"...Oamenii se adapă spiritual unul pe altul prin cuvinte, dar dintr-o trebuinţă sădită în ei de o putere mai presus de ei. Iar cuvintele nu sunt importante pentru ei prin faptul că sună, ci prin faptul că ele comunică apa lor ca izvoare spirituale, legate subteran între ele şi cu oceanul spiritual suprem. Omul însuşi vine în cel ce-i aude cuvintele şi el însuşi se deschide celui ce i le comunică. Omul însuşi e apă vie, prin faptul că se dă pe sine însuşi şi adapă pe cel căruia i se dă prin cuvânt. Şi fiecare e o apă deosebită de celălalt şi adapă pe celălalt numai în măsura în care se dă pe sine însuşi şi nu foloseşte cuvintele mai mult pentru a ascunde ceea ce gândeşte şi simte, sau pentru sine însuşi. în cazul din urma, nici cel ce aude cuvintele altuia nu se încrede în ele, pentru că îl simte pe cel ce i le spune rămânând în voinţa de a nu se comunica cu adevărat.
Cuvintele îşi împlinesc rostul lor, de a uni şi întări pe oameni, când sunt rostite şi simţite ca o comunicare de sine a unuia către altul. în aceasta se face înţeleasă afirmaţia despre Cuvântul suprem că e în acelaşi timp şi Persoană. între oameni, trăirea cuvântului seamănului, ca dăruire a lui însuşi, e cu atât mai intensă, cu cât cel ce se comunică prin cuvânt însoţeşte mai mult comunicarea prin fapte de autodăruire până la jertfa de sine, fără să se piardă prin aceasta definitiv. Numai aceasta aduce bucurie şi fericire reală atât celui ce vorbeşte cât şi celui căruia i se vorbeşte. Această acoperire între cuvânt şi faptă a realizat-o în gradul maxim Cuvântul suprem, făcându-Se om şi adeverind cu jertfa Lui cuvintele de iubire ce ni le-a spus.
Omul care vorbeşte sincer simte, astfel, trebuinţa să se şi dăruiască, dar şi să dorească ca celălalt să i se dăruiască prin ascultarea lui deplină şi prin răspunsul lui. Fiecare e un cuvânt ipostatic sau personificat inepuizabil, care simte trebuinţa să se comunice, ca atare, la nesfârşit, dar şi să primească pe altul ca răspuns personificat la cuvântul său personificat. Sau fiecare e un cuvânt personificat, distinct ca solicitare şi ca răspuns. Căci cine se comunică altuia îşi manifestă chiar prin aceasta pornirea de-a se da şi cererea de a-1 vedea pe celălalt ca răspuns, arătându-se pe sine, chiar prin aceasta, ca persoană ce are nevoie de celălalt sau răspunde nevoii celuilalt.
Dar de unde trebuinţa omului de a se dărui prin cuvânt şi de a cere celuilalt să i se dăruiască prin răspuns? Chiar în faptul că se dăruieşte prin comunicare şi solicită pe celălalt ca răspuns se arata că omul nu poate exista prin sine. O persoană nu poate exista singură, pentru că în ea se personifică o natură care e personificată şi în alte persoane. Dar nici amândouă nu se simt împlinite prin comunicarea-solicitare şi prin răspunsul ce şi-1 dau; sau se află în trebuinţa de a-şi căuta împlinirea în comunicarea cu o realitate personală supremă. în aceasta se reflectă Sfânta Treime, în care una şi aceeaşi fiinţă e ipostatică în trei Persoane şi îşi face simţită unirea şi distincţia şi în relaţia dintre persoanele umane de aceeaşi natură, sau în natura umană cea una, manifestată concret în mai multe persoane necesare unele altora şi având nevoie de comunicarea cu un izvor personal suprem...."
(din “Chipul nemuritor al lui Dumnezeu”, Pr. Dumitru Staniloae, Editura Mitropoliei Olteniei – 1987 )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu