„Şi iată era un om în Ierusalim cu numele Simeon; şi omul acesta era drept şi temător de Dumnezeu, aşteptând mângâierea lui Israel, şi Duhul Sfânt era asupra lui. Şi lui i se vestise de Duhul Sfânt că nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”
(Luca 2, 25-26).
Temelia şi motivaţia, piscul şi destinul tuturor strădaniilor omeneşti se regăsesc în experienţa întâlnirii cu Dumnezeul cel viu. Această experienţă este răsplata îndestulătoare chiar şi pentru cele mai grele aşteptări. Când veritabila aşteptare a ajuns la sfârşit tot chinul trecut devine eternă şi strălucită sărbătoare. Prasnicul împărătesc al Întâmpinării Domnului străluceşte în lume această revelaţie, în ziua de 2 februiarie cei credincioşi pot întrezări pe chipul şi în cuvintele dreptului Simeon, slava cerească care se află la capătul unei aşteptări îndelungate şi grele.
În a doua parte a capitolului 2 din Evanghlia sa, Sfântul Evanghelist Luca ne prezintă o lume care se afla în aşteptarea mântuirii. Deşi din celelate Evanghelii aflăm că, în general, lumea din timpul venirii Domnului era rece, indiferentă şi chiar ostilă faţă de Iisus (cf Ioan 1, 11; Mat 2, 3, 15-1opt), Sf Luca ne descoperă că, totuşi, era o mână de oameni care îşi hrăneau aşteptările din promisiunle şi profeţiile Vechiului Testament. Ei au cunoscut în Pruncul Iisus împlinirea profeţiilor şi atunci s-au umplut de o nelumească fericire.
Dreptul Simeon „aştepta mângâierea lui Israel”(v. 25), el primise înştiinţare prin Duhul Sfânt că „nu va vedea moartea până ce nu va vedea pe Hristosul Domnului”(v. 26). Memorabila sa cântare ( 2, 29-32) are o inegalabilă valoare duhovnicească, ea este o icoană vie a bucuriei de la capătul drumului, a revelaţiei cereşti ce încununează aşteptarea.
Proorociţa Ana”nu se depărta de templu, slujind noaptea şi ziua în post şi în rugăciuni”(2, 36, 37). Prin această viaţă dedidicată postului şi rugăciunii ea grăbea şi pregătea venirea în lume a lui Hristos „aşteptarea popoarelor”. Când Iisus Hristos este adus la templu de Fecioara Maria pentru a împlini cu El rânduielile Legii Vechi (cf. 2, 22-24), Ana se face glasul tuturor celor care „aşteptau mântuire în Ierusalim” (v. 3opt). Când trimful aştepării se descoperă lumii în chipul Pruncului Iisus, ea a venit la templu ca să anunţe şi să vestească celor ce erau în aşteptare că nădejdea lor s-a împlinit. „Şi venind şi ea în acel ceas lăuda pe Dumnezeu şi vorbea despre Prunc tuturor celor care aşteptau mântuirea în Ierusalim” (Luca 2, 38). Toată istoria aşteptării este concetrată, acualizată şi răsplătită în această clipă. Rodul pregătirilor milenare, răsplata secolelor chinuite scântează tainic şi măreţ din portreptul Feciarei care poartă pe braţe sale pe „Cel ce poartă toate”. Numai cei care au luat în serios aşteptarea au cunoscut împlinirea ei. Ceilalţi, deşi au cunoscut profeţiile, au trecut orbi pe lângă împlinirea lor (cf. Mat 2, 4-6).
Biblia ne spune că viaţa de credinţă este o înţelegătoare, vie şi statornică aşteptare. Mântuitorul ne defineşte starea celor care au conştiinţa apartenenţei la neamul Lui: „Şi voi fiţi asemenea oamenilor care aşteaptă pe Stăpânul lor când se va întoarce de la nuntă, ca venind şi bătând, îndătă să-i deschidă. Fericite sunt slugile acelea pe care venind Stăpânul le va afla veghind. Adevărat zic vouă că se va încinge şi la va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji” (Luca 12, 36, 37). Sf. Ap. Pavel ne spune că harul ne învaţă „să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos” (Tit 2, 13). Cununa dreptăţii este darul care se cuvine tuturor celor care prin nădejdea în promisiunile lui Dumnezeu, au făcut un salt peste vremi şi „au iubit arătarea Lui” (II Tim 4, opt). Singurele aspiraţii şi speranţe veritabile care merită să mistuie fiinţa sunt cele îndretate către cer „de unde şi aşteptăm Mântuitor, pe Domnul Iisus Hristos” (Fil 3, 20). În Crez mărturisim nu numai credinţa noastră în înviere, ci spunem mai mult: „aştept învierea morţilor şi viaţa veacului ce va sa fie”. Or a aştepta învierea este ceva mai mult decât a crede în ea.
Lumea este mistuită şi consumată de tot felul de aşteptări. Oamenii fireşti îşi consumă toate energiile pentru a-şi împlini dorinţele lor pământeşti. O lume întreagă caută cu nădejde şi desnădejde, cu rost şi fără rost fericire şi bucurie, plăcere şi sens. Săracii aşteaptă bani, cei bogaţi aşteaptă ceva ce nici nu pot defini. Copiii aşteaptă să ajungă la adolescenţă, adolescenţii deseori îşi îndreaptă aşteptările pe cele mai primejdioase hăţişuri ale vieţii. O lume confuză care caută cu ardoare, dar nu ştie exact ce caută şi de ce caută. Unii care au văzut implinte anumite aşteptării chiar îşi impun bucuria şi satisfacţia că ceea ce au vrut de la viaţă au şi gasit. Dacă dincolo de toate acestea cuceriri vremelnice aşteptarea noastră nu trece peste hotarul acestei lumi, ne limităm mult fiinţa şi ne facem prizonierii unur scopuri limitate. Mulţi îşi pierd demnitatea şi valoarea propriei fiinţe atunci când se lasă mistuiţi de aşteptări lumeşti, când se lasă prea încântaţi de cucerirea lor, sau întristaţi de eşecul dat de neîmplinirea lor.
Modul în care Dreptul Simeon şi Proorociţa Ana aşteptau prima venire a Mântuitorului este modelul după care şi noi avem datoria de a aştepta cea de a doua venire a Lui. Puterea şi vigoarea de care avea trebuinţă dreptul Simeon în această aşteptare îndelungată şi obositoare, le-a primit de la Duhul Sfânt care „era asupra lui” (2, 2). Duhul Sfânt dă putere celui ce aşteaptă să simtă încă de la început bucuria de la sfârşit. Duhului Sfânt usucă şi scoate din vigoare fervenţa şi intensitatea aşteptărilor pământeşti. În clipa în care simţi harul dorinţele lumeşti se risipesc, iar în locul lor Duhul Sfânt le înfiripă pe cele veritabile, le înteţeşte şi le face lucrătoare.
„Aşteaptă pe Domnul, îmbărbătează-te şi să se întărească inima ta şi aşteaptă pe Domnul” (Ps 26, 20).
Vasilică Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu