«Când s'a înserat, corabia era în mijlocul mării; iar Iisus era singnr pe ţărm. A văzut pe ucenici că se necăjesc cu vâslirea, căci vântul le era împotrivă». (Marca VI, 47, 48).
Dragii mei. Călătoria noastră în lume ca şi aceia pe mare, nu este întotdeauna destul de lină. In atâtea rânduri suflarea cârmuitoare a vânturilor prielnice lipseşte şi de atâtea ori furtuni turbate cutremură corabia uscată a vieţii. Valuri întărîtate se urcă şi urlă în jurul ei şi în împresurarea îndârjită a noianului de ape, adesea, mâinile noastre se frâng şi vâslele cad. Adâncurile se frământă în răsvrătire cumplită, svâcnesc în vârtejuri mugitoare şi se reped vrăjmaşe punând împotriviri nebiruite ostenelelor cu care cercăm să ne călăuzim spre liman şi pironind lângă hotare neînfrânte năzuinţele noastre slabe şi trudnice. Ceaţă deasă şi ameninţătoare se coboară din văzduhuri — neguri adânci — pe care ochiul nu le poate spinteca şi de care sufletul se înfioară.
Ca un pâlc de nori grei desnădejdea se lasă strivitoare asupra vieţii — stihiile lumii se sguduie de tunet şi fulgere groaznice se întretaie în slăvi.
Mii de guri lacome se cască flămânde în prăpăstii de apă, gata să ne înghită şi să ne mistuie fără urmă. De nicăieri nici o isbăvire. Ţărmul e aproape dar cum să despici marea înteţită de furii care ţi se înalţă ca un zid duşman şi nesfărîmat în faţă? Nici o licărire nu zâmbeşte de nicăieri. Rânjetul pieirii şi pustiirii se poartă pretutindeni pe crestele volburilor de apă.
Ţi se face noapte în suflet — noapte mai neagră decât cea din afară, căci ea pare fără stele şi fără zori. O Doamne, de n'ar fi furtunile şi valurile şi vâltorile cât de senină ne-ar fi plutirea şi cât de vrăjită ne-ar fi vieaţa!
O Doamne, de n'ar fi învăluirile de ispite şi vâjăirile de patimi şi bulboanele de păcat, cât de senină ne-ar fi vâslirea spre limanurile tale binecuvântate! Dar, curaj! Iată, Hristos e pe ţărm! E singur. Ne priveşte. Ne vede prinşi în năvala luptei — istoviţi de atâtea opintiri şi sugrumaţi de desnădejde. Suntem prea singuri. Şi El e singur. Dar El e atotputernic şi atunci puterea singurătăţii lui porneşte milostivă spre neputinţa singurătăţii noastre. Ea ne caută, vrea să ne ajute Ne-a descoperit! Ii facem însă loc în pluta noastră? II aşezăm la cârmă? II lăsăm stăpân pe ancoră? Ne lăsăm în voia Lui? El singur poate potoli pornirea îndârjită a valurilor?
Dragii mei. De 1922 de ani, puterile noastre plăpânde se oştesc pe marea întinsă şi largă a vieţii, împotriva munţilor de ademeniri de care se poticneşte avântul sufletului nostru. O, câte înfrângeri şi câte sdrumicări de vieţi! Câte strigăte de desnădejde au sfâşiat sufletul nostru şi câte mâini s'au întins în sbucium, spre cer! Veacul nostru pare mai nenorocit decât altele. Vieaţa omenească în zilele noastre e încă robită desnădejdii şi birnică morţii. Şi toţi ne batem capul şi ne întrebăm: încotro? «La cine ne vom duce?» Şi în înfrigurarea cu care ne biciueşte durerea lunecăm când într'o parte* când într'alta, fără să putem găsi drumul drept şi adevărat şi statornic, pe care să păşim spre ţintele isbăvitoare.
Stânci uriaşe ţâşnesc în calea noastră şi de ele se sfarmă de atâtea ori avântul nostru.
Spre atâtea adăposturi ne-am îndreptat până acum — şi zadarnică a fost cercetarea lor.
Adăpostul filozofiei e iluzoriu; iar adăpostul ştiinţii e de ghiaţă. Adăpostul necredinţii plin de necurăţie. Din toate te goneşte, fie minciuna, fie nestatornicia, fie moartea.
Nicăieri nu poţi găsi popas; căci ele nu primesc decât oaspeţii desnădejdii, ai răsvrătirii şi ai osândirii de veci. Ele sunt năluci amăgitoare — ademeniri de abisuri. Şi vieaţa se înrăutăţeşte tot mai mult şi sufletul se însălbăteceşte tot mai adânc şi zădărnicia străduinţelor noastre apare tot mai isbitoare. O ! iubiţii mei uitaţi-vă însă bine — străbateţi cu ochiul vostru zările lumii morale şi veţi desluşi păşind liniştit şi încrezător pe undele turburate ale cugetului omenesc, pe Mântuitorul. El răspunde întotdeauna la chemarea noastră. El aşteaptă numai să-L strigăm, să-i cerem ajutor, să credem în atotputernicia Lui, şi vine fără zăbavă: «Indrăsniţi, Eu sunt, nu vă temeţi!»
Prezenţa Lui e de ajuns. In locul groazei, intră curajul. Vântul tace, valurile se liniştesc, căci El e cu noi în corabie, acum.
Dragii mei. Clipa aceasta a intrării Mântuitorului în corabie — în vieaţa noastră — e hotărâtoare pentru noi. Dela ea porneşte drumul fericirii aici şi al veciniciei dincolo. El e alături de noi.
Vâsleşte cu noi până la hotarul neocolit al vieţii care e mormântul şi îndrăsneala pe care o câştigăm cu El, ne duce fără greş la isbândă.
El ne poartă sufletul şi dincolo de ţărmul vieţii vremelnice, căci ne spune: «Nu vă temeţi!»
Indrăsniţi! Eu am biruit lumea, cum biruesc valurile mării. Indrăsniţi! Eu am biruit ispitele ucigătoare. Indrăsniţi! Eu am biruit boalele tămăduindu-le şi moartea înviind vieaţa. Indrăsniţi să renunţaţi la tot ce vă trage spre pulberea nemernică şi trecătoare a pustiului vieţii — şi răspundeţi ispititorului: Domnului să te închini şi să-I slujeşti! Indrăsniţi totul împotriva nedreptăţii, a minciunii şi urii în numele meu, căci eu am biruit totul!
Dragii mei. Momentul acesta trebuie să-l trăiască lumea din aceste zile, dacă vrea ca vieaţa ei să fie lumină şi biruinţă. Ea trebue să primească pe Hristos în corabie. El stă pe ţărm. Aşteaptă. Sufere privind la noi. Dar nimeni nu-1 cheamă. Primejdia încă e prea mare. Suntem gata să ne prăbuşim. Iată, El porneşte spre noi! îl vedem; dar nu-L recunoaştem; obicinuiţi cu atâtea năluci, credem că şi El e tot o nălucă, fără realitate şi deci, fără putere. Şi totuşi El este, Mântuitorul vrea să ne scape, vrea să lupte cu noi — şi să meargă cu noi până la capătul luptei! Ii vom primi noi însă în corabie? Ii vom face noi loc în vieaţa noastră?
Dragii mei elevi. Voi sunteţi încă departe de luptele cele mari ale vieţii, de naufragiile şi de desnădejdile ei. — Barca voastră e mică şi pluteşte pe un loc liniştit. Soarele tinereţii voastre se răsfaţă în oglinda lui neturburată şi vâslele voastre sprintene vă poartă în sbor spre ţărmuri înflorite. Fără grijă vă plimbaţi plutitori pe undele visărilor fragede şi feciorelnice ale idealului.
Gândiţi-vă însă că jocul vostru pe apele line ale lacului e o pregătire pentru vâslirea trudnică printre valurile mării.
Căutaţi cu ochii printre prietenii şi tovarăşii voştri de bucurii, cari aşteaptă pe mal pe Mântuitorul. Îl veţi găsi repede dacă-l căutaţi. Chemaţi şi pe El lângă voi căci şi sub faţa liniştită a lacurilor tineriţii voastre zac vâltori înşelătoare şi în jocurile voastre nevinovate se ascund primejdii.
Obicinuiţi-vă să-L luaţi şi pe El cu voi pretutindeni — chiar acolo unde nu vă aşteaptă greutăţi şi necazuri. Cu El nu vă mai e frică. El poate totul!
In această zi de început de an, voi copii ai «pescarilor de suflete», întindeţi pânzele corăbiilor voastre, nu numai pentru preumblare, ci şi pentru muncă harnică. Noi, vă trimitem pe întinsul învăţăturii, cu undiţile minţilor voastre ca să vă agonisiţi hrană sufletească, pentruca mâine să puteţi agonisi suflete pentru Hristos. Urcaţi cu El în această dimineaţă a muncii, pentruca mrejele voastre să fie mai grele şi mai îmbelşugate de agoniseală sufletească; iar la capătul anului — când veţi trage la ţărm — dupăce veţi fi lucrat sub inspiraţia Lui, să dobândiţi certitudinea, că Mântuitorul nostru nu e nălucă, d cea mai înaltă realitate a vieţii noastre — vieaţa vieţii lumii întregi.
1 Octomvrie 1922.
Diac. Gr. Crisiescu.
1 Lecţie de deschidere a Cursului de Teologie morală la Seminarul «Kesarie» din Buzău.
din ”Revista Teologică” Anul XIII. Ianuarie 1923. Nr. 1.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu