.

Apăsat de-a ei povară, rugăciunea mi se curmă;

mai îngăduie-mă, Doamne,

şi plăti-voi tot pe urmă!

De pe Crucea Ta, Iisuse, glasul Tău coboară-n vale:

„Fiule, iertată-i toată datoria vinei Tale“…

Cuvânt la începutul Indictionului, adică la Anul Nou (1 septembrie)

 

(Anul Nou bisericesc începe la 1 septembrie)

Dumnezeu, Împăratul veacurilor, Cel ce a pus vremile şi anii întru a Sa putere, a aşezat spre slava Sa şi spre folosul oamenilor felurite praznice. În Vechiul Aşezămînt a dat poruncă să se prăznuiască în chip deosebit luna lui septembrie, la începutul anului bisericesc, ca poporul ales să se îndulcească de roadele cîmpului, slujind bunului Dumnezeu cu mai multă dragoste.

A grăit Domnul cu Moise şi a zis: "Spune fiilor lui Israel: În luna a şaptea, ziua întîi a lunii să vă fie zi de odihnă, sărbătoarea trîmbiţelor şi adunare sfîntă să aveţi; nici o muncă să nu faceţi, ci să aduceţi ardere de tot Domnului" (Leviticul 23, 24-25). Că precum Atotcreatorul, după zidirea lumii şi a tuturor făpturilor Sale, a binecuvîntat şi a sfinţit ziua a şaptea, odihnindu-Se întru dînsa, aşa i-a poruncit şi omului, zicînd: "Şase zile să lucrezi, iar în ziua a şaptea, care este sîmbăta (sabatul) Domnului Dumnezeului tău, să nu faci nici un fel de lucru în această zi". La fel şi ziua întîi din luna a şaptea a binecuvîntat-o şi sfinţind-o, a poruncit poporului Său să se odihnească de lucrurile lui. În cartea Leviţilor zice către Moise: "În ziua a cincisprezecea a lunii a şaptea, cînd vă strîngeţi roadele pămîntului, să sărbătoriţi sărbătoarea Domnului şapte zile..." (Leviticul 23, 39).

Protestul maimuțelor

Odată o maimuţă din evul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A explodat: „Surate, sunt foarte ofensată
Că-n jungla hominidă superevoluată
A apărut o teză, vădit maliţioasă,
Că Homo ar descinde din stirpea noastră aleasă…
Eu protestez sălbatic, rănită în mândrie,
Că se propagă-n lume asemenea prostie.
Dacă-ntâlniţi un singur nepot pitecantrop,
Atunci, pentru banane să vă urcaţi în plop…
Nu sufăr comparaţii cu tristul regn uman,
Sunt mulţumită, nene, ca-s pur orangutan.
Eu, chiar să mă oblige în vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator;
Şi cum progenitorii maimuţă m-au făcut,
Sper să n-ajung ca omul, un josnic involut!
Păi, s-a văzut vreodată la noi atâta ură?
Oare la noi se minte, se-njunghie, se fură?

Intrarea Domnului în Ierusalim – Floriile

 

Troparul Floriilor (Intrării Domnului nostru Iisus Hristos în Ierusalim)

„Învierea cea de obşte mai înainte de Patima Ta încredinţând-o, pe Lazăr din morţi l-ai sculat, Hristoase Dumnezeule. Pentru aceasta şi noi, ca pruncii, semnele biruinţei purtând, Ţie Biruitorului morţii strigăm: Osana Celui dintru înălţime, bine eşti cuvântat, Cel ce vine întru numele Domnului.”

 

Faima învierii lui Lazăr străbătuse toată Iudeia și a aflaseră toți pelerinii care veniseră în Ierusalim și împrejurimi, pentru praznicul iudeilor, al Paștilor. Toți voiai să vază pe Iisus și pe Lazăr.

Deci când toți cei simpli fericeau pe Iisus, cărturarii și fariseii se umpleau de venin, vrând să-l omoare și pe Iisus și pe Lazăr.

Momentele acestea le-a ales Iisus începătură a pătimirii Sale.

Cei simpli și curați, aflând că Iisus vrea să vie în Ierusalim s-au hotărât să-L primească deosebit de până acum.

Iisus le-a prețuit dragostea. Și-a împrumutat un asin – că era sărac.(În tot răsăritul asinul are cinstea pe care o are la noi oaia).

Aceasta e intrarea triumfală în Ierusalim.

Am visat că am fost în Rai

 

”Am visat că am fost în Rai, iar un înger îmi arăta ce se petrece acolo. M-am plimbat prin multe încăperi cu mulţi îngeri fiecare având câte o îndatorire specială. Am ajuns în dreptul unei uşi mari pe care scria „Secţia PRIMIRI”. Am găsit aici mii de îngeri care sortau, triau, scriau mesajele noastre, dorinţele, solicitările noastre către Dumnezeu. „Tot ce spun oamenii în rugăciuni ajunge aici!”, îmi spuse îngerul şi atunci am înţeles de ce era aşa de multă agitaţie în acea cameră. Rugăciunile tuturor oamenilor de pe pământ treceau prin mâinile îngerilor.

Ne-am mutat apoi în altă cameră „Secţia EXPEDIERI”. „Aici împachetăm binecuvântările şi le trimitem oamenilor care s-au rugat!”, mi-a explicat îngerul. Şi am înţeles din nou de ce erau aşa de mulţi îngeri care lucrau în acea secţie. Doar trebuiau să trimită înapoi către oameni dorinţele îndeplinite.

Am ajuns într-un final la cea mai îndepărtată dintre camere. “Secţia MULŢUMIRI!”. Spre surprinderea mea, un singur înger lucra aici. Am întrebat mirat:

– Doar un înger? În celelalte încăperi sunt cu miile şi aici doar unul? De ce?.

– E trist, aşa-i?, mi-a răspuns îngerul. Nu prea e de muncă aici la mine. Lumea cere, primeşte binecuvântarea lui Dumnezeu şi mulţi uită să spună “Mulţumesc, Doamne!”.

– Şi cum ar trebui să ne dăm seama noi, oamenii, că am primit binecuvântarea lui Dumnezeu?

Cristian Ștefan

 

https://www.romaniatv.net

De obicei, la marile noastre sărbători, gândurile ni se în- dreaptă către cei din familie, către colegi, rude, către fraţii şi surorile din Oastea Domnului, dragi nouă. Anul ce a trecut, în ziua de Crăciun, am citit ştirea despre copilul nou-născut găsit abandonat într-o pungă în faţa unui bloc. Iarna. În Bucureştiul plin de câini, pisici şi şobolani hămesiţi… În preajma Naşterii Domnului, în preajma sărbătorii vieţii, a Crăciunului… 

„Bebeluşul a fost găsit aproape îngheţat de o femeie şi dus la spital cu ambulanţa. A supravieţuit, iar poliţiştii încearcă să îi găsească mama. Medicii spun că povestea lui este un miracol de Crăciun şi i-au pus numele Cristian Ştefan. Când a ajuns la spital, copilaşul era atât de îngheţat, încât doctorii nici nu au putut să îi ia temperatura. Şi-au dat seama că a fost născut înainte de termen. 

Minunea de Crăciun a primit deja şi un nume: Cristian Ştefan. Cristian, pentru că s-a născut aproape o dată cu Mântuitorul, iar Ştefan, după medicul care era marţi-noapte de gardă.” 

De la acest bebeluş vine şi titlul acestui articol: Cristian Ştefan. Aş dori să fie pentru fiecare dintre noi, la începutul acestui nou an, un motiv foarte ferm, care să ne facă să adoptăm o poziţie mai activă în favoarea celor izolaţi şi neajutoraţi, prin mici eforturi care, reunite, pot aduce puţin mai multă bucurie persoanelor aflate în dificultate, copii, tineri, vârstnici. 

Vreţi să-l vedeţi pe Ioan Botezătorul în mijlocul frăţiilor voastre?

 

Să ne ferească Dumnezeu, să nu apară în mijlocul nostru, că cel puţin trei zile noi nu am mai fi în stare să privim. Când l-am vedea pe marele prooroc al lui Dumnezeu, pe cel mai mare între prooroci, îmbrăcat în haină din păr de cămilă…

Sfinţii Părinţi spun că a purtat haină din păr de cămilă pentru că părul de cămilă este aspru şi nu dă tihnă şi odihnă, şi pace, şi linişte trupului. Dar îmbrăcămintea şi hainele moi aţâţă plăcerile şi poftele, firea molatecă, trezeşte firea vinovată – şi aceasta-i nenorocirea.

Sfântul Ioan Botezătorul era îmbrăcat în haină de păr de cămilă şi încins cu brâu la mijloc şi el învăţa: „Cel ce are două haine, una să o dea celui ce nu are”. Fraţilor dragi, dacă ar trebui să apară acum Ioan Botezătorul între noi, şi noi să stăm în faţa lui, ce ar spune el către mine: „Ia spune tu, Ioane, cum stai cu îmbrăcămintea şi cu încălţămintele?” Eu ar trebui să intru în pământ imediat. Şi după mine, poate ar mai intra şi alţii.

Opriş Ioan (Batiz) 

din ”Strângeţi fărâmiturile ” / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2010 – vol. 1

O întrebare, o chemare, o hotărâre

Fiţi gata, zice Domnul… Eşti tu gata, suflete? Pocăieşte-te şi întoarce-te la Dumnezeu. Hotărăşte-te pentru Mântuitorul. Ieşi din tabără (familia lumii) şi intră în Familia Domnului, ca să te pregăteşti şi să fii gata oricând pentru El.

Orice om ştie că nu veşniceşte aici, în această lume ci, aşa cum au plecat toţi, orice om va trebui să plece. Necazul cel mare este, însă, că prea puţin ne gând la aceasta. Îngrămădiţi în trebuiri, afaceri, plăceri, deşertăciuni şi păcate, nu ne mai gândim la marea taină ce stăruie zi de zi şi ceas de ceas în calea vieţii noastre ca un mare semn de întrebare: Unde? Când?

ÎN PRAGUL ANULUI NOU

 

Un om călător înnoptase noaptea într-o pădure. Era iarnă cu viscol şi ger. Să poată răzbi mai departe, nici vorbă. Viscolul se întărea, pu­terile îi slăbeau. Un urlet fioros de lupi se auzi în zare. Fiori de moarte îl cuprinseră. Singura lui scăpare era să facă un foc care să-l apere de îngheţ şi de lupi. Dar vai, îşi aduse aminte că aproape toate chibriturile le stricase cu aprinsul ţigărilor. În cutie nu mai erau decât 10 chibrituri.

Strânse un vreasc de lemne şi se pregăti să facă focul. Primul chibrit fu stins de vântul crivăţului. Tot aşa al doilea... si treilea... al patrulea... al cincilea... al şaselea... Mai rămase numai cu un singur chibrit. Lupii urlau în apropiere... Degetele începuseră a-i îngheţa. Cuprins de spaima morţii, înainte de a aprinde şi ultimul chibrit, ul­tima nădejde, îşi ridică ochii spre cer şi se rugă plângând: „Dumne­zeule, ai milă de mine păcătosul... Nu mă lăsa să mă prăpădesc în pădurea asta sfâşiat de animale sălbatice... Scapă-mă, Doamne, cu darul şi ajutorul Tău”...

IESLEA CU DOI PRUNCI

 O povestioară minunată și adevărată, istorisită de Părintele G. Calciu în 2004.

 Cum s-a împrietenit micuțul Mișa cu micuțul Iisus:

«Doi ortodocși americani au răspuns invitației Ministerului Educației din Rusia de a preda morala creștină în câteva închisori și orfelinate rusești. Așa au ajuns aceștia, plini de râvnă, și în așezământul cu peste o sută de copii abandonați (băieți și fete) unde l-au întâlnit pe Mișa, orfanul Domnului…

Dar să-i lăsăm să-și depene singuri povestea…

„Era aproape de sărbătoarea Crăciunului, timp potrivit pentru orfani să audă – mulți dintre ei pentru prima oară – tradiționala povestire despre Nașterea Domnului. Le-am vorbit despre Maica Domnului și despre dreptul Iosif, cum au ajuns ei în Betleem și cum, negăsind alt loc unde să tragă, s-au dus să înnopteze într-un staul, unde în noaptea aceea s-a și născut Pruncul Iisus, în ieslea vitelor. Copiii și educatorii stăteau nemișcați, sorbindu-ne cu emoție fiecare cuvânt.

Ce ai primit de Crăciun?

Daruri bune de Crăciun şi în fiecare zi.

Tot mai mulţi şi mai mulţi oameni întreabă în această perioadă: “Ce ai primit de Crăciun?” Problema cu acest accent pe care îl punem la Crăciun este că pierdem tocmai esenţa acestei sfinte perioade. Noi, creştinii, dăm daruri de Crăciun într-o umilă repetare a Darului pe care Dumnezeu ni l-a făcut – Fiul Său, Domnul nostru Iisus Hristos. Pentru creştini accentul corect trebuie să cadă pe dăruire nu pe ce am primit.

Un om povestea odată ce i s-a întâmplat în ajunul Crăciunului pe când era băiat. Au ascultat cu toţii povestea naşterii lui Isus, iar apoi au deschis cadourile şi s-au bucurat de ele. Tatăl le-a cerut copiilor să facă linişte şi le-a spus: “Dintre toate cadourile pe care le-aţi primit, vreau să vă alegeţi fiecare câte unul care vă place cel mai mult şi să îl puneţi în faţa voastră.” După ce copiii au făcut aşa cum li s-a spus, tatăl a continuat: “Acum vreau ca fiecare dintre voi să vă gândiţi la cineva pe care îl cunoaşteţi, care este mai puţin norocos decât voi, care nu primeşte cadouri ca voi, iar mâine le vom împacheta şi le vom trimite acestora.” Omul spunea că nu poate uita Crăciunurile din copilărie. Atunci a învăţat că în centrul Crăciunului este gestul lui Dumnezeu care a dat omenirii ce avea mai bun: pe Fiul său. Un gest pe care suntem chemaţi să îl repetăm, nu doar de Crăciun ci în fiecare zi a anului. Cadoul prin excelenţă pe care un creştin poate să îl dea în adevăratul spirit al Crăciunului este tocmai iubirea lui Hristos.

În aşteptarea sărbătorii Naşterii Mântuitorului

 

"Iată, fecioara va rămâne însărcinată,
va naşte un fiu,
şi-i va pune numele Emanuel
(Dumnezeu este cu noi)
- Isaia 7, 14 -

Postul Naşterii Mântuitorului este perioada în care mai mult ca oricând, aşteptăm venirea Mântuitorului. Este timplul pregătirii pentru întâmpinarea Luminii care vine să ne dea din propria-i strălucire. Este timpul împăcării cu noi înşine şi cu semenii noştri.

Suntem conştienţi oare că această aşteptare, a acestui post, dinaintea crăciunului trebuie să ne facă mai buni? Sau ne gândim doar unde vom petrece această sărbătoare care dintr-o "Sărbătoare a mântuirii" pentru mulţi creştini, a devenit doar simplă sărbătoare de iarnă.

Priviţi la pomul de Crăciun!

 

Este un obicei urât în lumea aceasta rea că naşii se duc de fală. Pentru că numele de naş este nume de fală… Şi tot ce este de fală este pentru diavolul, nu pentru Hristos. Orice lucru ai cu care te făleşti, fie o haină, fie o mobilă, fie orice-ar fi, sau chiar daruri dacă ai avea, dacă te făleşti cu ele, atunci, dragul meu, chiar dacă sunt duhovniceşti darurile tale, tu faci un mare păcat.

Îmi aduc aminte, eram copil şi murise tatăl unui alt copil, iar ceilalţi copii îi ziceau:

– Ei, voi n-aveţi tată! Numai voi n-aveţi tată! Voi n-aveţi tată, noi avem! Şi copilul, bietul, înota în lacrimi, că el n-avea tată… Doamne, ce păcat făceau copiii aceştia că se lăudau cu ce aveau ei, că se făleau faţă de cei ce nu aveau ca ei. Ce păcat este lucrul acesta, fala! Când faci un lucru de fală. Când te făleşti cu ceea ce ai şi îl osândeşti pe fratele de lângă tine că el nu are aşa ceva.

Cine este vinovat

 

În celebra sa Apologie făcută în favoarea creştinilor persecutaţi, scriitorul Tertulian ne spune că de câte ori se întâmpla vreo calamitate în imperiu, păgânii găseau încă un motiv să înmulţească persecuţiile împotriva creştinilor. Iată cuvintele marelui apologet: „Dacă Tibrul se revarsă peste maluri, dacă Nilul inundă ogoarele, dacă cerul nu trimite ploaie, dacă pământul se cutremură, dacă e foamete, dacă se iveşte vreo molimă, îndată se strigă : «La lei cu creştinii!»” (Apologia, cap. XL). Tertulian, combătând această învinuire, spune că este cu totul nedreaptă. În primul rând, spune că aceste calamităţi au existat şi înaintea creştinismului. În al doilea rând, el afirmă că viaţa morală decăzută a păgânilor provoacă aceste calamităţi. În al treilea rând, creştinii prin rugăciunile şi posturile lor Îl îmblânzesc pe Dumnezeu şi fac să fie mai puţine şi mai mici aceste calamităţi.

Aşadar, creştinii erau priviţi ca duşmani ai poporului; ei trebuia să reziste nu numai la persecuţii fizice, ci şi la mari presiuni psihice. Cei care îi întâlneau îi priveau ca pe nişte pricinuitori ai relelor comune. Cumplit lucru!

Colindătorului închisorilor de ger

Tu, drag colindător, ce ai visat biserici pline,

Răsunând de cântec, radiind sfântă lumină,

Azi visul tău s-a împlinit, “La căsuţa unde-i neaua până-n tindă”

Iată, “Minunată-i Noaptea Sfântă”, casa este plină!

Azi tot mai mulţi, cu dor, “Lângă Ieslea Minunată”

Ne-adunăm voioşi cântând, “Sfântă Maică, Sfânt Copil, dulce Taină Sfântă”.

Din adâncul închisorii, ne-ai trimis de sărbători,

“O, Sfânt Colind îndepărtat din Noaptea Neuitată…”

Răsună sate şi oraşe…”O Sfânt Colind, o dalbe flori”,

Zorile ne prind adesea, umblând cu Vestea Minunată,

Gânduri de moş Nicolae

Scrisoare către Sfântul Nicolae

Dragă Sfinte Nicolae, știu că sunt un pic cam mare ca s-aștept să-mi pui în zori bunătăți în pantofiori.

Azi, pun înaintea ta ghetele inimii mele, ca să le umpli pe ele cu daruri duhovnicești din cămările cerești.

Bucurie și răbdare, pace, milă și iertare. Blândețe, nepizmuire și binențeles iubire. Și-aș mai vrea să-mi dăruiești ca un milostiv ce ești și smerenie, credință, nădejde și pocăință.                                                     

Dar de ce te-ncunți așa?! Am uitat să-ți spun, se vede, că port 43 la ghete!

Răspuns de la Sfântul Nicolae

Astăzi Sfântul Nicolae, mi-a lăsat în ghete o foaie. Și pe ea scria așa: Nu mai căuta mata ciocolată în papuci ci fă bine să te apuci de ceea ce se cuvine unui ditai om ca tine.  Fă smerenie, răbdare și ascultă-aici drăguță, că pun mâna pe vărguță: mintea sus și nasul jos că văd că le ți pe dos!

sursa: primite SMS pe mobil

31 de ani de la trecerea la Domnul a Sfântului Ardealului, Părintele Arsenie Boca

 

foto: Daniel Guta

Viața Părintelui Arsenie Boca

Arsenie Boca, părinte ieromonah, teolog și artist plastic ortodox român s-a născut la 29 septembrie 1910 la Vața de Sus, în Hunedoara. A urmat Liceul național ortodox „Avram Iancu” din Brad, pe care l-a terminat ca șef de promoție, în 1929. În același an, Zian Boca, după numele de mirean, se înscrie la Academia Teologică din Sibiu, pe care o absolvă în 1933. Primește, la recomandarea profesorului Nicolae Popovici, o bursă din partea Mitropolitului Ardealului Nicolae Bălan, pentru a urma cursurile Institutului de Arte Frumoase din București. În paralel, audiază cursuri la Facultatea de Medicină ținute de profesorul Francisc Rainer și prelegerile de Mistică creștină ale profesorului Nichifor Crainic, de la Facultatea de Teologie din București. Fascinat de lucrarea „Scara dumnezeiescului urcuș”, scrisă de Sfântul Ioan Scărarul, o traduce în limba română în doar cinci luni. Remarcându-i talentul artistic, profesorul Costin Petrescu i-a încredințat pictarea scenei care îl reprezintă pe Mihai Viteazul, de la Ateneul Român. Trimis de chiriarhul său, Nicolae Bălan, călătorește la Muntele Athos pentru a aduce manuscrisele românești și grecești ale Filocaliei. Aici are parte de o experiență duhovnicească formatoare pentru viața de călugăr, pentru care optase încă din anii studenției de la Sibiu.

CE FACE UN POPĂ...?

Un preot trecea odată pe lângă o casă care se construia în cuprinsul parohiei sale şi auzi pe un muncitor zicând: “Ia uite ...popa! Băi ce bine e să fii popă, să nu faci nimic și să iei bani. Nu este meserie mai uşoară pe lumea asta ca aceea de popă, căci nu faci altceva decât să te plimbi cu bastonul în mână şi cu cartea la subţioară. Aşa mi-ar plăcea şi mie să lucrez”.

Ceilalţi muncitori râseră, dar preotul se adresa celui care vorbise astfel şi-l întrebă:

- ”Cât câştigi dumneata pe zi?”

- ”O sută de lei”, răspunse acesta.

- ”Ei bine, îţi plătesc eu ceea ce câştigi într-o săptămână întreagă, numai vino cu mine”, zise preotul.

Lucrătorul voi să schimbe vorba, dar tovarăşii săi de lucru îl siliră să se ţină de cuvânt.

Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput

 

Izvorul curajului creştin se află în pilda vie a jertfei Mântuitorului Iisus Hristos. Evocăm, de aceea, remarcile părintelui Nicolae Steinhardt, pline de fineţe descriptivă: 

„Curajul este o prea rareori pomenită şi totuşi esenţială însuşire creştină. Poate că, îndată după virtuţile teologale, ocupă locul de frunte. 

Fără de curaj existenţa Bisericii nu ar fi de conceput. 

A fost nevoie, ca să ia fiinţă, de curajul întemeietorului ei; ca să dureze, de cel al discipolilor Săi. Ni se vorbeşte de blândeţea Domnului, care e asemuit unui miel blând şi lipsit de glas. Metafora e îndreptăţită şi înduioşătoare. Nu mai puţin este aceea ce adoptă drept cuvânt-imagine un leu viteaz.

Jertfe zidite la tremelia Neamului

 

În poporul nostru este o credinţă veche care spune că orice clădire nouă şi frumoasă, chiar şi o casă nouă, cere jertfă, cap de om. Din această jertfă a ieşit frumoasa poezie „Mănăstirea de la Argeş”, de care vă puteţi aduce aminte cei ce aţi umblat la şcoală. „Pe Argeş în jos, pe un mal frumos” plecase meşter Manole cu „nouă calfe de zidari”, la zidire „meşteri mari”. Ei s-au apucat să ridice mănăstire, „loc de pomenire” frumos şi minunat, cum să nu mai fie altul. Şi s-au apucat de lucru Manole cu zidarii. Dar zidirea şi lucrul nu mergeau nicicum înainte, căci ce „zideau ei ziua”, „noaptea se surpa”. Atunci, ne spune poezia că Manole şi meşterii au făcut învoială să arunce la sorţi şi, pe care va cădea soarta, să-şi îngroape de vie nevasta în zidul mănăstirii. Soarta a căzut pe Manole şi el a trebuit să-şi îngroape în zidul mănăstirii pe soţia lui, Ana. Numai cu această jertfă s-a putut isprăvi mănăstirea cea frumoasă şi minunată.

Nu există om total necredincios!

 

8. Nu există om total necredincios!

În fundul inimii sale, chiar şi a celui mai necredincios, este o spaimă de necunoscut.

Groaza de Cel Veşnic.

Cutremurul de întunericul din sine şi din viitorul său.

Spaima superstiţioasă îi umple sufletului nelegiuit orice singurătate şi orice noapte.

De aceea el n‑ar vrea să audă niciodată de existenţa lui Dumnezeu,

nici de o Judecată a Lui.

O, şi ce salvare de toate acestea ar afla în braţele Domnului!

Din presa vremii -CÂRMACIUL VIEŢII

 «Când s'a înserat, corabia era în mijlocul mării; iar Iisus era singnr pe ţărm. A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă». (Marca VI, 47, 48).

Dragii mei. Călătoria noastră în lume ca şi aceia pe mare, nu este întotdeauna destul de lină. In atâtea rânduri suflarea cârmuitoare a vânturilor prielnice lipseşte şi de atâtea ori furtuni turbate cutremură corabia uscată a vieţii. Valuri întărîtate se urcă şi urlă în jurul ei şi în împresurarea îndârjită a noianului de ape, adesea, mâinile noastre se frâng şi vâslele cad. Adâncurile se frământă în răsvrătire cumplită, svâcnesc în vârtejuri mugitoare şi se reped vrăjmaşe punând împotriviri nebiruite ostenelelor cu care cercăm să ne călăuzim spre liman şi pironind lângă hotare neînfrânte năzuinţele noastre slabe şi trudnice. Ceaţă deasă şi ameninţătoare se coboară din văzduhuri — neguri adânci — pe care ochiul nu le poate spinteca şi de care sufletul se înfioară.

Ca un pâlc de nori grei desnădejdea se lasă strivitoare asupra vieţii — stihiile lumii se sguduie de tunet şi fulgere groaznice se întretaie în slăvi.

Mii de guri lacome se cască flămânde în prăpăstii de apă, gata să ne înghită şi să ne mistuie fără urmă. De nicăieri nici o isbăvire. Ţărmul e aproape dar cum să despici marea înteţită de furii care ţi se înalţă ca un zid duşman şi nesfărîmat în faţă? Nici o licărire nu zâmbeşte de nicăieri. Rânjetul pieirii şi pustiirii se poartă pretutindeni pe crestele volburilor de apă.

Banul e scump, dar nu e ”sănătos”

 

Ce mai bună valută este tot plugul, casa și moșioara.

Starea generală financiară a lumii e tot ca și anul trecut. E scumpete de bani. Banul e scump, dar asta nu înseamnă că e și sănătos. Din lipsă de încredere, o parte a banilor stau ascunși, iar alții îi bagă în case, moșii și alte realități (politicienii noștri i-au băgat în băncile din Elveția). Lipsa de încredere a fost sporită și de Conversiune prin care statul s-a amestecat între creditori și debitori. Banii au fugit prin lăzi.

Iar de altă parte stă mulțimea celor lipsiți de bani. Și în vremea asta, prețurile în loc să scadă, cresc. S-a ajuns la ciudata situație de a face 1 zi de lucru pentru 1 kg. de pâine. O dovadă cât de nefirească și bolnavă e starea financiară. Un singur pocnet de tulburare a lumii – și ar crăpa îndată toate stabilizările și valutele.