marți, 11 ianuarie 2011

Toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie.

34. “M-aş întreba ca psalmistul: <> Şi răspund tot cu cuvintele lui: << Paharul mântuirii voi lua şi numele Domnului voi chema>>.
          Răsplătirea noastră este să luăm de la Domnul şi să chemăm pe Domnul: Şi în duhul rugăciunii, în Ortodoxie, în duhul primit de la paharul Împărtăşaniei, se petrece minunea pe care de multe ori o credem imposibilă, anume regenerarea omului” (Ibidem, pag. 100)
         35. “Noi nu ne ducem la duhovnic aşa cum merg învăţaţii şi înţelepţii lumii acesteia la un om mai înţelept la un om mai cu experienţă ca să facem ucenicie. O spune deja prorocia din Vechiul Testament că vor fi învăţaţi de Dumnezeu. Şi aşa, în Noul Testament al Domnului, trebuie să învăţăm să ne lăsăm învăţaţi de Dumnezeu Însuşi. Cum s-aud eu glasul lui Dumnezeu? Eu pot să-I spun lui Dumnezeu mii de lucruri, dar în învălmăşeala gândurilor ce-mi vin în minte, de unde ştiu care este de la Dumnezeu sau dacă măcar unul este de la Dumnezeu.

         Duhovnicia trebuie înţeleasă şi făcută aşa: te duci la duhovnic cu un gând ori că te spovedeşti, ori să întrebi ceva duhovnicesc. Nu întrebi despre lucrurile de toate zilele, ca de exemplu să speli pe jos, în loc să mături în chilie, căci nu e important din punct de vedere duhovnicesc. Acestea sunt numai un exerciţiu, o disciplină necesară pentru a învăţa ascultarea adevărată. Şi aşa începe ascultarea adevărată. Ceri Domnului <<Doamne, spun-mi ce trebuie să fac în viaţa mea. Mă văd păcătos, dar de unde să încep? Spune-i părintelui meu cuvânt pentru mântuirea mea!>> Şi faceţi asta în duhul Părinţilor din Pateric, care se duceau la un bătrân şi cereau un cuvânt de mântuire. Căutau ascultare, căutau cuvânt de la Dumnezeu. Uneori poate nici nu aveau ce să-l întrebe. Îi cereau numai un cuvânt, fără să spună despre ce. Dar cel care se ducea la avva, se ducea cu rugăciune către Dumnezeu: << Doamne, Tu spune-mi un cuvânt>>.

         Şi avva sau duhovnicul, nu ca un filosof care a învăţat multe lucruri şi este foarte înţelept omeneşte, caută, la rându-i, cu rugăciune către Dumnezeu: <<Doamne, dă-mi, un cuvânt pentru poporul Tău. Nu mă lăsa în deschiderea gurii mele să smintesc pe fratele meu. Nu mă lăsa să spun un cuvânt care nu este de folos sau, mai groaznic, unul care să dăuneze mântuirii sufletului celui care vine către mine în numele Tău.>> Şi caută nu atât în minte, ci în inimă să găsească un cuvânt pe care îl simte inima lui că este ziditor.

Fac aici o mică paranteză ca să spun un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov, care cunoştea cu duhul nu numai viaţa ta, ceea ce se întâmplă în familie, în viaţa prietenilor, ci şi ce să facă ceilalţi. Şi un om, uimit, îl întrebă pe Sfântul Serafim: <> Şi el I-a răspuns :<primul gând, primul cuvânt care vine în inima mea şi care ştiu că este de la Dumnezeu>>.

         Deci, eu nu ştiu ce să fac; părintele meu nu ştie ce să fac, dar eu lui Dumnezeu îi cer şi părintele Îi cere, de asemenea, lui Dumnezeu. Şi atunci se întâmplă taina aceasta – şi aceasta este ascultarea – că, îndreptându-ne către Dumnezeu, prin părintele duhovnic, cum spunea Părintele Sofronie, facem din duhovnicul nostru un prooroc. Poate că este deja prooroc, poate că nu, dar ascultarea mea îl face pe părintele meu prooroc. Într-un fel, dacă starea mea de ascultare este adevărată, aceasta îl naşte pe părintele duhovnicesc. Eu însumi îl nasc pe părintele meu duhovnicesc. Aşa sunt lucrurile la Dumnezeu; de multe ori de-andărătelea!

         Zic asta şi ca să nu vă smintiţi, căci vă poate ispiti cel rău şi aşa: dar dacă părintele meu n-o să ştie asta? Dar dacă nu ştiu ce sau nu ştiu cum? Nu vă smintiţi de aceasta. Naşteţi-vă părintele duhovnicesc prin rugăciune! Căutaţi de la Dumnezeu! Cereţi Domnului: << Doamne, pune în Sfinţia Sa cuvântul potrivit!>> Şi smeriţi-vă înaintea părintelui, în numele Domnului şi părintele, prin rugăciune, va găsi un cuvânt pe care nu ştie nici ele cum este, cum spunea şi Sfântul Serafim de Sarov, dar el, în rugăciunea sa, crede şi nădăjduieşte că Dumnezeu nu vă va lăsa înşelaţi, nu vă va lăsa pe drumuri.

         Şi acum încă un lucru. Înţelesesem că nu trebuie să discuţi cu părintele tău sfatul ce ţi-l dă, că primul lucru pe care ţi-l spune, pe acela să-l faci. Încercam, dar voind să-l fac mai bine, îl întrebam. <> Şi simţeam că se sfarmă totul. Şi câteodată părintele se mâhnea de mine şi îmi ziceam: << Dar ce-am făcut rău, Doamne? Eu voiam să fac mai bine. Dar cum să înţeleg cuvântul? Cum să fac, dacă nu-l înţeleg mai bine?>>. Şi nu pricepeam atunci că nu este vorba numai să înţeleg mai bine, căci nu mă duceam la un filosof, la un om mai deştept ca mine, mai cu experienţă, mai bătrân, ci mă duceam la Dumnezeu. Şi că Dumnezeu îmi dă prin gura lui un cuvânt , poate tainic, poate de neînţeles, dar acela e cuvântul pentru mine de la Dumnezeu, nu-i cuvântul duhovnicului.

Nu căuta lămuriri de la duhovnic – şi asta nu poate fi înţeles nici ca argument că nu vrei să faci voia ta. Nu-i numai asta. Este firul acela, foarte delicat, mai delicat decât firul de păianjen, dintre tine şi Dumnezeu, pe care trebuie să-l rupi, să-l întrerupi cu nimic. Fă o metanie şi spune-i părintelui:>> Binecuvântează, Părinte!>> Ţi-e teamă că n-o să înţelegi? Cere rugăciunile părintelui. Cere tot ce vrei, dar nu cere de la început prea multe explicaţii. Acesta este cuvântul pe care împlinindu-l, îl vei înţelege. Pentru că toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie. Aceasta este filosofia vieţii creştineşti. Deci, părintele nu-ţi va putea explica cuvântul pentru că nu-i vine de la el şi el însuşi poate nu-l înţelege. Dumnezeu îl înţelege şi tu, cu rugăciunile părintelui, îl vei înţelege, iar dacă nu poţi să-l înţelegi, mai târziu poţi să întrebi. Dar mai întâi încearcă să-l împlineşti.
(sursa)

Niciun comentariu: