“Dacă vrei să fii un fiu credincios şi râvnitor al Bisericii Ortodoxe, atinge-ţi ţelul prin împlinirea poruncilor evanghelice legate de aproapele.
Nu îndrăzni să-l lauzi ! Nu îndrăzni să-l înveţi ! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri !
Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei.
L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ?
Cel Mare a raspuns:
"Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie" (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.”
“Începutul înţelepciunii Dumnezeieşti este liniştea şi blândeţea, care ţin de măsura sufletului mare şi întărit, de cel mai trainic chip al cugetării şi poartă neputinţele omeneşti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtaţi neputinţele celor neputincioşi" (Rom. l5, l) şi: "pe cel ce greşeşte îndreptaţi-l cu duhul blândeţii" (Gal. 6, l ). Pacea şi răbdarea le numară Apostolul printre darurile Sfântului Duh" (Cuvantul 89).
În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăieşte:
"Să nu urăşti pe păcătos, căci cu toţii suntem păcătoşi.
Dacă tu pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăşti ?
Uraşte păcatele lui, iar pentru el roagă-te, şi prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu Sa mâniat asupra celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim ?
Şi noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriţi de diavol. Şi de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreşte şi pe noi ?
Pentru ce, omule, uraşti pe păcătos ?
Pentru că nu-i aşa de drept ca tine ?
Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste ? “
“Ţi-a venit vreun gând bun ? Opreşte-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negândite.
Simţi în inimă vreo insuflare bună ? Opreşte-te: nu îndrăzni să te laşi dus de ea.
Ia Evanghelia ca îndreptar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun şi insuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învştătură a Domnului ?
Curând vei vedea, că nu este nici o potrivire între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, şi de aceea însuşi acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gustoasă şi sănătoasă, atunci când este amestecată cu otrava.
Păzeşte-te de a săvârşi binele firii căzute ! Săvârşind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine şi trufia…”
“Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraţilor noştri cu cea mai mare smerenie şi evlavie cu putinţă, recunoscându-ne prea mici pentru aceasta slujire şi păzindu-ne pe noi înşine de slava deşartă care îmboldeşte cu putere pe oamenii pătimaşi, atunci când învaţă pe fraţi.
Gândiţi-vă că trebuie să dăm răspuns pentru fiecare vorbă deşartă (Mat. 12, 36) - cu cât oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deşartă şi sub imboldul slavei deşarte ?
"Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sunt, cine ne este nouă Domn ?" (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu. Să ne înfricoşăm de ameninţarea Domnului ! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuinţa de neînlăturat, nu ca nişte povăţuitori, ci ca unii care au nevoie de povăţuire şi sârguiesc a se împărtăşi de povăţuirea dată de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt.”
“...să veghem cu luare-aminte la noi înşine, ca să nu socotim că avem prin noi înşine vreo faptă bună, vreo însuşire vrednică de laudă sau înzestrare firească deosebită, şi chiar stare harică; pe scurt, să nu socotim că avem prin noi înşine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care să nu-l fi primit" ( 1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem şi viaţa, şi cea de-a doua naştere, şi toate însuşirile fireşti, toate darurile, atat sufleteşti cât şi trupeşti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastră este cu neputinţă de plătit ! Cugetand astfel cu privire la noi înşine, în sufletul nostru ia naştere de la sine starea potrivnică "părerii", stare pe care Domnul a numit-o "sărăcie cu duhul", pe care a fericit-o. .”
” Dacă vom privi neâncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunţimea lui, nu vom găsi în noi înşine nici o virtute - nu vom găsi nici smerita-cugetare. Cu adevarata smerenie se acoperă adevarata şi sfânta virtute; aşa îşi acopera frumuseţea, cu basmaua, fecioara înfrânată; aşa se ascunde, prin catapeteasmă, sfânta sfintelor de privirile gloatei. Adevărata smerita-cugetare înseamnă un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.”
“Dacă ţi-ai dobândit ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu.
Dacă poţi , să nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepadare de sine.
Înţelege şi simte, că tu eşti faptura, iar Dumnezeu este Făcătorul. Predă-te prin urmare fără să mai stai pe gânduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inimă tăcută, gata să-I urmeze voia şi să-şi sigileze voia Lui. Dacă însă din pricina prunciei tale, nu te poţi cufunda în tăcere deplină, în rugăciune şi în plâns în faţa lui Dumnezeu, atunci rosteşte înaintea Lui o rugăciune smerită pentru iertarea păcatelor şi pentru vindecarea de patimile cele păcătoase, de aceste groaznice neputinţe morale, care se compun din greşalele săvârşite de bună voie în decursul unei vremi destul de însemnate.”
Nu îndrăzni să-l lauzi ! Nu îndrăzni să-l înveţi ! Nu îndrăzni să-l loveşti şi să-l mustri !
Acestea nu sunt fapte ale credinţei, ci ale râvnei lipsite de judecată, ale părerii de sine, ale trufiei.
L-au întrebat pe Pimen cel Mare: ce este credinţa ?
Cel Mare a raspuns:
"Credinţa stă într-aceea ca să petreci în smerenie şi să faci milostenie" (Pateric), adică a te smeri înaintea aproapelui şi a-i ierta toate supărările şi jignirile, toate greşelile lui.”
“Începutul înţelepciunii Dumnezeieşti este liniştea şi blândeţea, care ţin de măsura sufletului mare şi întărit, de cel mai trainic chip al cugetării şi poartă neputinţele omeneşti. "Ci voi, cei tari", spune Scriptura, "purtaţi neputinţele celor neputincioşi" (Rom. l5, l) şi: "pe cel ce greşeşte îndreptaţi-l cu duhul blândeţii" (Gal. 6, l ). Pacea şi răbdarea le numară Apostolul printre darurile Sfântului Duh" (Cuvantul 89).
În alt cuvânt Preacuviosul Isaac grăieşte:
"Să nu urăşti pe păcătos, căci cu toţii suntem păcătoşi.
Dacă tu pentru Dumnezeu te porneşti împotriva lui (a păcătosului), atunci varsă pentru el lacrimi. Dar pentru ce îl urăşti ?
Uraşte păcatele lui, iar pentru el roagă-te, şi prin aceasta te vei asemana lui Hristos, care nu Sa mâniat asupra celor păcătoşi, ci se ruga pentru ei. Nu vezi, oare, cum a plâns El pentru Ierusalim ?
Şi noi, în multe prilejuri, suntem batjocoriţi de diavol. Şi de ce să urâm pe cel batjocorit de diavol, care ne batjocoreşte şi pe noi ?
Pentru ce, omule, uraşti pe păcătos ?
Pentru că nu-i aşa de drept ca tine ?
Dar unde este dreptatea, dacă nu ai dragoste ? “
“Ţi-a venit vreun gând bun ? Opreşte-te: să nu tinzi nicidecum spre împlinirea lui fără chibzuială, pe negândite.
Simţi în inimă vreo insuflare bună ? Opreşte-te: nu îndrăzni să te laşi dus de ea.
Ia Evanghelia ca îndreptar. Cercetează: se potrivesc, oare, gândul tău cel bun şi insuflarea cea bună a inimii tale cu atotsfânta învştătură a Domnului ?
Curând vei vedea, că nu este nici o potrivire între binele evanghelic şi binele firii omeneşti căzute. Binele firii noastre căzute este amestecat cu răul, şi de aceea însuşi acest bine s-a preschimbat în rău, la fel cum se preface în otravă mâncarea gustoasă şi sănătoasă, atunci când este amestecată cu otrava.
Păzeşte-te de a săvârşi binele firii căzute ! Săvârşind acest bine, vei hrăni căderea ta, vei hrăni în tine părerea de sine şi trufia…”
“Să rostim cuvântul lui Dumnezeu înaintea fraţilor noştri cu cea mai mare smerenie şi evlavie cu putinţă, recunoscându-ne prea mici pentru aceasta slujire şi păzindu-ne pe noi înşine de slava deşartă care îmboldeşte cu putere pe oamenii pătimaşi, atunci când învaţă pe fraţi.
Gândiţi-vă că trebuie să dăm răspuns pentru fiecare vorbă deşartă (Mat. 12, 36) - cu cât oare, este mai greu răspunsul pentru cuvântul lui Dumnezeu rostit cu slavă deşartă şi sub imboldul slavei deşarte ?
"Pierde-va Domnul toate buzele cele viclene, limba cea grăitoare de lucruri mari, pe cei ce au zis: limba noastră o vom mări, buzele noastre la noi sunt, cine ne este nouă Domn ?" (Ps. 1l, 4-5). Pierde-va Domnul pe cei ce caută slava lor, nu slava lui Dumnezeu. Să ne înfricoşăm de ameninţarea Domnului ! Să rostim cuvânt de zidire atunci când o cere trebuinţa de neînlăturat, nu ca nişte povăţuitori, ci ca unii care au nevoie de povăţuire şi sârguiesc a se împărtăşi de povăţuirea dată de Dumnezeu în Cuvântul Său cel Atotsfânt.”
“...să veghem cu luare-aminte la noi înşine, ca să nu socotim că avem prin noi înşine vreo faptă bună, vreo însuşire vrednică de laudă sau înzestrare firească deosebită, şi chiar stare harică; pe scurt, să nu socotim că avem prin noi înşine ceva bun. "Ce ai tu", spune Apostolul, "pe care să nu-l fi primit" ( 1 Cor. 4, 7) de la Dumnezeu ? De la Dumnezeu avem şi viaţa, şi cea de-a doua naştere, şi toate însuşirile fireşti, toate darurile, atat sufleteşti cât şi trupeşti. Noi suntem datornicii lui Dumnezeu ! Datoria noastră este cu neputinţă de plătit ! Cugetand astfel cu privire la noi înşine, în sufletul nostru ia naştere de la sine starea potrivnică "părerii", stare pe care Domnul a numit-o "sărăcie cu duhul", pe care a fericit-o. .”
” Dacă vom privi neâncetat la păcatul nostru, dacă ne vom strădui să-l vedem în amănunţimea lui, nu vom găsi în noi înşine nici o virtute - nu vom găsi nici smerita-cugetare. Cu adevarata smerenie se acoperă adevarata şi sfânta virtute; aşa îşi acopera frumuseţea, cu basmaua, fecioara înfrânată; aşa se ascunde, prin catapeteasmă, sfânta sfintelor de privirile gloatei. Adevărata smerita-cugetare înseamnă un fel de a fi evanghelic, obiceiuri evanghelice, un fel de a gândi evanghelic.”
“Dacă ţi-ai dobândit ţarina pocăinţei, predă-te plânsului de copil faţă de Dumnezeu.
Dacă poţi , să nu ceri nu cere nimic de la Dumnezeu, lasă-te în voia Lui, cu lepadare de sine.
Înţelege şi simte, că tu eşti faptura, iar Dumnezeu este Făcătorul. Predă-te prin urmare fără să mai stai pe gânduri, adu-I numai lacrimile de prunc, adu-I o inimă tăcută, gata să-I urmeze voia şi să-şi sigileze voia Lui. Dacă însă din pricina prunciei tale, nu te poţi cufunda în tăcere deplină, în rugăciune şi în plâns în faţa lui Dumnezeu, atunci rosteşte înaintea Lui o rugăciune smerită pentru iertarea păcatelor şi pentru vindecarea de patimile cele păcătoase, de aceste groaznice neputinţe morale, care se compun din greşalele săvârşite de bună voie în decursul unei vremi destul de însemnate.”
Sf. Ignatie Briancianinov
din cartea “Despre înşelare”
Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999
din cartea “Despre înşelare”
Editată de Schitul românesc Lacu, Sf. Munte Athos, 1999
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu