Cultivând Cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii

43. “După cunoştiinţele ştiinţifice, pruncului în pântecele mamei i se dezvoltă, înainte de toate auzul şi poate auzi glasul tatălui său prin acest simţ. Noi învăţăm prin auz să ascultăm glasul Tatălui şi aceasta poate fi o disciplină; este o auzire şi un discernământ. Discernem glasul cunoscut al Bunului Păstor de glasul străinului, pe care nu-l cunoaştem. Ajungem şi la o înfăptuire: auzim ceva şi facem după ce auzim. Aceasta numim ascultare ca o cultură” (Ibidem).

          44. “Adam, ascultând povăţuirea şarpelui mai mult ca pe a lui Dumnezeu, fără să-şi dea seama, la început a cultivat moartea şi a picat în ea. Tot aşa, în contrast, cultivând Cuvântul lui Dumnezeu, cultivăm în noi sămânţa vieţii şi <> în viaţă. Nu este o cădere, ci un urcuş. Cultivând sămânţa vieţii, ea va încolţi, va rodi şi aceasta este o cultură întreagă. Ziceam că şi cultura pământului este o cultură. Şi aceasta este o cultură a pământului care sunt eu” (Ibidem, pag. 5).

          45. “Tot ce este material este stricăcios, are un termen, dar pofta omului nu are termen. Omul nu este numai un animal, căci el pofteşte mai mult veşnicia, infinitul. Pe om nu-l satisface, nu-l odihneşte decât nemărginirea lui Dumnezeu. Dacă pofta mea năzuieşte spre acel Cuvânt, atunci nu mai e poftă în sens peiorativ, ci dintr-o dată mă văd mai virtuos. Dar nu-i vorba de virtute aşa cum înţelege în morală; este vorba de viaţă, căci Dumnezeu la viaţă îl cheamă pe om. De aceea şi Sfinţii au trăit cu bucurie cuvântul lui Dumnezeu, s-au nevoit de bucurie, s-au îndulcit de postiri şi trăiri aspre. Nu viaţa aspră îi îndulcea, ci puterea harului primit şi cultiva prin anumite condiţii aspre atunci când era nevoie. Mucenicii se îndulceau în moarte pentru Dumnezeu, decât să trăiască privilegiile păcatului încă puţin timp. Şi îndulcirea aceasta nu este un lucru al intelectului, ci este o trăirea care a dat putere. Când omul, urmează şi cultivă cuvântul lui Dumnezeu, se trezeşte dintr-o dată că a găsit ce voia. Şi voia atât de înverşunat , de înflăcărat, că este gata şi să moară pentru ca dragostea lui Hristos să rămână în firea sa, decât să cadă în smintirea dragostei” (Ibidem).

          46. “Cuvântul se împărtăşeşte numai prin vieţuire. Nu-i este destul omului să studieze Scriptura, un studiu abstract. Nu e destul ca omul să trăiască o viaţă înbisericită, să-şi împodobească casa cu icoane, să asculte muzică bisericească, să înlocuiască o cultură omenească cu o cultură înbisericită” (Ibidem)

          47. “Uşuratic zice omul că evreii au omorât pe Hristos. Nu-i adevărat! Eu l-am omorât pe Hristos, şi-L omor zi după zi cu toate păcatele pe care le fac, păcatele care sunt eu. Că până la urmă, nu mai este vorba de făcut păcate, eu sunt păcate. Asta e o judecată şi este judecat lui Dumnezeu care se vădeşte în viaţa omului aşa cum omul îşi adânceşte viaţa, şi omul începe să judece pe le însuşi şi judecându-se, dacă primim în ascultare judecata lui Dumnezeu spunem: Da, Doamne, ai dreptate, sunt cel mai urâcios dintre păcătoşi. Cine a spus cuvântul acesta: << Sunt cel mai urâcios dintre păcătoşi?>> Toţi sfinţii” (Ibidem, Despre înviere, în “Credinţa străbună”, Nr. 5/1994, pag. 8).

          48. “În loc să facem ca Adam când îl auzim pe Dumnezeu venind în inima noastră ca să vădească păcatul, în loc să ne înfricoşăm de Dumnezeu şi să ne ascundem după copaci, în loc să ne ruşinăm de El şi să ne acoperim cu frunzele îndreptăţirilor noastre, noi trebuie să venim urâţi, păcătoşi, murdar, ruşinaţi înaintea lui Dumnezeu, cu cuvintele canonului şi cu toate cuvintele de rugăciune, unde spune: <>. Şi atunci căutăm de la Dumnezeu îndreptăţire, acoperire şi prin asta am scurtat drumul nevoinţei noastre; drumul ascultării e cel mai scurt, pare cel mai anevoios, dar e cel mai uşor” (Ibidem).

          49. “…vedem la sfinţi mântuiri de rămâne omul aşa că nu mai ştie ce să gândească. Sf. Maria Egipteanca este unul dintre exemplele cele mai izbitoare a tainei mântuirii, taina dragostei lui Dumnezeu, a înţelepciunii lui Dumnezeu şi gândirii de nepătruns a lui Dumnezeu” (Ibidem).

          50. “Pocăinţa este schimbarea la faţă a omului, cum s-a schimbat la faţă Mântuitorul pe Sfântul Munte Tabor” (Ibidem).

          51. “Pocăinţa nu-şi are capăt pe pământ, ci se desăvârşeşte în veşnicie” (Ibidem).(sursa)

Să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului

Partea a I-a

Ortodoxia este singura realitate a omului

Partea a II-a

“Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele"

Partea a III-a

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie

Partea a IV-a 
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a 
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a  
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.
Partea a VII -a
Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. 
Partea a VIII -a

Toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie.
Partea a IX -a 
Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce cultivăm aceasta şi devenim.
Partea a X -a

- Sfarsit -

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură

Eu am aflat Iubirea

Eu am aflat Iubirea cea necrezut de rară,
iubirea după care au plâns căutându-o mii,
şi negăsind-o-n lume, au plans zdrobiţi că nu e,
- dar este, este, este - o, suflete, să ştii,
slăvit să fie Domnul - Iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin să-L caute să creadă ce le-am spus.

Eu am aflat Iubirea, nu umbra ei ce trece,
şi nu părerea carei-a înşelat pe mii,
ci ea, chiar ea, cea dulce, puternică şi sfântă,
căci este, este, este- o, suflete, să ştii,
slăvit să fie Domnul - Iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin şi-L află vor crede ce le-am spus.

Eu am aflat Iubirea, şi-am strâns-o-n tinereţe,
de ziua Cincizecimii când au aflat-o mii,
- de-atunci păşim alături, având aceleaşi feţe,
- ea este, este, este - o, suflete, să ştii,
slăvit să fie Domnul, Iubirea e Iisus,
toţi cei ce vin şi sufăr vor crede ce le-am spus.

de Traian Dorz

Un surâs într-un vers...

( După modelul lui Ion Pillat, am încercat să scriu şi eu poeme într-un vers...,,Un singur nai dar atâtea ecouri în păduri" )

Cerul albastru
Priviri de dor din Dumnezeu ne-aduc Seninul.

Pe Cruce
Îi iert! rosti Iubirea-n taina răstignirii...

Părtăşie
Hristos e-n noi! Privirea-n zâmbet se-odihneşte...

Dor de Cer
Mă gândesc la Tine şi mă surprind zâmbindu-Ţi...

Rai
Tresar...Doi Ochi m-aşteaptă în răcoarea zilei...

Soare
Lumini şi umbre...Mătăsuri fine strălucesc...

Copilărie
Doi îngeri trişti se joacă de-a copiii veseli...

Creştinul
Credinţă-n dor, aripi de mister ţi-s coroană...

Crucea lui Hristos
Între Pământ şi Cer a triumfat Iubirea...

Crucea mea
Suspin de dor pe trandafirii răstignirii...

Sora
Povestim zâmbind despre frumoase amintiri.

Frate
Nădejdi se grămădesc pe umerii puternici...

Prieten
Lumină-n noapte, răcoare-n arşiţa amiezii.

Vorbă dulce
Zâmbesc de dor când mi-amintesc şi te-ndrăgesc mai mult.

Rugăciune
Eu tac şi mă închin...Tu-mi iei în palme-al meu suspin...

Vecernie
Mai stai, Lumina mea! E noaptea prea adâncă...

Dor şi Vis
Din dor prea greu de Cer se naşte tainic Visul.

Aniversare
În inimă se-mpart feliile iubirii...

Prieteni
Păşim încrezători pe-aceleaşi curcubee...

Îmbrăţişare
Ţi-aud ritmul inimii, Iisus! Mă strângi la piept?!

Linişte
Se-aud tăcerile din Rai - ecouri blânde...

Lumină
În peştera din suflet a răsărit o Stea!

Stea
Sclipire din iubirea Lui Hristos străluce...

Noapte
În dorul de Lumină se-aprind steluţe mii.

Dimineaţă
Îmbrăţişări de raze sărută roua-n zori.

Elev
Copil ce-ntinde aripi spre florile Luminii

Poem
Frumosul din suspine se-alcătuişte-n rime...

Cati
Iubirea înţeleaptă recită psalmi de dor!

Dăruire
Căldura şi lumina-ţi dau! Lasă-mi doar cenuşa...

Aşteptare
Din gheme de speranţe se ţes frumoase vise...

Acolo
Tărâm fără de lacrimi se scaldă-n curcubeie...

Curcubeu
Un Dumnezeu Preasfânt ne-arat-a Lui iubire..

Mângâiere
Aripa de înger atinge sufletul rănit...

Comunicare
Fluid tainic revărsat în inima deschisă...

Frigul
Biet copil ce tremură în dorul după Soare...

Prieten
Un fagure de miere în limonada vieţii.

Prietenie
O stea străluce după perdeaua de-ntuneric...

Rugăciune
Aripa mea de dor, ce drag ne este zborul!...

Somn
Tihnită legănare pe aripi de visare...

Vis
Crâmpei de taină din dorul inimilor noastre.

Zori
Surâsul noii zile mă-nvaţă să zâmbesc...

Rouă
Lacrimi din vise cu îngeri aşteaptă Lumina...

Gard
Înalt şi gros şi totuşi Iubirea l-a topit...

Să ne rugăm împreună...

• "Slavă veşnică Ţie, Dragoste-Dumnezeu şi Dumnezeu-Dragoste, Care erai dinainte de tot şi Care vei rămâne după ce se va sfârşi totul! 

Tu eşti izvorul Cântării, din care cel mai frumos moment este sărutul Tău dat lumii la Betleem şi pe Golgota. Din acest sărut s-a născut lacrima. Şi din lacrima aceasta ne-am născut noi.

Şi noi suntem cântarea dragostei după care a însetat tăcerea dragostei Tale.
Slavă veşnică Ţie! Înfrumuseţează-ne mereu, până la desăvârşirea cu care să fii fericit deplin.Amin!"

• "Slavă veşnică Ţie, Lumină-Hristos şi Hristos-Lumină, Izvorul şi Oceanul tuturor, Izvorul din care ies şi Oceanul în care intră toate, Tu, Robul şi Împăratul nostru, Mântuitorul şi Preţul mântuirii sufletelor noastre, Iubitorul şi Iubitul nostru, Cel care ne dai şi Cel care ne ceri toată dragostea şi toată inima noastră!

În Tine doreşti să ne cuprinzi în întregime şi în noi doreşti să fii cuprins, fiindcă singurătatea noastră suspină după Tine.
O, slavă veşnică Celui ce Te-a născut pe Tine pentru noi şi pe noi pentru Tine!Dăruieşte-ne această veşnică şi deplină nuntă şi împreunare în strălucire şi dragoste. Amin."

• "Slavă veşnică Ţie, Prea Sfinte Duh, Cerescule Porumbel, Care prin pogorârea Ta ne-ai adus pacea, puterea şi proslăvirea de la Tatăl nostru Ceresc în Numele Mântuitorului nostru Iisus Hristos!

Te rugăm, pogoară-Te mereu şi rămâi pe totdeauna peste noi şi în noi, spre a ne păzi şi ajuta în toate luptele şi încercările noastre, până ce vom ajunge pe totdeauna la lumina şi strălucirea Împărăţiei Tale. Amin. "

• "Slavă veşnică Ţie, Dumnezeu-Tatăl, Dumnezeu-Fiul şi Dumnezeu-Duhul Sfânt, Care ne-ai iubit atât de mult şi Care ne-ai făcut să Te iubim şi noi şi să‑Ţi cântăm din tot sufletul, cu o adâncă şi smerită curăţie de inimă. Şi dintr-o curată, fierbinte şi ascultătoare iubire.

Din cea mai frumoasă limbă pe care ai lăsa-o pe pământ, din cele mai fericite stări, din cea mai curată dragoste, dorim să-Ţi cântăm numai Ţie, pentru că numai Ţie Ţi se cuvine toată slava, cinstea şi lauda iubirii noastre, a tuturor, pe veci de veci. Amin."

"O, Marele nostru Dumnezeu, Făcătorul şi Binefăcătorul nostru, nimeni şi nimic nu este ca Tine nici în ceruri, nici pe pământ. Nici în lumea trupească, nici în cea nevăzută. Slavă Ţie!
Ţie se cuvine să-Ţi dăruim cu dragă inimă tot ce ne-ai dăruit Tu, fiindcă numai atunci am fi cu adevărat fericiţi şi îndestulaţi.

Te rugăm, ajută-ne pe toţi neîncetat să Te iubim mai mult ca pe orice.
Să Te preţuim mai înalt ca pe oricare altă comoară.
Să Te ascultăm mai întâi ca pe oricine.
Căci Tu eşti unicul vrednic, mai presus ca orice. Amin."

• "Slavă veşnică Ţie, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, Care ai fost Călăuza şi Izbăvitorul poporului Tău şi Care vei fi până în veşnicie Dumnezeul şi Mântuitorul Bisericii Tale!

Îţi mulţumim pentru sfintele Tale făgăduinţe în care ne încredem. Te rugăm, ajută-ne să Te urmăm cu o deplină ascultare prin care să ne învrednicim de veşnica desfătare a Împărăţiei Tale în care ai spus că îi vei duce şi îi vei aşeza pe toţi ai Tăi. Amin."

"Doamne, Duhule Sfinte, Care ai fost trimis de la Tatăl de către Domnul nostru Iisus Hristos ca să ne călăuzeşti în toate, să ne înveţi toate lucrurile şi să ne aduci aminte tot ce ne-a spus El (Ioan 14-26),

Te rugăm, revarsă-Te din cer peste noi toţi care vorbim şi care ascultăm sfintele cuvinte dumnezeieşti. Fă-l, Doamne, pe orice suflet fie mare, fie mic să ia aminte cu grijă la fiecare cuvânt spus sau auzit. Şi să ascultăm fiecare cu împlinirea faptei.
Căci, dacă cerul trebuie să ia minte, pământul trebuie să asculte; dacă cei sfinţi trebuie să fie veghetori, cei mai neputincioşi trebuie să fie mai supuşi, pentru ca Tu, Doamne, să fii totul în toţi.

A Ta să fie toată slava până în veci! Amin."

• "Doamne şi Dumnezeul nostru, Care ne-ai dăruit nouă nişte strămoşi atât de sfinţi şi de vrednici, fii binecuvântat!

Te rugăm, Doamne, întoarce-ne totdeauna, cu dragoste şi cu respect, inima şi gândurile noastre spre credincioşia înaintaşilor noştri din zilele din vechime. Spre dragostea, spre cucernicia şi spre jertfa pentru Tine ale primilor fraţi ai noştri, ale primei biserici creştine, pentru ca, învăţând da la ei, să Te putem iubi, asculta şi lăuda şi noi pe Tine într-un chip atât de vrednic şi de luminos ca şi ei. Amin.

O, mare, şi bun, şi milostiv Dumnezeu, fii binecuvântat pentru nespusa Ta iubire şi milă faţă de toate creaturile Tale!

Te rugăm, Doamne, ai grijă iubitoare de toţi ai Tăi; şi, pentru mântuirea sufletelor lor nu îngădui, Doamne, să le meargă prea bine lumeşte pe pământ când credinţa lor este mai mică decât pofta, când râvna lor e mai slabă decât lăcomia şi când dragostea lor faţă de Tine este mai puţină decât cea faţă de lucrurile trecătoare.

Ci atunci ori ia-i pe ei de la ele, ori pe ele de la ei pentru o vreme, până Te vor afla iarăşi pe Tine, ca să nu fie pierduţi. Amin."

Traian Dorz , 

din "Hristos, Pâinea noastră zilnică"

 

Doamne, învaţă-ne să ne rugăm...

“Şi pe când Se ruga Iisus într-un loc, când a încetat, unul dintre ucenicii Lui I-a zis: Doamne, învaţă-ne să ne rugăm, cum a învăţat şi Ioan pe ucenicii lui. “

( Luca 11, 1)

Asemeni acestui ucenic şi noi trebuie să dorim să învăţăm să ne rugăm în aşa fel încât rugăciunea noastră să fie ascultată şi primită de Dumnezeu.

Trist este că deşi s-au tipărit milioane de cărţi de rugăciune multe dintre ele stau prăfuite prin biblioteci, altele deşi sunt răsfoite zilnic nu aduc şi răspunsul şi pacea şi binecuvântarea lui Dumnezeu.

Cu rugăciunea către Dumnezeu se întemeiază o familie, se încreştinează un copil şi trist este că rugăciunile acestea sunt apoi uitate, pentru că mulţi încă nu cunosc adevăratul înţeles al rugăciunii, adevăratul scop al ei.

A te rezema prin rugăciune la pieptul Domnului este o binecuvântare. “Pieptul Domnului e cunoştinţa de Dumnezeu. Cine se reazimă de el, va fi teolog” (Evagrie Ponticul)

Iar Clement Alexandrinul spune despre rugăciune că este “convorbire cu Dumnezeu”

Încă de la creaţie sa, omul a fost pus în dialog cu Dumnezeu, dar păcatul neascultării a slăbit acest dialog, a făcut ca omul să se ascundă, să fugă de întâlnirea cu Dumnezeu.

Şi astăzi mulţi oameni fac la fel, fug de întâlnirea cu Dumnezeu pentru că vrăjmaşul ca şi atunci, i-a făcut să creadă că rugăciunea îl umileşte pe om, când de fapt prin ea Dumnezeu îi acordă omului o mare cinste, arătându-se ascultător la ceea ce îi cere el.

Cât de minunat spune Sf. Ciprian al Cartaginei despre rugăciune:

„Când ne rugăm, trebuie să veghem şi să luăm parte cu tot sufletul la rugăciune. Să se desparteze orice gând trupesc şi lumesc iar sufletul să nu de gândească la nimic altceva decât la ceea ce se roagă iar inima să fie închisă în faţa Satanei şi să fie deschisă numai lui Dumnezeu...Recreaţi, renăscuţi duhovniceşte prin bunătatea lui Dumnezeu, să imităm ceea ce vom fi în rai”

Unde este umilinţa de care vorbesc oamenii? Ce este mai minunat decât părtăşia cu cerul, cu pregustarea încă din viaţa aceasta a frumuseţii din rai?!

Cine îi deschide inima lui Dumnezeu şi o închide faţă de cel rău se umileşte, se face de râs?... Cine crede aşa este vrednic de plâns ...

Vrăjmaşul a reuşit să strecoare această mentalitate greşită la mulţi oameni şi aceasta pentru că Persoana Duhului sfânt este marele apsent în viaţa multora din creştinii de astăzi. Şi datorită neprezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastră nu putem înţelege importanţa şi puterea rugăciunii.

Cum putem cunoaşte prezenţa Duhului Sfânt în viaţa noastră?!...ne-o spune arhm. Sofronie, ucenicul cuviosului Siluam Athonitul:” Duhul Sfânt vine atunci când suntem receptivi. Nu constrânge. Se apropie atât de blând, încât putem chiar să nu-L băgăm în seamă. Dacă L-am cunoaşte pe Duhul Sfânt, ne-am cerceta pe noi înşine în lumina învăţăturii Evangheliei spre a detecta orice altă prezenţă care L-ar putea împideica să intre în sufletul nostru...”

Cercetarea aceasta trebuie făcută cu sinceritate pentru că rugăciunea, practicarea ei, constitue barometul credinţei. Acolo unde Duhul Sfânt lipseşte, rugăciunea devine banală şi rece..

Doamne învaţă-ne să ne rugăm cum se cuvine, Te rugăm, ascultă rugaciunea noastră şi prin Duhul Tău Cel Sfânt învaţă-ne calea în care să mergem, învaţă-ne ce trebuie să spunem şi cum trebuie să vorbim Curăţeşte-ne de toate gândurile tainice, de toata răutatea ascunsă în noi şi dă-ne răspuns bun la scaunul Tău de judecată. Doamne, în mare mila ta şi necuprinsa Ta dragoste de oameni, ascultă rugăciunile noastre!.

Plange-n inimi - Constantin Panzariu

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la Radio Oastea Domnului

din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit

aflat în colţul din stânga-jos. )

Plânge-n inimi sfâşierea
după Cel de mult dorit,
depărtare, depărtare,
unde-i oare-al tău sfârşit?(bis)

Tot mai greu ridică munţii
nou hotar după hotar,
întâlnire, întâlnire,
oare când veni-vei iar?(bis)

Ni s-a spus «puţină vreme» -
şi veacuri s-au împlinit,
întristare, întristare,
unde-i oare-al tău sfârşit?(bis)

Nu cârtim nici unul, Doamne,
dar Tu ştii cât e de greu
aşteptarea, aşteptarea
să ne chinuie mereu.(bis)

Unde-i oare izbăvirea,
unde-i a odihnei zi,
mângâiere, mângâiere,
oare când te vom găsi?(bis)

Cât preţ ne-ai cerut, ce lacrimi,
câte jertfe, cât suspin...
mântuire, mântuire,
vino, te-am plătit din plin!(bis) 

"La revedere" scump frate

"La revedere" scump frate CONSTANTIN PÂNZARIU

Fratele CONSTANTIN PÂNZARIU, de la Teişoara din judeţul Botoşani, a plecat la Domnul! ...

E unul dintre fraţii în a cărui preajmă am stat în dragostea mea dintâi...Îl revăd acum mărturisind Cuvântul, recitând, cântând...Îmi aduc aminte mersul lui, poziţia lui, privirea şi zâmbetul...
Mi-e dor de Cerul din ochii lui...

Înmormântarea va fi joi, 27 ianuarie, la Teişoara, judeţul Botoşani...

Pentru cei care nu pot participa la adunarea de priveghere a fratelui Costică Pânzariu, cu ajutorul Domnului, vom transmite în direct la www.OasteaDomnului.tv de la Teişoara, Botoşani, miercuri seară, începând cu ora 18,00 şi a doua zi, joi, începând cu ora 9,00.

Domnul să îl primească în Cerul Lui!
Acasa

Ce dulce-i vorba asta-n lume,

Cu câtă bucurie-i scoasă,

Ce vesel este cine-o spune:

„Curând ne vom întoarce-Acasă!”

Copiii, răzleţiţi departe,

Nemaidorind nici somn, nici masă,

Îşi strigă: „Iute, cât se poate,

Plecăm chiar azi, plecăm acasă!”

Desprinşi, pe cale şi-nspre noapte,

Flămânzi şi obosiţi de coasă,

Îngână doar cuvântu-n şoapte:

„Îndată vom ajunge-acasă!”

Cei din spitale sau din şcoală

Aşteaptă ziua cea frumoasă

Să treacă dureroasa boală

S-ajungă iar degrab’ acasă.

Cei dintre ziduri, cu durere,

Aşteaptă ziua când să iasă

Cu-a lor dorinţă care cere

Prin rugă să ajungă-acasă.

Şi dac-un cuib de lut e-n stare

S-atragă inima aleasă

La al iubirii foc de soare

Ce arde-n dorul de acasă,

Cu cât mai dulce e vecia

Cu-a ei grădină preafrumoasă,

În care-aşteaptă bucuria

Oştirea cerului Acasă!

                *

Când orice dorinţă se-aseamănă bine

Cu dorul Cetăţii-n splendoare

Nu-n veacul acesta, ci-n cel care vine

Primi-va răsplata cea mare.

Căci arse-n văpaie de doruri ce plâng

Din inimi ca-n vremea noroasă,

Noi suflete smulse din lume se frâng

S-ajungă-n cereasca Acasă.

Nu-i nimeni pe lume s-aducă alin

Când viaţa în tină-i rămasă,

Ca Domnul iubirii ce moare prin chin

Chemându-Şi supuşii Acasă:

-         Străin eşti pe lume şi mâine te duci

Din viaţa părută frumoasă

Şi cine ţi-aşterne şi unde te culci?

Că-n viaţa aceea n-ai casă!

Din casa străina ce n-a fost a ta

Găteşte-te-n grabă şi-o lasă,

Cu-a Mea bunătate curând te-oi lua

Şi-n ceruri te-oi duce Acasă.

O, vino pe cale Golgotei în Sus,

Că-i singura cale aleasă

Pe care plecaţii spre Slavă s-au dus,

Pe veci să te-aştepte Acasă.

Şi-atunci, Eu Cel Care cu drag M-ai primit,

În lumea aceasta nebună,

Din Slavă-ţi voi spune: Fii binevenit,

Primeşte-a răsplăţii cunună!

8 decembrie 1966

Constantin Pânzariu

din volumul „Merinde pentru-ai mei”

Editura „Oastea Domnului” – Sibiu, 2006

Ce trebuie să ştim despre micul ecran

Credem că nu există vreun precedent în ceea ce priveşte varietatea de oferte la care au acces aproape toţi tinerii.
Majoritea tinerilor au acces la un calculator, la internet şi la televizor. Deşi aparent aceasta ar fi o realizare a progresului, în spatele ei există nişte consecinţe grave, aproape imposibil de evitat. Dacă în urmă cu 15-20 de ani existau voci care vorbeau împotriva televizorului, acestea se ridicau din considerente exclusiv moraliste. Acum se ridică voci care vin din partea cercetătorilor, ale psihologilor care fac statistici şi sondaje îngrijorătoare despre consecinţele distrugătoare ale acestor realizări moderne.
La scurt timp de la posedarea acestor bunuri, ele crează dependenţă, iar folosirea lor fără discernământ are urmări grave. Iată câteva dintre ele:

1. Slăbirea capacităţii de a asculta. Tinerii care ascultă muzică agresivă, care îşi consumă timpul liber la jocurile pe calculator sau la vizionarea filmelor, ajung într-un timp foarte scurt să nu mai aibă capacitate să asculte un discurs care pretinde o minimă concentrare şi atenţie. Tinerii îşi pierd foarte repede răbdarea, în biserică stau chinuiţi sau nu stau deloc, în clasă nu-şi pot controla comportamentul, nu-şi mai pot stăpâni nici un impuls, acasă au un dezgust total faţă de lecturarea unei cărţi bune. Cercetătorii pun în mare măsură aceste devieri fără precedent, pe seama folosirii neadecvate a micului ecran.

2. Abilitate scăzută în comunicarea scrisă şi orală. O anumită perioadă de timp s-a vehiculat ideia că televizorul este un mijloc real de promovare a culturii, că prin vizionarea diferitelor emesiuni se dezvoltă abilităţile verbale. Studiile actuale au dovedit că, departe de aceste realizări, timpul îndelungat petrecut în faţa micului ecran nu ajută la dezvoltarea vocabularului. Dacă un copil nu este solicitat să-şi dezvolte capacitatea de a se exprima în dialog, chiar dacă va asculta exprimările elevate ale prezentatorilor de emisiuni, va întâmpina dificultăţi în exprimare, va folosi ulterior multe cuvinte de umplutură care nu spun nimic („ştii tu”, „cum să zic”, „aşa”, etc). Aceştia vor avea dificultăţi reale şi în trecerea de la exprimarea verbală la cea scrisă.

3. Neputinţa de a duce la sfârşit activitatea începută. Pentru a atinge anumite idealuri sau realizări este nevoie de muncă, stăruinţă, răbdare. Cel dependent de calculator sau televizor are dificultăţi serioase în aşteptarea rândului său, nu mai are putere în perseverenţă, se plictiseşte repede şi îşi pierde motivaţia la cel mai mic obstacol. Persoanele dependente au dificultăţi serioase în ceea ce priveşte acceptatea conceptului de răsplată viitoare. Aceste urmări se resimt în plan şcolar, profesional, social, dar mai ales în plan spiritual. Cei dependenţi nu mai sunt interesaţi de note, de rezultate, finalitate. Aceştia văd o distanţă prea mare între muncă şi răsplată, între a învăţa şi a primi note. Ştim că viaţa de credinţă este o stăruinţă continuă, este aşteptarea cu răbdare a unor promisiuni ale lui Dumnezeu. Or, toate nădejdile credincioşilor sunt îndreptate spre viitor, ei se ostenesc în vederea unei plăţi viitoare. Omul lumesc reduce toate valorile la aici şi acum, el rămâne rece la o promosiune care se va petrece cândva într-un viitor nedefinit, iar dacă această promisiune este şi de natură spirituală, el rămâne cu totul insensibil. Asumarea deviată a ofertei tehnologiei moderne îl ajută pe om să rămână încremenit în cotidian, în material, în iluzie, în necredinţă şi moarte.

4. Pierderea noţiunii timpului. Dacă tinerii nu găsesc în viaţă un mediu în care să-şi petreacă cu bucurie timpul, apelează frecvent la internet. Dacă utilizatorii sunt nefericiţi în viaţa reală crează o viaţă ideală ireală. Statisticile ne spun că foarte mulţi utilizatori pierd noţiunea timpului în timpul vizionării. Amăgirea aceasta este atât de alarmantă. Pentru a pierde noţiunea timpului în lectura unei cărţi folositoare, în rugăciune, în biserică, în discuţii duhovniceşti, ai nevoie de multă stăruinţă şi luptă, trebuie să te sileşti, să-ţi cultivi gustul, să-ţi curăţi inima şi să-ţi rafinezi puterea perceperii. Pentru ce atâta luptă şi stăruinţă? Iată o alternativă mult mai accesibilă: intri în eternitate, aboleşti timul accesând situri, deschizând profiluri şi încercând tot felul de jocuri. Numai că la capătul acestei experienţe te aşteptă Amăgitorul. Nu se întâmplă de atâtea ori să stăm ore în şir în faţa ecranului şi să nu ştim când a trecut timpul? Iar după acest timp să observăm că nu am rămas cu nimic folositor, ci doar cu sentimentul iluziei şi al golului?
Un tânăr, după doisprezece ore de stat în faţa calculatorului, confiscat de un program cu jocuri, a căzut mort. După primele investigaţii, cercetătorii şi-au dat seama că victima a căzut din pricina istovirii fizice şi psihice. Nu este aceasta oare proba falsei îndumnezeiri pe care a experimentat-o cu atâta amărăciune şi Adam în Eden?

5. Cercetătorii ne spun că vizionarea îndelungată a emisiunilor TV reduce extrem de mult activitatea emisferei stângi a creierului, şi compromite legătura ei cu emisfera dreaptă. Emisfera dreaptă este purtătoarea instinctelor, emoţiilor, impulsurilor. Emisfera stângă care ocupă cu judecata, analiza, organizarea, raţionalizarea, discernământul, prevederea, nu este activată şi dezvoltatată. Aceasta pentru că nefiind silicitată stă în pasivitate şi relaxare. Când, de exemplu, omul citeşte o carte, lucrează, stă de vorbă cu cineva sau cu sine însuşi prin meditaţie, emisfera stângă este solicitată, potenţialul ei este activat, dar în cazul vizionării ea primeşte totul „pe tavă” motiv pentru care ea nu se dezvoltă iar, nefiind solicitată la discernământ, este parţial manipulată. Dacă lectura unei cărţi dă posibilitate cititorului să-şi desfăşoare în minte „filmul”, o emisiune urmărită la televizor oferă totul minţii. Când persoana în cauză este imatură consecinţele sunt aproape irecuperabile: persoana dependentă, pe de o parte, nu-şi mai poate stăpâni impulsurile şi emoţiile, acestea nemaifiind controlate de emisfera stângă, iar pe de altă parte, aceasta nu mai face distincţie între imaginar şi real. Noi ştim că în plan duhovnicesc este atât de important să ne strunim impulsurile, să ne disciplinăm instinctele, să desfăşurăm cu dreaptă măsură toate manifestările. Iată că televizorul şi internetul nu ajută la realizarea acestei lucrări de o importanţă elementară, ci dimpotrivă, o împiedică.

6. Persoanele care cheltuie mult timp în faţa ecranului împrumută cu voie sau fără de voie, mentalitatea actorilor şi a prezentatorilor. Pentru eşecul în dragoste aruncă vina ori asupra parteneror lor, ori se amăgesc că nu au încercat toate tehnicile de înfrumuseţare, că nu au banii şi stilul de viaţă al celor de pe micile ecrane. Pe micul ecran totul se roteşte în jurul banilor. Banii devin sensul oricărei activităţi, criteriul fericirii şi măsura mulţumirii şi a demnităţii. Iar adolescenţii care sunt prieteni ai micului ecran, devin victime ae acestei mentalităţi. Dacă nu pot intra în posesia acestor posibilităţi vor fi frustaţi, nefericiţi, rămânând să viseze în faţa ecranului. Foarte multe filme prezintă scene de violenţă, desfrâu, libertinaj, imoralitate ridicată la rang de virtute, cruzime. (Ca să ne dăm seama de conţinutul şi calitatea acestor filme notăm câteva nume dintr-un program săptămânal: „Washingtonul sub teroare”, „Asasinii perfecţi”, „Sex, crime, dans”, „Seducţie”, „Păcat de-o noapte”, „Pact cu diavolul”, „Diavolul în rochie albastră”, „Instinct primar”, „Născut pentru a ucide”).
Telespectatorul care nu are putenice repere morale, fără să-şi dea seama îşi lasă subconştientul influenţat de aceste principii care sfidează nu numai morala creştină, ci şi morala bunului simţ, între care desigur este o strânsă legătură. Şi care copil, adolescent sau chiar matur poate pretinde că este statornic şi neclintit în deprinderi curate, nobile şi bune? Ca să-ţi însuşeşti mentalitatea sfinţilor trebuie să le citeşti cu atenţie şi evalvie viaţa, învăţăturile şi cuvintele lor incendiare. Trebuie să-ţi înnoieşti mentalitatea ta pentru ca să-ţi însuşeşti vederea lor nobilă, înţelegerea lor superioară, simţirea lor duhovnicească. Cum să câştigi duhul Apostolilor, harul Mântuitorului Hristos dacă ochii stau pironiţi ore în şir la televizor?

7. Cei prinşi în mrejele tehnologiei moderne nu mai au preocupări duhovniceşti. Cine pleacă cu ochii întinaţi din faţa ecranului nu se mai poate ruga, nu mai poate citi, nu se mai poate retrage în meditaţie. Iar dacă totuşi face ceva din acestea, încercarea sa nu este decât o simulare regretabilă. Singura stare în care se poate retrage este pocăinţa, dar cât timp trebuie să trecă pănă când duhul mizerabil al desfrâului este alungat din memorie?
Cine se lasă biruit în lupta cu dorinţa de avedea imagini pornografice, trăieşte chinul demonic dintre curiozitate şi rodul amar al împlinirii ei. Această „plăcere care ucide” devine vârtej dibolic de care omul este perfect conştient şi totuşi se complace în el. El recunoaşte că acest infern este „otravă cu care s-a deprins”, dar simte că nu mai are scăpare. Chinul patimii este tot mai real şi dezolant cu cât înaintezi în inima ei, iar plăcerea care te atrage în acest infern este o aparenţă, o iluzie, o minciună, este o dulceaţă „pe dos şi blestemată”. Toate formele de dependenţă şi desfrâu prinde pe om în acest avatar chinuitor şi nesfârşit.
Simţul realităţii ne face să afirmăm că nimeni dintre cei care petrec mult faţa ecrenului nu a scăpat de acestă „ofertă”. Iată ce spune Sf. Ioan Gură de Aur despre aceasta: „ Nu este privire mai desfrânată şi mai neînfrânată decât privirea celui ce doreşte să vadă astfel de spectacole. În ceea ce te priveşte n-ai dori să-ţi vezi nevasta umblând în pielea goală prin oraş...dar te duci la teatru ca să faci de ocară şi pe bărbaţi şi pe femei, ca să-ţi faci de ruşine proprii tăi ochi...Este mai bine să-ţi pui pe ochi glod şi ţărână decât să vezi o nelegiuire ca aceasta. Nu-i atât de vătămător glodul pentru ochi cât de vătămătoare este privirea pofticioasă şi vederea unei femei goale”. Astăzi oferta este mult mai perfidă. Dacă a merge la teatru ca pe vremea Sfântului Ioan, special pentru spectacole desmăţate, presupune o oarecare decădere morală, a accesa un site fără să te vadă nimeni, în intimitatea propiei camere, este mult mai uşor de făcut, dar consecinţele sunt aceleaşi.

Oricine şi-a creat un simţ selectiv, oricine are un bun criteriu de evaluare al valorilor, lasă la periferie televizorul, hi5-ul, jocurile pe calculator şi alte inutilităţi care încarcă sufletul împiedicându-i zborul către cer. Iar în locul lor se îmbogăţeşte cu Biblia, cu alte cărţi, cu rugăciunea şi cu toată bogăţia duhovnicească pe care Iisus a lăsat-o moştenire lumii. Toţi oamenii de cultură şi-au gestionat cu multă exigenţă timpul şi au eliminat din viaţa lor preocupările care nu-i ajutau la acesta. Şi aceasta numai pentru un ideal pământesc. Dar noi care vrem să ajungem pe vârful muntelui celui sfânt, oare vom putea face aceasta cheltuind timpul nostru atât de preţios pe îndeletniciri de nimic?
„Nu iubiţi lumea şi nici chipurile din lume, că tot cel ce iubeşte lumea, dragostea Tatălui nu este în el. Că tot ce este în lume: pofta ochilor, pofta trupului şi trufia vieţii nu sunt de la Tatăl, ci sunt din lume; iar lumea şi pofta ei trece, dar cel ce face voia Domului rămâne în veci”

Bibliografie de studiu:
1 Virgiliu Gheorghe, Efectele televiziunii asupra minţii umane, Vol I şi II, Ed Evanghelosmos, Bucureşti, 2005.
2. Virgiliu Gheorhe, Efectele micului ecran asupra minţii copilului, Ed Prodos, Bucureşti, 2008.
3. Asis. Univ. dr. Andrei Drăgulinescu, Dependenţa în cultura şi civilizaţia morţii, Ed Crhistiana, Bucureşti, 2008.

 

Vasilică Nica 

 

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Antonie cel Mare

Sfântul Antonie cel Mare (251-356), "părintele monahilor", este poate cel mai popular ascet şi socotit a fi începătorul vieţii călugăreşti. Este considerat de tradiţia monastică drep întemeietor al monahismului, împreună cu Sfântul Pahomie cel Mare.

* în limba greacă este numit Ο άγιος Αντώνιος ο Μέγας

* în limba latină este numit Antonius Abbas, Antonius Eremita sau Antonius Magnus Eremita

* în limba română mai este numit şi Marele Antonie (mai ales în vechea literatură religioasă) sau Antonie Egipteanul; uneori este numit, mai ales în tradiţia catolică, "Sfântul Anton", ceea ce pentru unii a dus la confuzia lui Antonie cel Mare cu Anton de Padova

* în limba engleză este numit Anthony the Great, Anthony of Egypt, Anthony of the Desert, sau Anthony the Anchorite

* în limba franceză este numit Antoine le Grand ou Antoine d'Égypte

Viaţa lui a fost povestită de sfântul Atanasie cel Mare (298-373), arhiepiscop de Alexandria (Egipt), într-o carte rămasă clasică în genul ei (biografia unui călugăr vestit), Vita Antonii - Viaţa lui Antonie[1] -, scrisă la puţină vreme după moartea lui Antonie (+356), între anii 357 şi 359[2].

Vestitul părinte al monahismului s-a născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc în anul 251, ca fiu al unor ţărani creştini înstăriţi; aici a învăţat să practice credinţa, mergând des la biserică. După moartea părinţilor săi - Antonie avea pe atunci vârsta de 20 de ani -, întrebându-se care este calea lui în viaţă, a auzit în biserică cuvântul Evangheliei, care zice: "De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie" (Matei 19, 21). Antonie a primit acest cuvânt ca şi cum îi era adresat lui direct şi, după ce şi-a împărţit averea la săraci şi a dat-o pe sora lui în grija unei comunităţi de fecioare, s-a retras în singurătate. A vieţuit la început într-o colibă la marginea satului natal, sub ascultarea unui alt ascet din regiune, mai vârstnic şi mai experimentat, iar apoi într-un mormânt idolesc părăsit.

În 286, la vârsta de 35 de ani, se aşază într-o fortăreaţă părăsită situată pe malul drept al Nilului, la marginea deşertului, "muntele dinafară", în locul numit Pispir, unde rămâne timp de 20 de ani, până în 306, când ucenicii lui îl obligă să părăsească acest loc de asceză, în urma atacurilor diabolice ce l-au lăsat aproape mort. În acest moment devine părintele spiritual al multor călugări din diferitele "colonii monastice" din deşerturile Egiptului, dintre care cele mai vestite erau cele din Nitria şi Schit (Skete).

Către anul 310, întreprinde o călătorie la Alexandria, căutând să îmbărbăteze pe martirii creştini prigoniţi de stăpânirea romană în timpul persecuţiei lui Maximin.

În anul 312 se instalează deşertul adânc, pe muntele Kolzim (sau Kolzum / Qolzum, nu departe de malul Mării Roşii, unde se găseşte astăzi mănăstirea care-i poartă numele). Aici trăieşte până la moartea sa (356) împreună cu doi ucenici, nepărăsind locul decât pentru a-şi vizita discipolii sau pentru a face o a doua călătorie la Alexandria, spre a-l susţine pe Sfântul Atanasie, persecutat de partida pro-ariană.

Prăznuirea lui se face la data de 17 ianuarie în toate tradiţiile creştine.

"Nu-ţi descoperi gândurile tuturor, ci doar acelora care pot să-ţi vindece sufletul."

"Viaţa şi moartea mea depind de ceilalţi, căci, dacă l-am câştigat pe aproapele meu, L-am câştigat pe Dumnezeu."

,Începutul şi sfârşitul mântuirii este dragostea."

"Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii."

"Sufletul suferă împreună cu trupul, dar trupul nu suferă împreună cu sufletul."

"Nu ne vom bucura de cele veşnice dacă nu dispreţuim pe cele trecătoare."

"Tăcând înţelegi, căci în tăcere naşte mintea cuvântul"

"Omul iubitor de Dumnezeu nu mustră pe oameni pentru cele rele atunci când sunt de faţă, iar pe la spate nu-i vorbeşte."

"Cel ce consideră că pierderea unui lucru valoros este o nefericire, ar trebui să-şi amintească să fie recunoscător pentru tot ce a primit de la Dumnezeu, iar când dă înapoi să nu-şi piardă recunoştinţa."

"Ochiul priveste cele vazute, iar mintea intelege cele nevazute caci mintea care iubeste pe Dumnezeu este faclie care lumineaza sufletul. Cel ce are minte iubitoare de Dumnezeu si-a luminat inima sa si vede pe Dumnezeu prin mintea sa."

,Nu e păcat a privi curat, ci a privi cu pizma, cu mândrie."

"De la aproapele vine şi viaţa, şi moartea. Căci, dacă aducem folos duhovnicesc aproapelui, pe Dumnezeu dobândim şi dacă greşim aproapelui, lui Hristos greşim."

"Începutul şi sfârşitul mântuirii este dragostea."

,,...oamenii intelepti si deprinsi in virtute si in cuget iubitori de Dumnezeu primesc moartea fara suspine, fara frica si fara plans, aducandu-si aminte de neinlaturarea ei si de izbavirea din relele vietii."

"Învăţaţi-vă cu smerenia, căci ea acoperă mulţime de păcate. De toate păcatele Se îngreţoşează Domnul, dar cel mai mult de trufia inimii.

Nu vă socotiţi cărturari şi înţelepţi, căci aşa tot efortul vostru se va pierde, şi barca voastră va ajunge goală la mal. Dacă aveţi stăpînire asupra altora, nu ameninţaţi uşor cu moartea. Cunoaşteţi că şi voi sînteţi din fire pradă morţii şi că fiecare suflet la sfîrşit îşi va lepăda trupul ca pe un veşmînt"

"Dintre toate armele creştinului, una singură are putere să treacă peste toate cursele vrăjmaşului şi aceasta este smerenia "

"Dă-ţi seama că trebuie să te arăţi oamenilor neîncetat. Dar prin purtarea cea bună şi prin fapte. Căci şi bolnavii află şi cunosc pe doctorii binefăcători şi izbăvitori, nu din vorbe, ci din fapte."

"Când te întorci cu mulţumire spre aşternutul tău, aducându-ţi aminte de binefacerile şi de marea purtare de grijă a lui Dumnezeu şi umplându-te de întelegerea cea bună, te vei veseli şi mai mult, iar somnul trupului tău se va face trezvie a sufletului şi închiderea ochilor tăi, vedere adevărată a lui Dumnezeu. Atunci tăcerea ta, umplându-se de bunurile primite, va da din tot sufletul şi puterea o adânc simţită slava Dumnezeului a toate. Căci de va lipsi păcatul din om, o singură mulţumire cumpăneşte mai mult decât toată jertfa cea de mare preţ înaintea lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine slava în vecii vecilor. Amin!"

Vindecarea orbului din Ierihon

"În vremea aceea, fost-a, când S-a apropiat Iisus de Ierihon, un om care şedea lângă cale, cerşind; şi, auzind norodul trecând, a întrebat ce este aceasta. Şi au zis lui că Iisus Nazarineanul trece. Şi a strigat, zicând: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” Iar cei care mergeau înainte îl certau pe el să tacă, iar el cu mult mai vârtos striga: „Fiul lui David, miluieşte-mă!” Şi, stând Iisus, a poruncit să-l aducă pe el la Sine şi, apropiindu-se el de Dânsul, l-a întrebat, zicând: „Ce voieşti să-ţi fac?” Iar el a zis: „Doamne, să văd!” Şi Iisus i-a zis lui: „Vezi! Credinţa ta te-a mântuit”. Şi îndată a văzut şi a mers după El, slăvind pe Dumnezeu.(Luca 18, 35-43)

Un biet cerşetor orb cerea milă la marginea unui drum din Ierihon. Glasul lui tânguitor răsuna până departe, cerând mila trecătorilor.

Sărmanul! De ani de zile cerşea şi putrezea lângă un zid din oraşul Ierihon.

Dar, deodată, un zgomot mare se face. Mulţime de oameni dă năvală din toate părţile. Bietul orb întreabă şi el ce s-a întâmplat, ce înseamnă această mişcare?

„Vine Iisus Hristos – îi răspunde cineva din mulţime… Vine Omul despre care se vorbesc atâtea lucruri minunate”.

În sufletul celui orb deodată se aprinde o lumină mare. Toată fiinţa lui se cutremură de nădejdea tămăduirii.

Auzise şi el despre Iisus, Doctorul şi tămăduitorul bolnavilor; şi acest Iisus trecea acum prin acest loc.

Gloata cu Iisus se apropie. Nădejdea orbului deodată capătă grai şi strigă: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…

Lumea îl ceartă să tacă, dar el strigă tot mai stăruitor: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!”…

Domnul aude glasul bietului orb. El totdeauna aude glasul celor care suferă. Se apropie cu iubire de el şi îl întreabă: „Ce voieşti să-ţi fac?” „Doamne, să văd!”, răspunde orbul.

Să văd iar lumina soarelui, să văd lumea, să-mi văd rudeniile, să Te văd pe Tine şi să pot umbla în cărările Tale”…

Iisus i-a zis: „Fie ţie după credinţa ta!”; şi orbul îndată s-a tămăduit.

O, ce înţeles adânc este în această evanghelie! În chipul orbului, aşa stăm şi noi orbiţi de patimi şi fărădelegi. „Ochi avem, dar nu vedem; urechi avem, dar n-auzim”.

Ne tânguim de necazuri, de lipsuri, de greutăţi, dar n-avem ochi să vedem pricina necazurilor şi n-avem urechi s-auzim chemarea Domnului de a ne întoarce din calea fărădelegilor.

Domnul vede suferinţele noastre, Se apropie cu iubire de noi şi ne întreabă şi pe noi: „Ce voiţi să vă fac?”. Noi însă n-auzim întrebarea Domnului şi nu răspundem nimic la această întrebare. De la Domnul noi nu cerem nimic; noi cerem de la lume uşurarea vieţii şi a necazurilor noastre.

Mie, de câte ori citesc evanghelia de mai sus, îmi vine să plâng. Mă gândesc că orbul de la Ierihon a trăit două vieţi: una în orbie şi alta în lumină.

Mă gândesc că şi eu am trăit o viaţă de orbie sufletească, o viaţă pierdută. Oh! Ce mult a lucrat Domnul până să mă aducă la lumina vieţii!

Mă gândesc la zbuciumările vieţii mele, când mă plângeam Domnului de asprimea vieţii şi Domnul mă întreba: „Ce voieşti să-ţi fac?… Cu ce să te ajut?”… Eu însă, nesocotitul, ceream mereu lucruri lumeşti.

Abia pe urmă sufletul meu a strigat: „Doamne, să văd!”. Abia pe urmă mi-am dat seama că vorba cea mai dulce şi fericirea cea mai mare de pe lume sunt cuvintele: „Orb am fost, şi acum văd!”.

Oh! Cum „a orbit dumnezeul veacului acestuia (diavolul) mintea oamenilor ca să nu vadă strălucind Evanghelia lui Hristos!” (II Cor 4, 4).

Patimile şi păcatele cele grele fac între oameni o cumplită orbie sufletească. Mâniosul, desfrânatul, beţivul, lacomul etc. sunt tot atâţia orbi care şi-au pierdut ochii şi vederea cea sufletească.

Să luăm aminte! Orbia sufletească este cea mai cumplită boală şi nici un alt doctor nu poate tămădui această boală decât Doctorul care l-a tămăduit pe orbul din evanghelie: Iisus Hristos.

Orbul din evanghelie s-a tămăduit prin credinţa lui cea tare, prin încrederea lui în puterea lui Iisus şi prin dorinţa lui cea vie care suspina, zicând: „Doamne, să văd!”.

Aşa şi noi să cădem înaintea lui Hristos cu credinţă, adică cu încredere în Jertfa Lui cea Sfântă şi mântuitoare, şi cu dorinţă vie de a ne tămădui. O credinţă ce te lasă tot orb şi tot în păcate este o credinţă fără Hristos şi fără putere.

Despre Apostolul Pavel ne spune Scriptura că, în drumul spre Damasc (când era Saul şi mergea să-L prigonească pe Hristos), i-a ieşit în cale o lumină care l-a orbit pe o clipă şi apoi i-a dat altă vedere şi alte purtări. Din Saul l-a făcut Pavel şi din prigonitor, apostol.

„A fost aceasta o orbie după care a văzut şi i-a făcut şi pe alţii să vadă” – zice Sfântul Ioan Gură de Aur.

Aşa trebuie, iubite cititorule, să ieşi şi tu din orbia şi robia patimilor şi a păcatelor.

„Eu sunt lumina lumii – zicea Iisus. Tot cela ce vine după Mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieţii” (In 8, 12). Credinţa şi lumina lui Hristos trebuie să-ţi dea şi ţie alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, altă inimă şi alte simţiri.

O credinţă ce nu te scoate şi pe tine din orbia şi robia patimilor, o credinţă ce nu te întoarce şi pe tine din drumul Damascului păcatelor este o credinţă fără Iisus şi fără nici o putere de mântuire sufletească.

Credinţa cea vie face şi azi minuni"

Părintele Iosif Trifa
din „Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an”

Hristos este Taina

 
Hristos este Taina Sfintelor Scripuri,
fiecare slovă poartă-al Lui semn Sfânt,
peste toate-i Umbra Sfintei Lui Făpturi,
Numele-I ascunde fiece cuvânt.

Din Genesa până la Apocalips,
prin versete umblă paşii lui Hristos
uneori mai tainic, alteori deschis,
când fiind în umbră, când străluminos.

Ca printr-o pădure când e soare plin
trece El prin toată Biblia mereu;
uneori L-ascunde câte-un tei ori pin
şi-apoi iar străluce ca un Dumnezeu.

De la-Ntâia Seară, cea din Început,
până după Miezul nopţii cu Profeţi,
El e-Acel Luceafăr îndreptând tăcut
ochii lor spre Zorii Marii Dimineţi.

Dar din Dimineaţa Marii Lui Iviri,
când slăvit deschide noul Legământ,
toate-I pier în faţa Marii Străluciri,
e-n etern solstiţiu Soarele Lui sfânt.

...Se rotesc de-atuncea secole şi spaţii,
când cu seri de beznă, când cu dimineţi,
pier şi nasc întruna alte generaţii
- ci Hristos rămâne Veşnic şi Măreţ!

...Cercetaţi Scriptura, din genunchi, smeriţi,
doar aşa-i pătrundeţi strălucitul Semn,
numai ochii-n lacrimi pot privi uimiţi
Taina şi Minunea de pe-al Crucii Lemn.

Cercetaţi Scriptura prosternaţi pios,
mergeţi pân' la Cruce - şi rămâneţi Sus,
singura Salvare este în Hristos
şi-o puteţi cunoaşte numai prin Iisus.

Cele Două Nume au un sfânt înscris,
fiecare-ntr-Însul cuprinzând un Har:
în Hristos e unic Harul cel Promis
şi-n Iisus e Harul de-a-L pătrunde clar.

de Traian Dorz

Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce cultivăm aceasta şi devenim.

Cuvântul lui Dumnezeu este puterea care a creat cerurile şi pământul. Cuvântul lui Dumnezeu este energia care creează şi te creează Te face pe tine. Sigur că nu îl vei înţelege acum, că îl vei înţeleg când te va face ceea ce Dumnezeu vrea să te facă. Păstrarea cuvântului se asemănă cu pământul care-şi ţine sămânţa ca să nu I-o fure pasărea. Păstrarea cuvântului este păstrarea unei energii tainice în inima ta, în sufletul tău, energie care te va lumina, cum spune Sfântul Ioan în Evanghelie că " Vieţuind după Cuvântul lui Dumnezeu cel dintru început, că acesta este cuvântul pe care îl primeşti, el te va învia şi te va lumina” (Ibidem, pp. 103-106).

          36. “Mass-media, după cum se consideră în Anglia, este de multe ori o dezinformare. Şi când este informaţie, ea este atât de superficială, încât mă întreb dacă merită pierderea pădurilor pentru rezultatul pe care îl dă!” (Ibidem, pag. 107).

          37. “Lucrul căruia eşti gata să-şi sacrifici pe fiul tău unul născut, acela îţi este Dumnezeu!” (Ibidem, pag. 111)

          38. “Cred că nu trebuie să ne speriem atât nici de sectanţi, nici de catolici, nici de uniaţi, etc., cât de păcatele noastre” (Ibidem, pag. 113)

          39. “M-a bucurat foarte mult să văd că o expresie greu de tradus, din rugăciunea  "Tatăl nostru " s-a tradus în româneşte: "Pâinea noastră cea spre fiinţă" Îmi pare rău că mai sunt şi alte traduceri. Nu-mi dau seama în ce măsură traducerea din Apus: "nu este greşită. În orice caz, traducerea " Pâinea noastră cea spre fiinţă". am găsit-o foarte adevărată. Aş spune chiar " fiindcă prin împărtăşania cu Trupul şi Sângele Domnului noi ne împărtăşim cu o viaţă pe care nu o putem avea altfel. Acest Trup, frânt pentru noi, acest Sânge ce a curs pentru noi, este viaţa unui Om care a cunoscut mizeriile noastre, Care a cunoscut şi moartea, dar care a cunoscut şi Învierea şi care a cunoscut şi Înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui” (Ibidem, pag. 116).

          40. “Tot ce este civilizaţie şi cultură eu o văd numai ca o pregătire a omului pentru Dumnezeu. Cultura nu este rătăcire în acelaşi sens cu păcatul; evident nici civilizaţia. Dar nu sunt decât pregătiri pentru înţelegerea mai adâncă, care este Ortodoxia. Spun Ortodoxia în sensul esenţial, şi să nu credeţi că dispreţuiesc aspectele exterioare ale Ortodoxiei. Şi noi avem Ortodoxia noastră, care a luat forme istorice, geografice, culturale, dar să nu rămânem la istoric, la geografic, la cultural ci să luam " să nu rămânem la coajă, ci să mâncăm" dinăuntru muncii. Şi atunci, cred că şi în cultura noastră vom putea să vedem, pe de o parte, ce este frumos în om, ce este ortodox în el, iar pe de altă parte ceea ce este intenţie” (Ibidem, pp. 117-118).

          41. “Nu este o greşeală iubirea lui satana, ci numai un avertisment, pe care-l avem din experienţa Bisericii, de la Sfinţii Părinţi. Atât timp cât suntem în slăbiciunea noastră păcătoasă, omenească, atât timp cât mândria are putere asupra noastră, fie ea cât de mică (mândria fiind tocmai asemănarea cu satana), atât timp cât putem fi înşelaţi de satana este un pericol a-l iubi pe cel ce s-a declarat până la capăt vrăjmaş al lui Dumnezeu. Noi cunoaştem pe Satana – Vrăjmaş ca pe cel care nu pe se mai pocăieşte; nu mai este loc de pocăinţă în sufletul lui şi, dacă el însuşi s-a declarat aşa, dacă aşa îi este firea, atât timp cât noi trebuie să urmăm, cu greu, cu poticniri multe, cu smintiri, cu păcate, drumul dumnezeiesc al mântuirii, este bine să ne ferim, ascetic aş zice, a arăta în vreun fel iubire faţă de vrăjmaşul absolut.

        Am auzit – trebuie să luăm aminte – că un număr de asceţi care au ajuns la o iubire foarte înaltă au fost înşelaţi de o viziune a lui satana, care s-a înfăţişat ca un prinţ extrem de frumos, dumnezeiesc, dar extrem de trist, fiindcă Dumnezeu l-a respins şi au căzut în capcana sa şi, din mila lor, am auzit că s-au smintit şi au căzut în ură de Dumnezeu pentru iubirea de satana. Văd că şi omul modern câteodată, în îndrăcirea lui, tinde să fie aşa. Dar până nu ne vădeşte Domnul pe cineva ca vrăjmaş până la capăt, nici noi nu trebuie să-l punem în această categorie. Şi încercăm, cu grijă, să trăim porunca iubirii dată de Domnul. Dragostea trebuie să meargă până la cruce, până la iad. Sfântul Siluan, pentru a găsi smerenia şi a se mântui, a primit de la Domnul acest îndemn: "Ţine-ţi mintea în iad, dar nu deznădăjdui!" (Ibidem, pp. 126-127).

          42. “Sub numele de cultură se impun astăzi tot felul de stricăciuni. Cultura este ceea ce cultivăm, dar ceea ce cultivăm aceasta şi devenim. Şi cultivarea pământului este o cultură. Cultivarea păcatului este o cultură, smintită, dar cultura lui Dumnezeu ne cheamă să cultivăm iarăşi cele ale vieţii, ne invită să ne facem cultura noastră în cuvântul Lui. Mulţi gânditori, filosofi, oameni de ştiinţă pun întrebări oamenilor Bisericii, ca de pildă de ce nu au o doctrină despre ce se întâmplă cu copii care mor nebotezaţi. Biserica, cultura Bisericii, nu ţine să ne informeze. Prin Biserică Dumnezeu ţine să împărtăşească omului din viaţa Lui. Dacă omul primeşte, poate să meargă mai departe. Cum scrie în psalm, " adânc pe adânc cheamă". Adâncindu-se, omul descoperă tainele adânci ale lui Dumnezeu, caută mai departe şi merge mai departe” (Ieromonarhul Rafail, Biserica şi cultura, în “Epifania”, Nr. 5, septembrie-octombrie 1999, pag.1).(sursa)

Să căutăm ca Domnul să facă în sufletele noastre ceea ce este cu neputinţă omului

Partea a I-a

Ortodoxia este singura realitate a omului

Partea a II-a

“Biserica ortodoxă nu este o Biserică între altele"

Partea a III-a

Duhul Ortodoxiei nu este afişare, nu este nici prozelitism; duhul Ortodoxiei este exprimat în Liturghie

Partea a IV-a 
Dacă nu ne pocăim pentru păcatul osândirii aproapelui şi noi vom cădea în păcatul pentru care l-am osândit pe el.
Partea a V -a 
Liturghia e cuvânt viu, nu spectacol. Şi cuvântul înnoieşte şi se înnoieşte în om.
Partea a VI -a  
Chemarea de la Dumnezeu se poate asculta fără să te mai gândeşti la consecinţe.
Partea a VII -a
Căsătorit sau călugăr, în toate stările lucrul esenţial este să fim împreună cu Dumnezeu: viaţa să ne fie în armonie cu Dumnezeu. 
Partea a VIII -a

Toată viaţa creştinească este făptuire, nu filosofie.
Partea a IX -a 

Partea a X -a

 Părintele Rafail Noica

Cuvinte de învăţătură

Ce mult se-ndreptăţeşte omul...

 

Ce mult se-ndreptăţeşte omul că n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui.
Oricând s-ar măsura cu alţii, ca el pe lume nimeni nu-i.


  Se poate,n-a ucis cu parul, se poate,n-a furat comori,
Dar cu cuvântul şi cu ura el n-a ucis, de-atâtea ori?
Se poate n-a prădat avutul cel pământesc al nimănui,
Dar n-a furat el de la Domnul când dezbina lucrarea Lui?

Se poate, n-a făcut păcate cum face orice vinovat
Dar când putea să facă-un bine şi nu-l făcea, n-a fost păcat?
Când el vedea că alţii sufăr bolnavi şi singuri şi trecea
Şi-ar fi putut să facă-un bine dar n-a făcut, el ce făcea?

Când va veni Hristos în slavă la judecata Lui
Atunci nu de păcate-o să ne-ntrebe, ci de-ale dragostei porunci
Nu pentru rele-o să ne-alunge, ci pentru binele ştiut
Putând la semeni a le face, dar noi trecând, nu l-am făcut.

O, nu te-ndreptăţi pe tine că n-ai aprins şi n-ai furat
Că este decât toate-acestea un mai amar şi greu păcat:
Acela de-a nu face bine când ştii şi poţi trăind mereu
Mulţi credincioşi o să-i alunge, pentru acesta, Dumnezeu.

de Traian Dorz 

Deseori ne este dat să auzim: "Era o persoană extraordinară, un om bun. Nu a făcut rău nimănui, nu a furat, nu a dat în capul nimănui, nu ştiu de a ajuns să facă aşa ceva!"

Dar bine spune fr. Traian, oricât ne-am măsura cu alţii, suntem unici şi suntem singurii responsabili pentru gândurile, vorbele şi faptele noastre. De câte ori poate nu am ucis cu vorba sau cu gândul...
De furat poate că nu am furat în viziunea noastră. Aş face însă aici o paralelă cu desfrânarea, pentru că îmi este mai uşor să explic. Ştim că pentru a desfrâna este suficient doar un simplu gând, apoi mai ştim că a desfrâna nu înseamna doar sex, mai poate însemna şi exces de mâncare şi băutură, exces de somn, etc. Deci, cam aşa este şi cu furtul.
Fratele Traian, asta încearcă să ne explice.
Înainte de a veni cu dezvinovăţiri, fiecare dintre noi, ar trebui să recitim aceste versuri cu smerenie, pentru că suntem păcătoşi, i-am promis lui Dumnezeu multe, dar atât de puţin am făcut.

Ne-am luptat să acoperim partea vizibilă ochilor trupeşti şi de atâtea ori ne-am furat căciula singuri, ne-am minţit şi amăgit.
Am strâns din dinţi, o de câte ori am dat din picioare, de câte ori ne-am încleştat pumnii...
Nu am omorât pe nimeni, nu am furat...am fost la Biserică şi la adunare...m-am rugat acolo. Dar cum m-am rugat?

Ce folos dacă am auzit Cuvântul Domnului, dar nu am primit şi înţelesul lui!
Suntem asemeni omului care a gasit odată o sută de lei pe stradă. Din momentul acela nu şi-a mai ridicat ochii de la pământ. În treizeci de ani a adunat vreo 15.000 de nasturi, vreo 20.000 de ace de siguranţă şi încă vreo câteva sute de lei, punând bănuţ lângă bănuţ, de 5, de 10 şi de 25. A ajuns într-o stare deplorabilă, mereu în căutare, mereu avid după ceva cât de neînsemnat. În tot timpul acesta a pierdut zâmbetul prietenilor, frumuseţea copacilor, culorile cerului. Când s-a trezit, era prea tarziu!

Poezia aceasta, ne îndeamnă să cercetăm adânc în Sfânta Scriptură. Pagina pe care eu o deschid prima dată este la Evanghelia cu tânărul bogat. (Luca 18, 18-27)
Nici el
"...n-a ucis şi n-a furat
Că n-a aprins la nimeni casa, că strâmb spre nimeni n-a jurat
Că n-a nedreptăţit pe nimeni luând ce nu era al lui..."
şi cu toate acestea, a plecat întristat.
Să ne cercetăm fraţilor, căci iată nu i-a fost de ajuns bogatului această mărturisire (nu a săvârşit adulter, nu a ucis, nu a furat, nu a mărturisit strâmb, şi-a cinstit părinţii), e nevoie de mult mai mult

A doua pagină pe care o deschid, este la Evanghelia cu fiul risipitor: "Tată, am greşit!..." Ce mărturisire frumoasă!
Aşa ar trebui să facem şi noi după ce ne-am cercetat conştiinţa. Să fim sinceri şi să nu ne scuzăm păcatele, pentru că iată ce spune Sfântul Augustin: "Dacă te acuzi, te scuză Dumnezeu, iar dacă te scuzi, te acuză Dumnezeu".

Tot Părintele Stăniloae:"Dumnezeu vrea ca chemării la iubirea totală ce ne-o adresează să I se răspundă îndată, fără nici o şovăială. Mai multă bucurie face lui Dumnezeu răspunsul imediat la chemarea Lui, chiar dacă nu eşti pregătit, decât amâna­rea cu pretextul de a te pregăti. Fapta bună cerută de Dumnezeu trebuie săvârşită imediat. Altfel te obişnuieşti cu amânările şi poate n-o mai împlineşti niciodată. Sau fapta bună pe care o poţi face în împrejurarea aceasta n-o mai poţi face niciodată"

Sfântul Siluan scrie de asemenea: "Domnul nu ia voinţa de la suflet, ci prin harul Său El o îndreptează spre bine şi o atrage spre iubirea Lui. Mi-am petrecut viaţa în lucruri bune şi in păcate, şi timp de şaizeci de ani am cunoscut ce putere are obişnuinţa. Iar omul face ceea ce este obişnuit să facă. Cine se luptă cu păcatul şi-L roagă pe Dumnezeu să-i dea puterea de a nu păcătui, dar totuşi cade în păcat din pricina slăbiciunii lui şi se întristează de aceasta şi se căieşte, acela are harul în adâncul sufletului şi minţii lui, dar n-a biruit încă patimile. Iar cine a biruit patimile, acela nu mai are lupta, ci numai o atenţie trează asupra lui însuşi întru toate, ca să nu cadă în păcat. Daca e obişnuit cu păcatul, va fi necontenit atras spre păcat, şi demonii îl vor împinge spre el; dar dacă s-a obişnuit cu cele bune, Dumnezeu îl va ajuta cu harul Său. Ha­rul lui Dumnezeu nu desfiinţează libertatea, ci o ajută numai să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Adam era în har, dar voia lui nu era desfiinţată. La fel şi îngerii rămân în Duhul Sfant, dar voia lor libera nu este desfiinţată."

Ce am dorit să evidenţiez cu acest citat, este exact ceea ce a dorit fr. Traian să evidenţieze în poezia de mai sus.
Sfântul Apostol Iacob spune: "Cine ştie să facă binele şi nu-l face săvârşeşte un păcat".

Fratele Traian Dorz, încearcă să ne atragă atenţia, la fel ca şi Sfinţii citaţi mai sus, că nu este o amăgire mai mare ca aceea de a amâna să faci un bine, în ideea că îl vei face mâine, pentru că s-ar putea să nu îl mai faci niciodată, şi mâine te vei amăgi la fel.

Si­meon Metafrastul, ne aminteşte cuvântul Sfintei Scripturi: "Domnul îţi spune: azi de veţi auzi glasul Meu, să nu învârtoşaţi inima voastră, de ace­ea sârguieşte-te spre glasul Mântuitorului şi să nu amâni pe mâine. Căci acestea ţi le sfătuieşte duşmanul, aflându-te ascultător".

Închei cu un sfat al Părintelui Arsenie Papacioc : "Care este păcatul de care trebuie să ne ferim mai în­tai? De păcatul care este mai aproape de tine, de acela să te fereşti!"

Care este păcatul cel mai aproape de noi?
Recitiţi poezia de mai sus a fratelui Traian, este arătat foarte clar.