Cultivând Cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii

43. “După cunoştiinţele ştiinţifice, pruncului în pântecele mamei i se dezvoltă, înainte de toate auzul şi poate auzi glasul tatălui său prin acest simţ. Noi învăţăm prin auz să ascultăm glasul Tatălui şi aceasta poate fi o disciplină; este o auzire şi un discernământ. Discernem glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care nu-l cunoaştem. Ajungem şi la o înfăptuire: auzim ceva şi facem după ce auzim. Aceasta numim ascultare ca o cultură” (Ibidem).

          44. “Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult ca pe a lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început a cultivat moartea şi a picat în ea. Tot aşa, în contrast, cultivând Cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi <> în viaţă. Nu este o cădere, ci un urcuş. Cultivând sămânţa vieţii, ea va încolţi, va rodi şi aceasta este o cultură întreagă. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură. Şi aceasta este o cultură a pământului care sunt eu” (Ibidem, pag. 5).

          45. “Tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. Omul nu este numai un animal, căci el pofteşte mai mult veşnicia, infinitul. Pe om nu-l satisface, nu-l odihneşte decât nemărginirea lui Dumnezeu. Dacă pofta mea năzuieşte spre acel Cuvânt, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci dintr-o dată mă văd mai virtuos. Dar nu-i vorba de virtute aşa cum înţelege în morală; este vorba de viaţă, căci Dumnezeu la viaţă îl cheamă pe om. De aceea şi Sfinţii au trăit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit de bucurie, s-au îndulcit de postiri şi trăiri aspre. Nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului primit şi cultiva prin anumite condiţii aspre atunci când era nevoie. Mucenicii se îndulceau în moarte pentru Dumnezeu, decât să trăiască privilegiile păcatului încă puţin timp. Şi îndulcirea aceasta nu este un lucru al intelectului, ci este o trăirea care a dat putere. Când omul, urmează şi cultivă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte dintr-o dată că a găsit ce voia. Şi voia atât de înverşunat , de înflăcărat, că este gata şi să moară pentru ca dragostea lui Hristos să rămână în firea sa, decât să cadă în smintirea dragostei” (Ibidem).

          46. “Cuvântul se împărtăşeşte numai prin vieţuire. Nu-i este destul omului să studieze Scriptura, un studiu abstract. Nu e destul ca omul să trăiască o viaţă înbisericită, să-şi împodobească casa cu icoane, să asculte muzică bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o cultură înbisericită” (Ibidem)

          47. “Uşuratic zice omul că evreii au omorât pe Hristos. Nu-i adevărat! Eu l-am omorât pe Hristos, şi-L omor zi după zi cu toate păcatele pe care le fac, păcatele care sunt eu. Că până la urmă, nu mai este vorba de făcut păcate, eu sunt păcate. Asta e o judecată şi este judecat lui Dumnezeu care se vădeşte în viaţa omului aşa cum omul îşi adânceşte viaţa, şi omul începe să judece pe le însuşi şi judecându-se, dacă primim în ascultare judecata lui Dumnezeu spunem: Da, Doamne, ai dreptate, sunt cel mai urâcios dintre păcătoşi. Cine a spus cuvântul acesta: << Sunt cel mai urâcios dintre păcătoşi?>> Toţi sfinţii” (Ibidem, Despre înviere, în “Credinţa străbună”, Nr. 5/1994, pag. 8).

          48. “În loc să facem ca Adam când îl auzim pe Dumnezeu venind în inima noastră ca să vădească păcatul, în loc să ne înfricoşăm de Dumnezeu şi să ne ascundem după copaci, în loc să ne ruşinăm de El şi să ne acoperim cu frunzele îndreptăţirilor noastre, noi trebuie să venim urâţi, păcătoşi, murdar, ruşinaţi înaintea lui Dumnezeu, cu cuvintele canonului şi cu toate cuvintele de rugăciune, unde spune: <>. Şi atunci căutăm de la Dumnezeu îndreptăţire, acoperire şi prin asta am scurtat drumul nevoinţei noastre; drumul ascultării e cel mai scurt, pare cel mai anevoios, dar e cel mai uşor” (Ibidem).

          49. “…vedem la sfinţi mântuiri de rămâne omul aşa că nu mai ştie ce să gândească. Sf. Maria Egipteanca este unul dintre exemplele cele mai izbitoare a tainei mântuirii, taina dragostei lui Dumnezeu, a înţelepciunii lui Dumnezeu şi gândirii de nepătruns a lui Dumnezeu” (Ibidem).

          50. “Pocăinţa este schimbarea la faţă a omului, cum s-a schimbat la faţă Mântuitorul pe Sfântul Munte Tabor” (Ibidem).

          51. “Pocăinţa nu-şi are capăt pe pământ, ci se desăvârşeşte în veşnicie” (Ibidem).(sursa)

Să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului

Partea a I-a

Ortodoxia este singura realitate a omului

Partea a II-a

“Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele"

Partea a III-a

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie

Partea a IV-a 
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a 
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a  
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.
Partea a VII -a
Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. 
Partea a VIII -a

Toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie.
Partea a IX -a 
Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce cultivăm aceasta şi devenim.
Partea a X -a

- Sfarsit -

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură