(11 iulie – 2008 – în Delta Dunării)
,,Bună – dimineaţa, iubita mea Lumină!”, am exclamat în zorii aprinşi de răsăritul de soare.
Aici totul e altfel; cerul e mai albastru, norii sunt mai albi şi mai sus, nisipul mai strălucitor şi lumina e mult mai mângâietoare.
Pornim cu barca spre inima Deltei...Fiori necunoscuţi, dar liniştiţi, abia îi resimţim în sufletele noastre...Nici nu ştiu cum să mă rog şi ce să spun, când totul e atât de nou, atât de uimitor... Şoptesc timid doar: ,,Doamne!”...şi apoi tac, şi aştept, şi mă ţin strâns de braţul soţului meu...
[Barca mică se leagănă peste adâncimile Dunării albastre...Nu cred că am curaj să întreb ce adâncime are...Privesc înainte magistrala albastră care pare a se duce direct în cer...
Minutele trec mai greu, dar barca prinde viteză pe o alee de ape limpezi străjuită de verdele crud al stufărişului...Nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbeşte...Admirăm în tăcere minunea creaţiei Lui Dumnezeu...
Aici albastrul este frate cu cerul şi cu apa...Verdele are ca soră viaţa...Doar albastru şi verde, cât vezi cu ochii...Ba, şi un pic de alb, în câte un nor rătăcit...
Ajungem pe un alt culoar de apă, ca de oglindă...Apa şi cerul îşi sărută obrajii şi îşi ţin tâmplele alipite în lumina blândă a soarelui...
În faţa ochilor se întinde minunea fără de cuvinte...Nuferii, ca nişte albe potire de neprihănire, plutesc maiestuos sub larga îmbrăţişare a cerului...Aici, în această împărăţie a nuferilor, parcă pluteşte Iubirea...
Îmi ridic ochii spre cer, îi ţin întredeschişi, şi parcă întrezăresc mâna lui Dumnezeu împrăştiind înaintea noastră nuferi imaculaţi, perfecţi, cu petalele ca nişte zâmbete de îngeri albi...
Oglinda apei le dublează numărul...Sunt muuulţi!...Sunt perfecţi!...Sunt plini de poezie...Simt cum poezia pluteşte pe aceste ape curate...Tresar de-un dor curat...Iau în sufletul meu nuferii şi îi trimit pe aripile rugăciunii acolo unde frumuseţea este şi în inimi şi în cuvinte, acolo unde poezia are rima perfectă şi ritmul ca unduirea acestor valuri albe, acolo unde poezia are versul alb ca petalele de nuferi...Nu pot decât să zâmbesc şi să şoptesc uşor. ,,Mi-e dor!”...şi, stând aşa, cu gândul dus, simt cum ceva se prelinge pe obraz...poate un strop de apă...poate o lacrimă...Cine mai ştie în această ,,nebunie” de frumuseţe?!... în această feerie ameţitoare?!...
Nu mai ştiu dacă privirea mea şi inima mea cuprinde o parte din Rai, sau, dacă nu cumva, o parte a Raiul mă cuprinde pe mine cu toată fiinţa mea...
Privesc nuferii albi, ca de ninsoare, care acum au Cerul albastru şi deasupra lor şi dedesubt...oglindit în ape...
O, Doamne, aş vrea să fiu un nufăr!!!
...Cineva începe să cânte: ,,Plutesc pe ape ca un fir de nufăr / Pe care Tu-l păstrezi mereu curat.”
Simt nevoia să mă rog...dar nu pot lega două cuvinte...îmi las inima să se roage fără de cuvinte...şi abia acum, parcă, bate liniştită în ritmul Iubirii Creatorului...
( Miriam )
Aici totul e altfel; cerul e mai albastru, norii sunt mai albi şi mai sus, nisipul mai strălucitor şi lumina e mult mai mângâietoare.
Pornim cu barca spre inima Deltei...Fiori necunoscuţi, dar liniştiţi, abia îi resimţim în sufletele noastre...Nici nu ştiu cum să mă rog şi ce să spun, când totul e atât de nou, atât de uimitor... Şoptesc timid doar: ,,Doamne!”...şi apoi tac, şi aştept, şi mă ţin strâns de braţul soţului meu...
[Barca mică se leagănă peste adâncimile Dunării albastre...Nu cred că am curaj să întreb ce adâncime are...Privesc înainte magistrala albastră care pare a se duce direct în cer...
Minutele trec mai greu, dar barca prinde viteză pe o alee de ape limpezi străjuită de verdele crud al stufărişului...Nimeni nu se mişcă, nimeni nu vorbeşte...Admirăm în tăcere minunea creaţiei Lui Dumnezeu...
Aici albastrul este frate cu cerul şi cu apa...Verdele are ca soră viaţa...Doar albastru şi verde, cât vezi cu ochii...Ba, şi un pic de alb, în câte un nor rătăcit...
Ajungem pe un alt culoar de apă, ca de oglindă...Apa şi cerul îşi sărută obrajii şi îşi ţin tâmplele alipite în lumina blândă a soarelui...
În faţa ochilor se întinde minunea fără de cuvinte...Nuferii, ca nişte albe potire de neprihănire, plutesc maiestuos sub larga îmbrăţişare a cerului...Aici, în această împărăţie a nuferilor, parcă pluteşte Iubirea...
Îmi ridic ochii spre cer, îi ţin întredeschişi, şi parcă întrezăresc mâna lui Dumnezeu împrăştiind înaintea noastră nuferi imaculaţi, perfecţi, cu petalele ca nişte zâmbete de îngeri albi...
Oglinda apei le dublează numărul...Sunt muuulţi!...Sunt perfecţi!...Sunt plini de poezie...Simt cum poezia pluteşte pe aceste ape curate...Tresar de-un dor curat...Iau în sufletul meu nuferii şi îi trimit pe aripile rugăciunii acolo unde frumuseţea este şi în inimi şi în cuvinte, acolo unde poezia are rima perfectă şi ritmul ca unduirea acestor valuri albe, acolo unde poezia are versul alb ca petalele de nuferi...Nu pot decât să zâmbesc şi să şoptesc uşor. ,,Mi-e dor!”...şi, stând aşa, cu gândul dus, simt cum ceva se prelinge pe obraz...poate un strop de apă...poate o lacrimă...Cine mai ştie în această ,,nebunie” de frumuseţe?!... în această feerie ameţitoare?!...
Nu mai ştiu dacă privirea mea şi inima mea cuprinde o parte din Rai, sau, dacă nu cumva, o parte a Raiul mă cuprinde pe mine cu toată fiinţa mea...
Privesc nuferii albi, ca de ninsoare, care acum au Cerul albastru şi deasupra lor şi dedesubt...oglindit în ape...
O, Doamne, aş vrea să fiu un nufăr!!!
...Cineva începe să cânte: ,,Plutesc pe ape ca un fir de nufăr / Pe care Tu-l păstrezi mereu curat.”
Simt nevoia să mă rog...dar nu pot lega două cuvinte...îmi las inima să se roage fără de cuvinte...şi abia acum, parcă, bate liniştită în ritmul Iubirii Creatorului...
( Miriam )
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu