„Îndeobşte se aude că la voi este desfrânare, şi o astfel de desfrânare cum nici între neamuri nu se pomeneşte, ca unul să trăiască cu femeia tatălui său. Iar voi v-aţi semeţit în loc mai degrabă să vă fi întristat ca să fie scos din mijlocul vostru cel ce a săvârşit această faptă. Căci eu departe cu trupul, însă de faţă cu duhul, am şi judecat, ca şi cum aş fi de faţă, pe cel ce a făcut una ca aceasta. În numele Domnului nostru Iisus Hristos adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sa daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. Semeţia voastră nu este bună. Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?” (I Cor 5, 1-6) Sf Ap Pavel află de prezenţa în sânul comunităţii din Corint a unuia care trăia în desfrânare cu mamă sa vitregă. Incestul este un păcat foarte grav „cum nici între păgâni nu se pomeneşte” (v. 1). Acest păcat era condamnat atât în iudaism (Lev 18, 8- 18) cât şi în legislaţia romană. Păcătul din Corint este dublat de faptul că cel ce a păcătuit nu are părere de rău, iar cei din comunitate „s-au semeţit în loc mai degrabă să se fi întristat”.
Sf Ap Pavel „nu se adresează incestuosului, nici nu-i pronunţă măcar numele, ci se adresează comunităţii creştinilor, deoarece socoteşte că acela nu este vrednic nici măcar de a-i vorbi, iar pe aceia îi mustră aspru pentru că n-au scos încă de la început un astfel de păcătos din mijlocul lor. Nu sunt puţine locurile şi împrejurările în care Sf Pavel recomandă credincioşilor tact şi răbdare pentru îndreptarea păcătoşilor. O astfel de faptă nu este tolerată nicidecum de Apostol” Sf Ap Pavel îndeamnă cominitatea să ia o decizie pe care el deja o luase. Dar adunarea acţionează în numele lui Iisus şi hotărârea lor este înveşmântată în puterea lui Hristos. Deşi trupeşte, Apostolul nu este prezent între credincioşii din Corint, el este prezent prin harul Duhului Sfânt. ”În numele Domnului nostru Iisus Hristos adunaţi-vă voi şi duhul meu, cu puterea Domnului nostru Iisus Hristos, sa daţi pe unul ca acesta satanei, spre pieirea trupului, ca duhul să se mântuiască în ziua Domnului Iisus. (v. 5 ). Care este sensul acestor cuvinte?
In Noul Testament motivele şi modurile de a pedeapsi nu sunt la fel. Câteodată vinovatul era ţinut numai pentru cîtva timp departe de comunitate (II Tes 3, 6-14; Tit 3, 10; I Ioan 5, 16-17;II Ioan 10; Rom 1, 24, 26). În aceste cazuri se speră în pocăinţă şi în salvarea finală. (cf II Tes 3, 15). Altădată erau daţi în diavolului şi nu avea voie să se apropie de biserica sfinţilor (I Tim 1, 20). O asemenea disciplină dovedeşte că Biserica are putere asupra membrilor săi (cf Mat 18, 15-18). „Pedeapsa aplicată incestuosului este aşadar şi sufletească: eliminarea din Biserică şi decăderea din har; este şi trupească: „să daţi pe unul ca acela satanei spre pieirea trupului”. Incestuosul este dat cu trupul în stăpânirea diavolului nu pentru totdeauna, ci numai pentru o vreme...Puterea acordată diavolului se limitează deci numai la trupul incestuosului, avâd a-l chinui în voie, prin felurite boli şi suferinţe fizice, până ce va nimici într-însul, odată cu sănătatea trupească şi poftele nesăţioase ale cărnii...Apostolul voieşte să-l smulgă din ghiarele desfrânării, să-l facă să primească chiar în această viaţă o parte din muncile cele rezervate celor osândiţi la chinurile iadului şi să-l ducă la pocăinţă şi îndreptare, în vederea mântuirii sufletului său” . După vremea pocăinţei şi a întristării Sf Pavel îşi schimbă atitudinea faţă de cel căzut şi scrie corintenilor: „Destul este pentru un astfel de om pedeapsa aceasta dată de cei mai mulţi. Aşa încât voi dimpotrivă mai bine să-l iertaţi şi să-l mângâiaţi, ca să nu fie copleşit de prea multă întristare unul ca acesta. De aceea vă îndemn să întăriţi în el dragostea” (I Cor 2, 6-8). Aşadar, atitudinea luată nu este răzbunare, poate nici măcar pedeapsă, ci este o terapie, o metodă de îndreptare. Scopul ei este de a se trezi în cel căzut pocăinţa şi dorinţa de îndrepatre. „Este vorba mai mult de cel ce se îngrijeşte şi vindecă relele, şi nu de cel ce pedepseşte în zadar şi fără scop. Mai mare ste câştigul decât pedeapsa, căci pedeapsa este vremelnică, iar câştigul veşnic. Şi nu a zis simplu „ca duhul să se mântuiască”, ci a adăugat „în ziua Domnului Iisus”. Bine face el că le aminteşte la vreme de ziua aceea, ca astfel şi ei să vină mai cu lăcere la îndreptare, dar şi acel curvar să primească acestea nu ca nişte cuvinte izvorâte din mânie, ci mai mult ca pe o grijă a părintelui iubitor de fii”
Pentru că astăzi aparteneţa la Biserică se păstreză atât de iefin, doar printr-o dovadă formală, iar pedeapsa excluderii nu mai ai cui să o aplici pentru indiferenţa faţă de ea, harul este devalorizat, motiv pentru care mântuirea este pusă în pericol. Există atâţia oameni care „sunt” în Biserică dar nu au nici o legătură vie cu ea; ei singuri s-au dat „unor patimi de ocară”(Rom 1, 24, 26) şi au pretenţia că sunt creştini. La început lucrurile erau limpezi: erau creştini, creştini care erau sub penitenţă şi păgâni. Un păgân stătea şi se gândea dacă va fi în stare să îmbrăţişeze prin botez rigorile vieţii creştine, iar după ce facea acest pas decisiv îşi schimba radical viaţa. Iar dacă se întâmpla să cadă în diferite păcate alerga la pocăinţă. Astăzi toţi sunt creştini de aceea confizia este aproape fără leac. Oare foloseşte cuiva numele de creştin şi aparteneţa formală la Biserică dacă prin modul său de viaţă este „vândut sub păcat”?
Vasilica Nica
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu