"Curăţiţi aluatul cel vechi ca să fiţi frământătură nouă,..."

“Curăţiţi aluatul cel vechi
ca să fiţi frământătură nouă,
precum şi sunteţi fără aluat;
căci Paştele nostru Hristos S-a jerfit pentru noi.
De aceea să prăsnuim nu cu aluatul cel vechi,
nici cu aluatul răutăţii şi al vicleşugului,
ci cu azimele curăţiei şi ale adevărului”
(I Cor 5, 7-8)

Sfântul Apostol Pavel este profund îndurerat că deşi darul Învierii se îmbie cu atâta bogăţie, că deşi Dumnezeu vrea să transpună bucuria pascală în inima credincioşilor ca să sărbătorească împreună cu îngerii încă de pe pământ, totuşi corintenii nu s-au rupt de “aluatul cel vechi”. Cum cred corintenii că sunt intraţi în sărbătoare, că trăiesc o viaţă nouă, de vreme ce ei trăiesc în păcate trupeşti (cf 5, 1, 11). Sfântul Pavel pune în antiteză “aluatul cel vechi” care poate să strice “toată frământătura” cu “azimile curăţiei şi ale adevărului” care poate face o “frământătură nouă”. Aluatul vechi este desfâul şi celelalte păcate, iar “azimile curăţiei şi ale adevărului” este chiar Hristos care este fiinţa oricăriei virtuţi(cf 1, 30, Ioan 14, 6). Sărbătoarea adevărată nu este dată numai de amintirea unui eveniment istoric, fie el chiar legat de viaţa Mântuitorului, sărbătoarea este reală şi integră atunci când Hristos Paştele nostru, este pus ca un aluat ceresc în frământătura pământească a vieţii noastre (Mat 13, 33) şi astfel pământescul este trasformat de ceresc, iar păcatul este omorât de har. “Căci dacă vieţuiţi după trup veţi muri, iar dacă ucideţi cu Duhul faptele trupului veţi fi vii” (Rom 8, 13).

Nu există nici un argument pământesc care să dea omului puterea de se smulge din patimi, indiferenţa şi necredinţa ca întâlnirea în Duh cu Hristos care a murit şi înviat pentru noi. Numai prin jertfa Sa, Fiului Lui Dumnezeu Şi-a făcut cale spre inima nostră, spre centru existenţei noastre şi unindu-se cu noi ne-a dat puterea să trăim un alt mod de viaţă. În măsura în care ne unim cu El prin virtuţi, Hristos Mântuitorul se face, în noi, adevărată trecere din stricăciune spre nestricăciune, de la Lege spre har, de pe pământ la cer, de la moarte la viaţă, de la robie la libertate. Ajutaţi de El, străbatem aceeaşi cale pe care a străbătut-o El. Dumnezeu Tatăl ne priveşte prin Fiul Său dacă Acesta ia chip în noi (cf Gal 4, 19), dacă noi ne silim să ne asemănă Lui ( Mat 11, 29, I Ioan 2, 6)

Sfântul Pavel vorbeşte de o trecere trecere universală care avea loc la sfârşit: “Vom fi răpiţi în nori ca să întâmpinăm pe Domnul în văzduh, şi aşa pururea vom fi cu Domnul” (II Tes 4, 17). Dar trecerea aceea este condiţioanată de trecerea pe care trebuie să o facem încă din timpul vieţii prin alipirea noastră de Domnul: “Cu ochii ţintă asupra lui Iisus, începătorul şi plinitorul credinţei, Care, pentru bucuria pusă înainte-I, a suferit crucea, n-a ţinut seama de ocara ei şi a şezut la dreapta tronului lui Dumnezeu” (Evrei 12, 2).

Deşi îşi are temeiul în lucrarea pe care a făcut-o Mântuitorul, noi efectiv suntem chemaţi să trăim un alt mod de viaţă, Dumnezeu ne porunceşte “să ne schimbăm prin înnirea minţii” (Rom 12, 2). Nu vom trece în cer la sfârşitul vieţii nostre dacă nu trecem încă de acum de la cele fireşti la cele duhovniceşti, de la vieţuirea lumească la cea cea pe care ne-o arată Evanghelia. Deşi mulţi dintre noi credem în Hristos şi în intrarea Lui biruitoare în slavă, nu se vede în viaţa noastră nici urmă al acestui fermet nou venit din Dumnezeu în fiinţa nostră. Deşi răsună necontenit în urechile învăţăturile sfinte, ne lăsăm purtaţi de o înţelegere lumească, iar faptele, cuvintele şi portul nostru dovedesc manifestă cu evidenţă o astfel de înţelegere căzută.

Nu mai este pentru noi o prioritatea să ne asemănăm prin manifestări concrete cu cei care au bineplăcut lui Dumnezeu, cu sfinţii săi şi nu ne mai deranjează că ne asemănăm aşa de mult cu lumea încât aproape că nu se mai vede nici o deosebire între noi şi ea. Cum să mai nădăjdui că Hristos este trecerea nostră când noi nu am trecut efectiv din cele stricăcioase şi pierzătoare în corabia mântuirii sufleteşti? Cum ne va trece Hristos în împărăţia Sa dacă noi nu suspinăm după acea viaţă nestricăcioasă, după acele frumuseţi negrăite, ci ne întristăm numai pentru neîmpliniri pământeşti şi plângem după chipul stricăcios şi înşelător al bogăţiei, frumuseţii şi înţelepciunii lumeşti care în curând va pieri ca fumul, ca visurile? Cum vom trece în sărbătoare dacă nu cerem stăruitor lui Dumnezeu să înfiripe, încă din timpul acestei vieţii, în noi, sclipirea ei nelumească?

Nu este firesc să primim ceea ce căutăm şi să devenim ceea ce aşteptăm să devenim? Cum vom deveni moştenitori cu sfinţii dacă prin căutările noastre dovedim că aşteptăm cu totul altceva? Cum vom cânta cu îngerii dacă nu mai iubim cântările cel duhovniceşti, ci ne întoarcem spre cele păgâneşti?

Hristos Paştele nostru S-a Jertfit pentru noi! Străbate această veste ca un curent fiinţa nostră? Ne plecăm noi oare în profundă adoraţie în faţa acestei şanse care ni se dăruieşte cu atâta bogăţie? Căutăm noi să ne unim cu Hristos - Paştele nostru (Trecerea nostră), prin lepădare de sine şi împlirea poruncilor Lui? Dacă da, El ne va trece încă din timpul vieţii vremelnice de la întristare la bucurie, de la frămâtare la linişte, iar în curând ne va dărui Sărbătoarea eternă.

Vasilica Nica

P.S. Vezi şi postarea:
Oare nu ştiţi că puţin aluat dospeşte toată frământătura?