Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
Siluan are 5 luni si este al treilea copil al unei familii de preot ortodox (taticul lui Siluan, George Bota, este preot la Tohanul VechiII,biserica „Sf. Împăraţi Constantin şi Elena”).
La Clinica din Salzburg, Siluan a fost diagnosticat cu ciroza si hipoplazie a cailor biliare. Ficatul lui il mai ajuta sa traiasca o luna de zile. Deci, are nevoie urgenta de transplant de ficat. Donatorii vor fi parintii lui, in functie de rezultatul analizalor de compatibilitate.Operatia costa 100.000 de euro si se va face la Clinica din Innsbruck. Rugamintea mea de dragoste si comuniune crestina se adreseaza tuturor celor care il pot ajuta cu rugaciune si financiar.
Pentru aceasta, puteti face donatii la:
Unicredit Tiriac Bank Sucursala Brasov Muresenilor Titular: Bota George Laurentiu Swift BACXROBU
Va multumesc pentru dragoste si ajutor in Domnul nostru Iisus Hristos.
Detalii despre starea lui Siluan (vor fi postate în curând şi actele medicale), precum şi cum puteţi ajuta, găsiţi pe http://bebesiluan.wordpress.com/ pentru micuţul care are nevoie de noi.
“Curăţiţi aluatul cel vechi ca să fiţi frământătură nouă, precum şi sunteţi fără aluat; căci Paştele nostru Hristos S-a jerfit pentru noi. De aceea să prăsnuim nu cu aluatul cel vechi, nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului, ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului” (I Cor 5, 7-8)
Sfântul Apostol Pavel este profund îndurerat că deşi darul Învierii se îmbie cu atâta bogăţie, că deşi Dumnezeu vrea să transpună bucuria pascală în inima credincioşilor ca să sărbătorească împreună cu îngerii încă de pe pământ, totuşi corintenii nu s-au rupt de “aluatul cel vechi”. Cum cred corintenii că sunt intraţi în sărbătoare, că trăiesc o viaţă nouă, de vreme ce ei trăiesc în păcate trupeşti (cf 5, 1, 11). Sfântul Pavel pune în antiteză “aluatul cel vechi” care poate să strice “toată frământătura” cu “azimile curăţiei şi ale adevărului” care poate face o “frământătură nouă”. Aluatul vechi este desfâul şi celelalte păcate, iar “azimile curăţiei şi ale adevărului” este chiar Hristos care este fiinţa oricăriei virtuţi(cf 1, 30, Ioan 14, 6). Sărbătoarea adevărată nu este dată numai de amintirea unui eveniment istoric, fie el chiar legat de viaţa Mântuitorului, sărbătoarea este reală şi integră atunci când Hristos Paştele nostru, este pus ca un aluat ceresc în frământătura pământească a vieţii noastre (Mat 13, 33) şi astfel pământescul este trasformat de ceresc, iar păcatul este omorât de har. “Căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului veţi fi vii” (Rom 8, 13). Nu există nici un argument pământesc care să dea omului puterea de se smulge din patimi, indiferenţa şi necredinţa ca întâlnirea în Duh cu Hristos care a murit şi înviat pentru noi. Numai prin jertfa Sa, Fiului Lui Dumnezeu Şi-a făcut cale spre inima nostră, spre centru existenţei noastre şi unindu-se cu noi ne-a dat puterea să trăim un alt mod de viaţă. În măsura în care ne unim cu El prin virtuţi, Hristos Mântuitorul se face, în noi, adevărată trecere din stricăciune spre nestricăciune, de la Lege spre har, de pe pământ la cer, de la moarte la viaţă, de la robie la libertate. Ajutaţi de El, străbatem aceeaşi cale pe care a străbătut-o El. Dumnezeu Tatăl ne priveşte prin Fiul Său dacă Acesta ia chip în noi (cf Gal 4, 19), dacă noi ne silim să ne asemănă Lui ( Mat 11, 29, I Ioan 2, 6) Sfântul Pavel vorbeşte de o trecere trecere universală care avea loc la sfârşit: “Vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (II Tes 4, 17). Dar trecerea aceea este condiţioanată de trecerea pe care trebuie să o facem încă din timpul vieţii prin alipirea noastră de Domnul: “Cu ochii ţintă asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 2). Deşi îşi are temeiul în lucrarea pe care a făcut-o Mântuitorul, noi efectiv suntem chemaţi să trăim un alt mod de viaţă, Dumnezeu ne porunceşte “să ne schimbăm prin înnirea minţii” (Rom 12, 2). Nu vom trece în cer la sfârşitul vieţii nostre dacă nu trecem încă de acum de la cele fireşti la cele duhovniceşti, de la vieţuirea lumească la cea cea pe care ne-o arată Evanghelia. Deşi mulţi dintre noi credem în Hristos şi în intrarea Lui biruitoare în slavă, nu se vede în viaţa noastră nici urmă al acestui fermet nou venit din Dumnezeu în fiinţa nostră. Deşi răsună necontenit în urechile învăţăturile sfinte, ne lăsăm purtaţi de o înţelegere lumească, iar faptele, cuvintele şi portul nostru dovedesc manifestă cu evidenţă o astfel de înţelegere căzută. Nu mai este pentru noi o prioritatea să ne asemănăm prin manifestări concrete cu cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, cu sfinţii săi şi nu ne mai deranjează că ne asemănăm aşa de mult cu lumea încât aproape că nu se mai vede nici o deosebire între noi şi ea. Cum să mai nădăjdui că Hristos este trecerea nostră când noi nu am trecut efectiv din cele stricăcioase şi pierzătoare în corabia mântuirii sufleteşti? Cum ne va trece Hristos în împărăţia Sa dacă noi nu suspinăm după acea viaţă nestricăcioasă, după acele frumuseţi negrăite, ci ne întristăm numai pentru neîmpliniri pământeşti şi plângem după chipul stricăcios şi înşelător al bogăţiei, frumuseţii şi înţelepciunii lumeşti care în curând va pieri ca fumul, ca visurile? Cum vom trece în sărbătoare dacă nu cerem stăruitor lui Dumnezeu să înfiripe, încă din timpul acestei vieţii, în noi, sclipirea ei nelumească? Nu este firesc să primim ceea ce căutăm şi să devenim ceea ce aşteptăm să devenim? Cum vom deveni moştenitori cu sfinţii dacă prin căutările noastre dovedim că aşteptăm cu totul altceva? Cum vom cânta cu îngerii dacă nu mai iubim cântările cel duhovniceşti, ci ne întoarcem spre cele păgâneşti? Hristos Paştele nostru S-a Jertfit pentru noi! Străbate această veste ca un curent fiinţa nostră? Ne plecăm noi oare în profundă adoraţie în faţa acestei şanse care ni se dăruieşte cu atâta bogăţie? Căutăm noi să ne unim cu Hristos - Paştele nostru (Trecerea nostră), prin lepădare de sine şi împlirea poruncilor Lui? Dacă da, El ne va trece încă din timpul vieţii vremelnice de la întristare la bucurie, de la frămâtare la linişte, iar în curând ne va dărui Sărbătoarea eternă.
"Dumnezeule, m-ai învăţat din tinereţile mele şi eu şi astăzi vestesc minunile Tale." ( Psalmul 7o, 18)
"Câte minuni a făcut şi face zilnic Dumnezeu! Dar câţi dintre cei cu care Dumnezeu face atâtea minuni şi pentru care se fac acestea văd într-adevăr ce face El? Şi mai ales câţi Îl binecuvântează pe Dumnezeu pentru aceste minuni? Căci, dintre toate minunile pe care le face Dumnezeu în viaţa noastră, poate că cea mai mare este minunea că noi le vedem pe acestea. Minunea că El ne-a dat harul vederii. Că El ne-a deschis ochii să le vedem. Şi gura să-L slăvim pentru ele. Şi priceperea să le pătrundem adâncul lor, cu înţeles mântuitor.
O, câte întâmplări salvatoare se petrec zilnic printre oameni!
Câte primejdii trecute cu bine, câte boli vindecate, câte dorinţe împlinite, cât bine ascuns, câte rugăciuni ascultate, câte nenorociri evitate, câte bucurii şi câte binecuvântări aşteptate! Toate acestea ne sunt dăruite de Dumnezeu în Hristos Domnul prin Duhul Sfânt. Căci El, singurul, este Cel care face aceste minuni fericite pentru noi toţi.
Câte nenorociri s-ar putea întâmpla, însă nu se întâmplă! Câte primejdii le-am trecut şi nu ne-au vătămat cu nimic! De câte ori am fost în gura morţii, dar am scăpat!…
Însă câţi oare am luat seama cum se cuvine la aceste lucruri, ca să strigăm fericiţi: Binecuvântat să fie Domnul Dumnezeul lui Israel, singurul Care face minuni. Binecuvântat să fie în veci slăvitul Lui Nume!
Tot pământul să se umple de slava Lui…
Dar, dacă sunt atât de puţini care spun aceasta, este din pricină că sunt atât de mulţi care nu văd. De aceea, cei care văd sunt datori şi mai mult să-L binecuvânteze, mai ales că văd. Sufletul meu şi fiul meu, noi să nu uităm niciodată.
Slavă, slavă şi laudă veşnică Ţie, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, Care eşti atât de aproape de fiecare dintre noi şi atât de bun cu fiecare, că fiecăruia ne arăţi o unică grijă şi dragoste, făcând neîncetat atâtea minuni pentru noi.
Ajută-ne să le vedem cu bucurie şi cu mulţumire. Şi să strigăm din tot sufletul nostru în fiecare dimineaţă, şi seară, şi zi, şi noapte: slavă, slavă, slavă Ţie! Amin."
Traian Dorz - din volumul "Hristos, Pâinea noastră zilnică"
„Îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit în loc mai degrabă să vă fi întristat ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. Căci eu departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta. În numele Domnului nostru Iisus Hristos adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sa daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Semeţia voastră nu este bună. Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?” (I Cor 5, 1-6)
Sf Ap Pavel află de prezenţa în sânul comunităţii din Corint a unuia care trăia în desfrânare cu mamă sa vitregă. Incestul este un păcat foarte grav „cum nici între păgâni nu se pomeneşte” (v. 1). Acest păcat era condamnat atât în iudaism (Lev 18, 8- 18) cât şi în legislaţia romană. Păcătul din Corint este dublat de faptul că cel ce a păcătuit nu are părere de rău, iar cei din comunitate „s-au semeţit în loc mai degrabă să se fi întristat”. Sf Ap Pavel „nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunţă măcar numele, ci se adresează comunităţii creştinilor, deoarece socoteşte că acela nu este vrednic nici măcar de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru că n-au scos încă de la început un astfel de păcătos din mijlocul lor. Nu sunt puţine locurile şi împrejurările în care Sf Pavel recomandă credincioşilor tact şi răbdare pentru îndreptarea păcătoşilor. O astfel de faptă nu este tolerată nicidecum de Apostol” Sf Ap Pavel îndeamnă cominitatea să ia o decizie pe care el deja o luase. Dar adunarea acţionează în numele lui Iisus şi hotărârea lor este înveşmântată în puterea lui Hristos. Deşi trupeşte, Apostolul nu este prezent între credincioşii din Corint, el este prezent prin harul Duhului Sfânt. ”În numele Domnului nostru Iisus Hristos adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sa daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. (v. 5 ). Care este sensul acestor cuvinte? In Noul Testament motivele şi modurile de a pedeapsi nu sunt la fel. Câteodată vinovatul era ţinut numai pentru cîtva timp departe de comunitate (II Tes 3, 6-14; Tit 3, 10; I Ioan 5, 16-17;II Ioan 10; Rom 1, 24, 26). În aceste cazuri se speră în pocăinţă şi în salvarea finală. (cf II Tes 3, 15). Altădată erau daţi în diavolului şi nu avea voie să se apropie de biserica sfinţilor (I Tim 1, 20). O asemenea disciplină dovedeşte că Biserica are putere asupra membrilor săi (cf Mat 18, 15-18). „Pedeapsa aplicată incestuosului este aşadar şi sufletească: eliminarea din Biserică şi decăderea din har; este şi trupească: „să daţi pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului”. Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului nu pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme...Puterea acordată diavolului se limitează deci numai la trupul incestuosului, avâd a-l chinui în voie, prin felurite boli şi suferinţe fizice, până ce va nimici într-însul, odată cu sănătatea trupească şi poftele nesăţioase ale cărnii...Apostolul voieşte să-l smulgă din ghiarele desfrânării, să-l facă să primească chiar în această viaţă o parte din muncile cele rezervate celor osândiţi la chinurile iadului şi să-l ducă la pocăinţă şi îndreptare, în vederea mântuirii sufletului său” . După vremea pocăinţei şi a întristării Sf Pavel îşi schimbă atitudinea faţă de cel căzut şi scrie corintenilor: „Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de cei mai mulţi. Aşa încât voi dimpotrivă mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea” (I Cor 2, 6-8). Aşadar, atitudinea luată nu este răzbunare, poate nici măcar pedeapsă, ci este o terapie, o metodă de îndreptare. Scopul ei este de a se trezi în cel căzut pocăinţa şi dorinţa de îndrepatre. „Este vorba mai mult de cel ce se îngrijeşte şi vindecă relele, şi nu de cel ce pedepseşte în zadar şi fără scop. Mai mare ste câştigul decât pedeapsa, căci pedeapsa este vremelnică, iar câştigul veşnic. Şi nu a zis simplu „ca duhul să se mântuiască”, ci a adăugat „în ziua Domnului Iisus”. Bine face el că le aminteşte la vreme de ziua aceea, ca astfel şi ei să vină mai cu lăcere la îndreptare, dar şi acel curvar să primească acestea nu ca nişte cuvinte izvorâte din mânie, ci mai mult ca pe o grijă a părintelui iubitor de fii” Pentru că astăzi aparteneţa la Biserică se păstreză atât de iefin, doar printr-o dovadă formală, iar pedeapsa excluderii nu mai ai cui să o aplici pentru indiferenţa faţă de ea, harul este devalorizat, motiv pentru care mântuirea este pusă în pericol. Există atâţia oameni care „sunt” în Biserică dar nu au nici o legătură vie cu ea; ei singuri s-au dat „unor patimi de ocară”(Rom 1, 24, 26) şi au pretenţia că sunt creştini. La început lucrurile erau limpezi: erau creştini, creştini care erau sub penitenţă şi păgâni. Un păgân stătea şi se gândea dacă va fi în stare să îmbrăţişeze prin botez rigorile vieţii creştine, iar după ce facea acest pas decisiv îşi schimba radical viaţa. Iar dacă se întâmpla să cadă în diferite păcate alerga la pocăinţă. Astăzi toţi sunt creştini de aceea confizia este aproape fără leac. Oare foloseşte cuiva numele de creştin şi aparteneţa formală la Biserică dacă prin modul său de viaţă este „vândut sub păcat”?
Harul, energia dumnezeiască ce izvorăşte din Dumnezeu cel ne-zidit, deci ne-zidită la rându-i, este mijlocul prin care ni se împărtăşeşte ceea ce a pierdut Adam prin „întoarcerea spatelui” lui Dumnezeu. Dacă pierderea Harului a însemnat pentru Adam „goliciune” şi izgonirea din rai şi „moarte”, redobândirea Harului înseamnă apărare, mântuire, miluire şi păzire de tot ce poate să ne îndepărteze din nou de Dumnezeu. Prin mijlocirea Harului se împlineşte cu şi în noi cuvântul de făgăduinţă lăsat de Domnul apostolilor la cuvântarea de despărţire zicând: „Eu voi ruga pre Tatăl, şi alt Mângâietor va da vouă, ca să fie cu voi în veac, Duhul Adevărului... (...). Nu vă voi lăsa orfani; voi veni la voi.” (cf. Ev. Ioan, 14, 16-17; 18).
De altfel, mângâietor are în greacă şi sensul de apărător – paracletos. Iar sfântul apostol Pavel ne strigă: „Prin HAR sunteţi mântuiţi” (Ef. 2, 8). Aşadar oblăduirea Harului ne mântuieşte. Desigur, nu la întâmplare arhanghelul Gavriil a numit-o pe cea prin care s-a întrupat Dumnezeu „cea plină de HAR” (Lc. 1, 28). Iar prin Cel ce s-a născut dintr-însa ne-au venit HARUL şi ADEVĂRUL (cf. Ev. Ioan, 1, 17), pentru a împlini ceea ce legea lui Moise nu putuse să facă: mântuirea din păcat şi din - consecinţa păcatului – moartea. Tot prin Har se face simţită şi pogorârea milei lui Dumnezeu peste cei ce Îl cheamă, căci „Nimeni nu poate chema pre Iisus, Domn, decât numai în Duhul Sfânt (1 Co. 12, 3). Şi tot prin lucrarea Harului se săvârşeşte şi paza, căci „De nu Domnul ar păzi cetatea, în zadar ar priveghea cel ce o păzeşte” (Ps. 126, 1).
Mai trebuie să ştim că Harul îşi face simţită prezenţa şi lucrarea în noi prin bucurie, aşa cum reiese şi din cuvântul grecesc – haris – care are ca rădăcină pe hara, care înseamnă bucurie. Astfel prezenţa Harului se recunoaşte prin starea pe care o împărtăşeşte celui ce-L are. Aceasta ne poate lămuri care este principala cauză pentru care omul societăţii actuale este adesea în incapacitatea de a se bucura şi este mereu nemulţumit. Cele două sunt legate. Şi înţelepciunea populară a surprins aceasta într-un proverb: „Nemulţumitului îi ia Dumnezeu darul (Harul). Mai bine zis nemulţumitorului îi ia Dumnezeu Harul. Iar mulţumirea este prin excelenţă Euharistia – gr. evharisteia, adică recunoaşterea Celui de la care vin toată darea cea bună şi tot darul cel desăvârşit (cf. Epistola Sf. Ap. Iacov, 1, 17) şi expresia acestui fapt (de unde recunoştinţă). Aceasta nu are doar ca rădăcină filologică Harul, ci este la rându-i o lucrare a Harului şi totodată aducătoare de Har. A nu recunoaşte pe Cel Căruia se cuvine TOATĂ slava, cinstea şi închinăciunea şi cărui mulţămită înălţăm, aduce cu sine orientarea slavei, cinstei, închinăciunii şi a mulţămitei spre OM, spre SINE. Paradoxal, aceasta nu numai că nu-l mulţumeşte pe cel în cauză, ci îl şi acoperă de o slavă care, mai devreme sau mai târziu, se dovedeşte a fi deşartă, ca una ce e de la oameni, şi nu de la Dumnezeu. Iată aşadar cum Harul ne descoperă „secretul” mulţumirii şi al bucuriei: Mulţumind devenim mulţumiţi şi deci bucuroşi.
"Iubitul meu frate, pune-ţi întrebarea în modul cel mai serios şi fără părtinire: în care din cele două stări te afli? Te afli, oare, în starea cea înaltă a "nebunilor" pentru Hristos? Sau în starea cea joasă a "înţelepţilor" în Hristos? Pune-te singur în faţa problemei duhovniceşti de la 1 Corinteni 4, 10. "Noi suntem nebuni pentru Hristos; voi însă înţelepţi întru Hristos. Noi suntem slabi; voi însă sunteţi tari. Voi sunteţi întru slavă, iar noi suntem întru necinste! " Cercetează-te cu multă băgare de seamă în faţa acestei oglinzi cereşti şi dă-ţi singur seama: * Un vrăjmaş ţi-a pricinuit o pagubă. Datoria de creştin îţi cere să jertfeşti din al tău. Ai fost îndată gata pentru pace, jertfind dreptul tău? Sau ai chibzuit să nu sacrifici nimic? * Undeva, poate nu prea departe, un bolnav avea nevoie de mângâiere şi ajutor. Ai fost gata să rupi din timpul tău şi să-l cercetezi? Ai dat din pâinea ta, ca să-l hrăneşti? Sau au chibzuit că eşti prea ocupat sau că nu ai nici tu de-ajuns şi nu poţi da?..."
"* Domnul ne porunceşte să cercetăm cu regularitate Biserica şi adunările frăţeşti. Faci tu aceasta cu dragă inimă? Sau chibzuieşti să nu fi stingherit în comidităţile vieţii pământeşti? * Poate ai un rang mai mare şi eşti recunoscut în lumea modernă, intelectuală sau funcţionărească. Ai ajuns în stare să te cobori, ca Domnul tău, în tovărăşia celor umili şi sărmani? Sau ţi-e ruşine să fii observat de vreun cunoscut în părtăşia acestora?... Cercetează-te, dragul meu, şi răspunde la multe alte întrebări ca acestea! Iar de te afli în clasa celor "înţelepţi în Hristos", aduţi aminte că starea asta nu-i departe de cea a "căldiceilor" despre care Cuvântul ne spune că Domnul îi va vărsa din gura Lui (cf. Apoc. 3, 16) Cine vrea să ajungă la adevărata înţelepciune trebuie să se facă întâi "nebun" pentru Hristos, ca să fie cu adevărat înţelept (cf. Iacov 3, 17-18; 1 Cor. 3,8 )"
"Fratele meu, nu grăi necuvincios la adresa lui Dumnezeu şi a fraţilor sau a semenului! Nu ridica glas împotrivă, ci gândeşte-te că vine ziua când batjocura sau vorba necugetată îţi va îngheţa pe buze. Vine vremea când vei căuta pe Dumnezeu, când vei avea nevoie de El şi de iubirea Lui. Ce vei face atunci, de n-o vei afla?... Vorbirea fiindu-ţi dreasă cu sare, în loc de pagube, îţi va aduce numai binecuvântare pe oriunde vei trece, umplând de lumină pe toţi cei printre care vei călătorii. Harul lui Dumnezeu să te ajute să-L afli astăzi, pentru ca în Ziua acea să poţi avea răspunsul bun."
"O, suflete al meu, căruia îţi place laudele oamenilor! Părerile lumii, prin duhul ei înşelător, te face să cazi în braţele "eului" tău, ale părerilor bune despre sine, ala mândriei. Depune jos, la picioarele Crucii Mântuitorului, această iluzie a ta! El te vrea smerit, ca să-ţi poată da harul şi mântuirea Sa. El Însuşi ne cheamă pe toţi: "...învăţaţi de la Mine, că eu sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor voastre" (Matei 11,29). Pentru că "cine se va înălţa pe sine se va smeri, şi cine se va smeri pe sine se va înălţa" (Matei 23, 12). Să ne smerim înaintea Domnului şi El ne va înălţa. Căci "Dumnezeu celor mândri le stă împotriva, iar celor smeriţi le dă har" (1 Petru 5, 5)"
"Să nu confundăm iubirea dumnezeiască niciodată cu iubrea firească. Cea dintâi ne înalţă pe aripi ca de vultur spre cer, până la întâlnirea cu Cel ce este Izvorul Iubirii şi al tuturor darurilor cereşti. Cea de-a doua însă ne conduce, de cele mai multe ori, la păcat, aruncându-ne în prăpastia iadului"
"A iubi pe aproapele înseamnă să renunţi la tine însuţi; ori aceasta este cu neputinţă omului firesc şi nenăscut de Sus (cf. Ioan 3, 3). Numai avându-L pe Hristos-Domnul şi trăind cu El şi în El îi vom vedea pe oameni aşa cum i-a văzut El. Numai în starea de înoire duhovnicească duhul ne îndreaptă spre oameni, ca, prin viaţă înduhovnicită, să-i atragem la Hristos-Domnul"
"Să-L chemăm pe Domnul Iisus la zidirea casei sufletului nostru, înăuntrul ei, în afara ei, precum şi în toate ale noastre! Să fim cu grijă la temelia pe care o clădim, cum clădim, ce clădim ( 1 Corinteni 3, 10-15), ca atunci când focul va veni să încerce lucrarea fiecăruia, ea să nu se mistuie. Să ne hrănim cu "mana cerească", respingând idpitele ce vin, fie dinlăuntru, fie din afară, în ciuda "şarpelui" care vrea să ne răpească bucuria înaintării spre Canaanul cel ceresc şi a dobândirii vieţii veşnice din Împărăţia lui Dumnezeu."
Cornel Rusu din cartea:"Casa sufletului meu", Editura "oastea Domnului" - Sibiu, 1999
1. Datori suntem noi cei tari să purtăm slăbiciunile celor neputincioşi şi să nu căutăm plăcerea noastră. 2. Ci fiecare dintre noi să caute să placă aproapelui său, la ce este bine, spre zidire. 3. Că şi Hristos n-a căutat plăcerea Sa, ci, precum este scris: "Ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine, au căzut asupra Mea". 4. Căci toate câte s-au scris mai înainte, s-au scris spre învăţătura noastră, ca prin răbdarea şi mângâierea, care vin din Scripturi, să avem nădejde. 5. Iar Dumnezeul răbdării şi al mângâierii să vă dea vouă a gândi la fel unii pentru alţii, după Iisus Hristos, 6. Pentru ca toţi laolaltă şi cu o singură gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos. 7. De aceea, primiţi-vă unii pe alţii, precum şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu.
( Romani cap. 15)
…Şi de ce se zice: „toţi laolaltă“?
"Pentru că toţi suntem o scumpă familie împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi destin şi acelaşi ţel împreună. Şi pentru că toţi avem acelaşi trecut, aceiaşi părinţi, aceeaşi rădăcină. Şi avem acelaşi prezent, aceeaşi pâine din care ne hrănim, aceeaşi casă în care ne adăpostim, aceeaşi muncă pe care trebuie s-o facem… Şi avem acelaşi viitor, aceleaşi datorii faţă de copiii noştri, faţă de scopul nostru, faţă de Dumnezeul nostru, şi pentru că toţi vom fi judecaţi sau răsplătiţi după acelaşi Cuvânt pe care l-am avut şi l-am cunoscut împreună, şi pentru că împreună vom fi traşi la răspundere pentru lucrul pe care împreună trebuie să-l facem, fiecare contribuind, după darul său şi cu puterile sale, în vederea realizării ţelului comun. Dacă împreună suferim prigonirile credinţei, dacă împreună purtăm durerile Evangheliei, dacă împreună ne împărtăşim din Cuvântul Domnului, din Trupul şi Sângele Domnului, din cântările şi rugăciunile Domnului, din darurile şi binecuvântările harului Său – şi dacă împreună trebuie să purtăm sarcinile sau ocara lui Hristos, de ce, atunci, să nu ne dăm fiecare toate silinţele ca să ajungem la aceeaşi credinţă a inimii şi la acelaşi fel de vorbire a gurii cu toţi fraţii noştri şi cu toată Lucrarea Domnului în care zicem că suntem? Cine nu-şi dă toate silinţele să fie aşa va fi judecat şi osândit de tot Cuvântul lui Dumnezeu, care fiecăruia din noi tot asta ne cere şi ne porunceşte, de la începutul şi până la sfârşitul lui şi al nostru.
Fiul meu, fiica mea, noi să-l ascultăm şi să fim aşa!"
Traian Dorz,
din volumul "Hristoas - Putera Aposotliei"
Meditaţii la Apostolul din Duminica a 7-a după Rusalii
"Avea darul profeţiei, al clarviziunii şi al vindecărilor miraculoase El vedea ceea ce oamenii nu îndrăzneau să mărturisească, răspundea la scrisori fără să le deschidă şi ştia să dea fiecăruia sfatul, mângâierea, încurajarea şi mustrarea de care avea nevoie. Abandonat voinţei lui Dumnezeu, el le spunea exact ceea ce aveau nevoie. Compasiunea lui, izvorâtă din iubirea lui Dumnezeu, se revărsa asupra tuturor. A vindecat mulţi oameni în mod miraculos, ungându-i cu uleiul din candela sa ori dându-le să bea din izvorul numit mai apoi "puţul lui Serafim", aflat în apropierea mănăstirii, în "pustia cea apropiată", unde îi plăcea să-şi petreacă după-amiezile. Şi acest izvor îi fusese dăruit de către Fecioara Maria, care, în timpul unei viziuni, l-a făcut să apară acolo în mod miraculos. I se aduceau atâtea cereri de rugăciune, încât îi era cu neputinţă să-i pomenească pe toţi; de aceea aprindea pentru fiecare câte o lumânare, chilia sa fiind mereu încălzită şi luminată de sute de flăcări, reprezentând sufletele celor pentru care se ruga. A primit de la Dumnezeu şi darul profeţiei, astfel încât a prezis evenimente viitoare, atât pentru persoane particulare, cât şi pentru ţara sa. A prezis războiul din Crimeea, foametea, precum şi marea încercare la care a fost supus poporul rus în secolul următor. Îşi exprima profeţiile în mod metaforic şi de aceea acestea erau înţelese adesea după ce evenimentele respective se petrecuseră deja. În ultimul an de viaţă, unul dintre cei pe care i-a vindecat l-a văzut levitând în timp ce se ruga. Sfântul Serafim, însă, i-a interzis să dezvăluie acest lucru până după moartea sa. De asemenea avea darul de a putea fi prezent în mai multe locuri în acelaşi timp."
"Trebuie să luăm toate măsurile pentru a ne păstra pacea sufletească şi a nu ne tulbura de jignirile de la alţii; pentru aceasta, trebuie să ne străduim în tot chipul a ne înfrâna mânia şi a ne păzi mintea şi inima, prin mijlocirea luării-aminte, de mişcările cele necuviincioase."
"Trebuie să îndurăm cu inimă bună jignirile de la alţii şi să ne deprindem a avea o asemenea aşezare a duhului de parcă jignirile nu ar ţinti în noi, ci în alţii. Această îndeletnicire poate aduce inimii omeneşti linişte şi o poate face locaş al lui Dumnezeu Însuşi. Iar dacă nu puteţi să nu vă tulburaţi, cel puţin trebuie să vă ţineţi limba, după cuvântul Psalmistului: ‘tulburatu-m-am şi n-am grăit’ (Ps.76, 4)"
"Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să ne străduim în tot chipul a nu-i osândi pe alţii. Prin neosândire şi prin tăcere se păstrează pacea sufletească: atunci când omul petrece într-o asemenea aşezare, primeşte descoperiri dumnezeieşti."
"Pentru a ne păstra pacea sufletească trebuie să intrăm mai des în noi înşine şi să ne întrebăm: unde sunt?"
"Ţineţi minte vorbele mele, numai faptele bune săvârşite din dragoste pentru Hristos ne aduc roadele Duhului Sfânt. Tot ce nu este săvârşit din dragoste pentru Hristos, chiar dacă ar fi ceva bun, nu aduce nici răsplata în viaţa viitoare, nici harul Domnului în viaţa aceasta. De aceea Domnul nostru Iisus Hristos a zis: „Cel ce nu adună cu Mine risipeşte” (Luca 11:23)."
(Convorbirea Părintelui Serafim cu N. A. Motovilov, în Viaţa, învăţăturile şi profeţiile Sfântului Serafim de Sarov, traducere: arhim. Paulin Lecca)
" Dobândirea Duhului Sfânt este adevăratul scop al vieţii creştine, în timp ce rugăciunea, postul, pomenile şi alte fapte bune făcute din dragostea de Hristos, sunt doar mijloace ale dobândirii Duhului Sfânt.”
(Scopul vieţii creştine, Ed. Pelerinul, Iaşi, 1977, p. 25-26)
„Oamenii plictisiţi sunt cei a căror viaţă nu este ordonată, căci atunci când ocupaţiile tale intră într-o ordine reală, deprimarea şi plictiseala nu-şi mai au loc în inima ta. N-avem de ce să ne întristăm, fiindcă Hristos a învins totul, l-a ridicat pe Adam, a eliberat-o pe Eva şi a omorât moartea“.
,Dacă primele semne ale fericirii viitoare ne umplu inima de atâta blândeţe, de atâta bucurie, ce să mai spunem de fericirea care îi aşteaptă în Împărăţia Cerurilor pe toţi cei care plâng pe Pământ?"
"Adevaratul tel al vietii crestine este dobandirea Duhului Sfant. Negutatoriti cu acele virtuti care va dau cel mai mare castig. Strangeti capital din castigurile binecuvantate ale Sfantului Har si depuneti-le la banca vesnica, care va va aduce pentru fiecare rubla duhovniceasca dobanda nu de 4 sau 6%, ci de 100%, si de nenamarate ori mai mult. Daca, de pilda, rugaciunea si privegherea va da mai mult har, rugati-va si privegheati. Daca va da mai mult har postul, postiti. Daca milostenia va da mai mult har, atunci faceti milostenie. La fel ganditi-va pentru fiecare alta virtute care se face intru Hristos. Asa sa negutatoriti duhovniceste cu virtutile. Si dupa ce dobanditi in felul asta Harul Sfantului Duh, sa-l impartiti tuturor celor ce au nevoie de el, luand exemplu de la lumanarea aprinsa. Aceasta desi arde cu lumina pamanteasca, aprinde de la ea si alte lumanari, lumineaza si alte locuri, fara ca lumina ei sa se micsoreze."
“ A spune sau a face raul este pacat. Dar a spune un cuvant bun, prietenos sau plin de veselie, asa incat toata lumea sa se simta in buna dispozitie in prezenta lui Dumnezeu si nu intr-o stare de intristare, nu este deloc un pacat. "
"Atenţie la duhul întristării, căci aceasta dă naştere la toate relele. O mie de ispite apar din pricina lui: agitaţie, furie, învinuire, nemulţumirea de propria soartă, gânduri de desfrânare, schimbare permanentă a locului. Uneori duhul cel rău al întristării pune stăpânire pe suflet şi îl lipseşte de umilinţa şi bunătate faţă de fraţă şi dă naştere la repulsie faţă de orice conversaţie. Atunci sufletul evită oamenii, crezând că aceştia se află la originea tulburării sale şi nu înţelege că pricina tulburării sale se află într-însul. Sufletul plin de întristare şi parcă scos din minţi este incapabil să accepte în pace sfaturile bune ce i se aduc sau să răspundă cu umilinţa la întrebarile ce i se pun."
"Trupul este robul, sufletul este stăpânul. Şi de aceea, mila lui Dumnezeu este cu noi atunci când trupul este slăbit şi extenuat de boli; căci în acest fel patimile slăbesc şi omul devine normal. Dar boala trupească în sine este ceva născut din pricina patimilor. Înlătură păcatul şi boala va pleca."
,,Tăcerea te ajută să-şi limpezeşti cugetul şi să te aduni la rugăciune, iar înfrânarea te învaţă să devii liniştit."
"Sufletul vorbeste in timpul rugaciunii, dar la pogorarea Duhului Sfant trebuie sa ramanem intr-o tacere desavarsita, pentru a asculta limpede si cu intelegere toate cuvintele vietii vesnice pe care El se va milostivi atunci sa ni le spuna."
„Sufletul trebuie alimentat, hrănit cu Cuvântul lui Dumnezeu, iar din această lectură vine iluminarea minţii. Cine citeşte Sfânta Scriptură primeşte în sufletul său o căldură care, în singurătate, dă naştere la lacrimi“
„Nu trebuie să ne asumăm nevoinţe ascetice dincolo de puterile noastre, ci să încercăm să ne facem trupul prieten credincios şi vrednic de practicarea virtuţilor. Să fim înţelegători faţă de neputinţele şi imperfecţiunile noastre sufleteşti. Să avem răbdare cu noi, aşa cum avem şi faţă de alţii. Dar să nu trândăvim, ci să ne silim spre îmbunătăţirea firii noastre“.
„M-am predat pe mine însumi adevăratului Doctor al sufletelor şi al trupurilor, Domnului nostru Iisus Hristos, şi Preacuratei Sale Maici. Dăruiţi-mi, de dragul Domnului, cunoscutul remediu (Sfânta Euharistie)."
“Orice faptă bună facută întru Hristos ne aduce harul Duhului Sfânt, dar mai mult decat oricare ne aduce rugaciunea, pentru că ea este oarecum la îndemâna noastră ca o armă pentru dobândirea Duhului Sfant”.
,,Însuşi Domnul Iisus Hristos ne dă această poruncă, de a ne iubi unul pe altul şi consolându-ne între noi cu această dragoste frăţească, să ne uşurăm calea cea dureroasă şi îngustă a călătoriei noastre către patria cerească.“
"Stiti ce inseamna a dobandi bani? Dobandirea Duhului Sfant este asemenea. Stiti foarte bine ce inseamna a dobandi in sensul lumesc, iubitorule de Dumnezeu. Scopul oamenilor obisnuiti este sa adune sau sa faca bani; cat pentru nobilime, se adauga primirea de onoruri, distinctii si alte recompense pentru serviciile aduse stapanirii. Dobandirea Duhului Sfant este de asemenea un capital, dar datator de har si vesnic, si se obtine pe cai foarte asemanatoare, aproape la fel cum sunt cele ale capitalului monetar, social si temporal. Dumnezeu Cuvantul, Dumnezeu-Omul, Domnul nostru Iisus Hristos asemuieste viata noastra cu o piata, iar lucrarea vietii noastre pe pamant, o numeste negot. El spune tuturor: "Negutatoriti pana ce voi veni" ( Luca 19: 13), "rascumparand fiecare ocazie, caci zilele sunt rele." ( Efeseni 5:16). Cu alte cuvinte, cea mai mare parte a timpului tau fa astfel incat sa primesti binecuvantarile ceresti, prin bunuri pamantesti. Bunurile pamantesti sunt fapte bune facute din dragoste pentru Hristos, ce pogoara harul Preasfantului Duh asupra noastra."
("Despre dobandirea Duhului Sfant" )
,,Dobândeşte pacea, şi mii de oameni din jurul tău se vor mântui. Atunci când un om se află într-o stare de pace a minţii, el poate de la sine să le ofere celorlalţi lumina necesară luminării raţiunii."
“Chiar dacă am fi umplut oceanul cu lacrimile noastre, nici măcar atunci nu I-am fi putut răsplăti Domnului cum se cuvine pentru ceea ce El ne dăruieşte în mod gratuit, hrănindu-ne cu Prea Curatul Său Trup şi Prea Cinstitul Său Sânge, Care spală, curăţă, dă viaţă şi ne ridică din moarte. Aşadar, apropie-te fără să ai vreo îndoială, şi nu te tulbura; crede numai că acesta este adevăratul Trup şi Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos, Care ne-a fost dăruit spre vindecarea tuturor păcatelor noastre.”
“Cine iubeste pacea, aceluia îi este aproape imposibil sa se întristeze, iar cel care uraste pacea întotdeauna este trist.
Precum focul curata aurul, asa si tristetea dupa Domnul curata sufletul de pacate.”
"Trebuie sa intri in tine însuti si sa te întrebi: unde ma aflu? Trebuie sa priveghem cu simturile noastre, mai ales eu vazul, sa nu ne împrastie. Caci darurile duhului nu le pot avea decât cei care se roaga si au grija de sufletul lor."
"Corpul omenesc e asemenca ueci lumânâri. Lumânarea se sfarseste arzând, iar omul – murind. Dar sufletul este nemuritor si se cuvine sa ne ingrijim de sufletul nostru mai muit decât de trup."
"Pacea sufleteasca se obtine prin dureri. Semnul vietii duhovnicesti este adancirea omului inlauntrul sau si tainica lucrare in inima sa“.
"Cugetul unui om atent, veghetor este întocmai ca o straja neadormita."
"Smerenie si ascultarea dezradacineaza toate patimile si înradacineaza toate virtutile. Cel supus trebue sa moara vietii trecatoare, lumesti, ca sa dobândeasca viata vesnica. Precum înalbitorul curata si înalbeste postavul, facându-l alb ca zapada, asa si ascultatorul, rabdând umilintele, jignirile, defaimarile, se curata, facându-se stralucitor precum aurul purificat de foc. "
"Cei care din fire sunt foarte vorbareti tulbura de multe ori linistea interioara si surpa capacitatea de concentrare a celor din jur. Dar mai grav este faptul ca, prin multa vorbire fara rost, se poate stinge acea flacara ce a fost aprinsa in inimile oamenilor de catre Domnul hristos când a venit pe pamânt. Nimic nu poate stinge focul aprins de Duhul Sfânt... decât vorbirea multa si vorbirea fara rost."
"Ce mare este mila Domnului pentru mizeria noastra, adica neatentia noastra fata de grija pe care ne-o poarta, atunci cand Domnul spune: “Iata, Eu stau la usa si bat” (Apocalipsa 3:20), intelegand prin “usa” cursul vietii noastre care nu a fost inca oprit de moarte! O, cat as vrea, iubitorule de Dumnezeu, ca in aceasta viata sa fii pururea in Duhul lui Dumnezeu! “In ceea ce va voi afla, in aceea va voi judeca,” graieste Domnul"
(Pilda fecioarelor intelepte si a celor nebune )
,,Pentru că bogaţia pământească, împărţind-o – scade, dar bogăţiile cereşti ale harului lui Dumnezeu cu cât sunt împărţite, cu atât mai mult sporesc întru cel ce le împarte."
"Am invatat ca trebuie sa-mi smeresc Dorul.Nu am invatat cum...E cel mai greu lucru care trebuie sa il fac...pentru ca il gasesc in fiecare cantare, in fiecare chip drag mai apropiat sau mai indepartat, in Cuvant, in rugaciune, in Cer... Ma trezeste dimineata si ma alina seara... Il port cu mine necontenit...Uneori, as vrea sa il las... as vrea sa il las... Ma gandesc ca mi-ar fi mai usor. Ma gandesc ca nu as mai simtii durerea. Dar probabil ca nu as mai simtii nici dulceata lui care cheama...As putea sa nu mai il caut in fiecare cantare, sa il ocolesc dimineata si sa nu il las sa ma aline seara la culcare...As putea... As putea?Nu as putea sa fac nimic din toate astea...As putea sa il controlez? Sa-l cert - as vrea. Sa se linisteasca - as vrea. Sa se cumpateasca... Sa nu o ia inaintea mea... caci nu ma pot tine niciodata dupa el... Intotdeauna, raman in urma lui. Intotdeauna castiga. Cum as putea sa-l inving? L-am rugat sa ii dau in schimb lacrimi - numai sa ma astepte macar o data... Dar nu a fost multumit. Mi-am dat seama ca nu ma pot intelege cu el. S-a lipit de inima mea dar, nu vrea sa ma asculte. Nu vrea sa-mi dea socoteala pentru ca imi lasa in suflet atata durere si numai putina dulceata...O, dorule dor, poate o sa vina ziua cand ne vom intalnii fata in fata si o sa imi dai socoteala..."
apoi s-au născut versurile... se pare că gândim la fel. O, de câte ori nu am spus şi eu ca tine , Adriana, "O, dorule dor..."
O, dorule dor...
Am învăţat că trebuie să-mi smeresc dorul. Nu am învăţat însă cum!...
Orice cântare mi-l şopteşte, chipurile celor dragi, apropiaţi sau mai îndepărtaţi, îl oglingdeşte. Cuvântul şi rugăciunea mi-l arată în cer. El mă trezeşte dimineaţa, mă alintă seara... Îl port cu mine necontenit.
Uneori, greaua aşteptare mă-ndeamă să-l las, poate-mi va fi mai uşor, poate nu aş mai simţi durerea, dar nu aş mai simţi nici dulceaţa din chemările lui.
Aş putea să nu-l mai caut în fiecare cântare. În zorii dimineţii aş putea să-l ocolesc, iar seara, la culcare să nu-l mai las să mă alinte, dar, oare , aş putea?... Nu, nu aş putea din toate acestea nimic să fac!
Aş vrea să-l controlez, să-l cert să se liniştească, să se cuminţească, să nu o ia înaintea mea.. Nu mă pot ţine de el, întotdeauna rămâm în urmă, el câştigă mereu. Cum aş putea să-l înving?...
L-am rugat să-i dau lacrimi, măcar odată, în schimbul aşteptării, dar nu a fost mulţumit. Atunci am simţit că nu mă pot înţelege cu el, s-a lipit de inima mea, dar nu vrea să mă asculte nu vrea să-mi dea socoteală de ce este atâta durere şi atât de puţină dulceaţă?...
O, dorule dor, poate o să vină şi ziua când ne vom întâlni faţă către faţă şi o să-mi dai scocoteală...
,,Bună – dimineaţa, iubita mea Lumină!”, am exclamat în zorii aprinşi de răsăritul de soare. Aici totul e altfel; cerul e mai albastru, norii sunt mai albi şi mai sus, nisipul mai strălucitor şi lumina e mult mai mângâietoare. Pornim cu barca spre inima Deltei...Fiori necunoscuţi, dar liniştiţi, abia îi resimţim în sufletele noastre...Nici nu ştiu cum să mă rog şi ce să spun, când totul e atât de nou, atât de uimitor... Şoptesc timid doar: ,,Doamne!”...şi apoi tac, şi aştept, şi mă ţin strâns de braţul soţului meu... [Barca mică se leagănă peste adâncimile Dunării albastre...Nu cred că am curaj să întreb ce adâncime are...Privesc înainte magistrala albastră care pare a se duce direct în cer... Minutele trec mai greu, dar barca prinde viteză pe o alee de ape limpezi străjuită de verdele crud al stufărişului...Nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbeşte...Admirăm în tăcere minunea creaţiei Lui Dumnezeu... Aici albastrul este frate cu cerul şi cu apa...Verdele are ca soră viaţa...Doar albastru şi verde, cât vezi cu ochii...Ba, şi un pic de alb, în câte un nor rătăcit... Ajungem pe un alt culoar de apă, ca de oglindă...Apa şi cerul îşi sărută obrajii şi îşi ţin tâmplele alipite în lumina blândă a soarelui... În faţa ochilor se întinde minunea fără de cuvinte...Nuferii, ca nişte albe potire de neprihănire, plutesc maiestuos sub larga îmbrăţişare a cerului...Aici, în această împărăţie a nuferilor, parcă pluteşte Iubirea... Îmi ridic ochii spre cer, îi ţin întredeschişi, şi parcă întrezăresc mâna lui Dumnezeu împrăştiind înaintea noastră nuferi imaculaţi, perfecţi, cu petalele ca nişte zâmbete de îngeri albi... Oglinda apei le dublează numărul...Sunt muuulţi!...Sunt perfecţi!...Sunt plini de poezie...Simt cum poezia pluteşte pe aceste ape curate...Tresar de-un dor curat...Iau în sufletul meu nuferii şi îi trimit pe aripile rugăciunii acolo unde frumuseţea este şi în inimi şi în cuvinte, acolo unde poezia are rima perfectă şi ritmul ca unduirea acestor valuri albe, acolo unde poezia are versul alb ca petalele de nuferi...Nu pot decât să zâmbesc şi să şoptesc uşor. ,,Mi-e dor!”...şi, stând aşa, cu gândul dus, simt cum ceva se prelinge pe obraz...poate un strop de apă...poate o lacrimă...Cine mai ştie în această ,,nebunie” de frumuseţe?!... în această feerie ameţitoare?!... Nu mai ştiu dacă privirea mea şi inima mea cuprinde o parte din Rai, sau, dacă nu cumva, o parte a Raiul mă cuprinde pe mine cu toată fiinţa mea... Privesc nuferii albi, ca de ninsoare, care acum au Cerul albastru şi deasupra lor şi dedesubt...oglindit în ape... O, Doamne, aş vrea să fiu un nufăr!!! ...Cineva începe să cânte: ,,Plutesc pe ape ca un fir de nufăr / Pe care Tu-l păstrezi mereu curat.” Simt nevoia să mă rog...dar nu pot lega două cuvinte...îmi las inima să se roage fără de cuvinte...şi abia acum, parcă, bate liniştită în ritmul Iubirii Creatorului... ( Miriam )
