Intraţi deja în Postul Naşterii Domnului, vremea ne este mai prielnică lucrării căinţei şi mărturisirii păcatelor. Spre sfârşitul anului, avem noi înşine aplecare mai mult spre cele sufleteşti că doară am făcut jurăminte mari la începutul anului, câte adică vom face. Ştiind însă ce Taină mare este Pocăinţa şi cât de lipsită de folos ne poate fi dacă n-o împlinim bine, am ales să ne gândim la un psalm foarte preţuit de Biserică, Psalmul 50, pe care cei mai evlavioşi dintre creştini îl ştiu de pe rost şi-l repetă deseori mişcaţi sufleteşte. Şi ştiţi de ce? Poate că, mergând duminică de duminică la biserică, l-au auzit rostit la fiecare utrenie după citirea Evangheliei
Învierii şi-au înţeles că trebuie să-l rostească şi ei zilnic, la răsăritul soarelui. Sau poate că, auzindu-l atât de des şi ascultându-l cu atenţie, l-au învăţat uşor pe de rost şi li se pare o rugăciune foarte potrivită la vreme de căinţă. Da, cititorule, „Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate“.
Părintele Iosif Trifa ne-a spus asta în scrierile sale (vezi Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 111-117). Şi pune Părintele Iosif o întrebare aşa, retorică, cititorilor săi: „Cunoaşteţi Psalmul 50? Mă tem că nu prea bine.“Multe lucruri cunoaştem noi din Biblie, dar Părintele Iosif constată că Psalmul pocăinţei este adesea ignorat de creştini. Şi ştiţi de ce afirmă el asta? Pentru că voia să-i facă pe cei ce-l urmau în chemarea sa la o viaţă nouă să înţeleagă un aspru adevăr: că „oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci «trupul este neputincios» (Mt 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul credinţei“.
În subcapitolul „Ceva despre căinţă“ din cadrul tâlcuirii Evangheliei duminicii a 5-a din Postul Mare, Părintele Iosif arată cum a căzut în păcat marele David. Iubitule, tu n-ai ajuns profet ca
şi David, încă nu ţi-a vorbit Dumnezeu precum i-a vorbit lui. Şi totuşi până şi marelui Psalmist ispita i-a deschis uşor uşa, pe nesimţite, cum spune Părintele Iosif. O, ce grijă avea părintele
nostru de fiii săi sufleteşti! Pe cât le aprecia râvna şi credinţa puternică în vestirea lui Iisus cel Răstignit, pe atât se îngrijora de căderea iminentă a fiecăruia în faţa ursului grozav şi înfricoşat al
păcatului. Dacă „David n-a rezistat ispitei“, apoi care dintre noi, nevrednicii, am putea afirma că suntem curaţi?
Ei bine, prima condiţie a căinţei celei adevărate este tocmai dureroasa afirmaţie că „fărădelegea mea o cunosc“. Una dintre «exagerările» lui David care ne lipseşte adesea este aceea de «David plângătorul», cum ar zice Părintele Iosif. Ei, dar cum, eu, om de frunte să-mi plâng păcatul în psalm? Nu se poate! Dar, zice Părintele Iosif, „semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale“. Pentru unii cărora le e greu să-şi vădească păcatele li se pare o exagerare Psalmul pocăinţei lui David „când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie“. O, cât folos duhovnicesc am avea dacă am putea mărturisi în public, ca şi David, păcatele noastre!
A doua condiţie a căinţei sunt lacrimile, spune Părintele Iosif. Această apă a iertării ce curge „în sus“, o altă exagerare a ochilor lui David, e mărturia unei întristări de moarte, care ne deschide
uşa mântuirii. Veselia ţi se şterge, fumurile dispar în lumina Crucii şi cazi rănit la picioarele Celui Răstignit. E de fapt această stare condiţia de apogeu a căinţei: „căderea plângând în braţele Crucii“.
Cititorule, e vremea acestor „exagerări“ pentru noi. Acestea sunt semnele unei vieţi noi, şi ele îşi află pecetluirea în spovedania cea adevărată, care „este – trebuie să fie – o zguduire sufletească,
un cutremur sufletesc ce pun hotar nou, ce fac un început de viaţă nouă“. Ne naştem din nou prin aceste „exagerări“ la fiecare mărturisire, că mereu cădem în păcate. Şi fiecare cădere este o „ucidere“ a omului dinăuntru, iar sufletul nostru simte aceasta ca pe o dureroasă despărţire de Dumnezeu în care nu poate sta nicidecum.
Da, cititorule, dacă Oastea Domnului este o „exagerare“ în Biserica noastră şi tu vrei să fii un bun ostaş al lui Hristos, apoi atunci gustă zi de zi „exagerările“ lui David şi vei fi cu adevărat un om nou renăscut din mărturisirea cea adevărată, din Taina cea cutremurătoare a Spovedaniei. Iar „despre aceasta – mărturisirea păcatelor sau spovedania – învaţă, mai pe larg, duhovnicii cei
sufleteşti“, zice Părintele Iosif.
Învierii şi-au înţeles că trebuie să-l rostească şi ei zilnic, la răsăritul soarelui. Sau poate că, auzindu-l atât de des şi ascultându-l cu atenţie, l-au învăţat uşor pe de rost şi li se pare o rugăciune foarte potrivită la vreme de căinţă. Da, cititorule, „Psalmul 50 cuprinde în sine toate cerinţele căinţei şi ale mărturisirii celei adevărate“.
Părintele Iosif Trifa ne-a spus asta în scrierile sale (vezi Tâlcuirea Evangheliilor duminicilor de peste an, Ed. Oastea Domnului, Sibiu, 2006, pp. 111-117). Şi pune Părintele Iosif o întrebare aşa, retorică, cititorilor săi: „Cunoaşteţi Psalmul 50? Mă tem că nu prea bine.“Multe lucruri cunoaştem noi din Biblie, dar Părintele Iosif constată că Psalmul pocăinţei este adesea ignorat de creştini. Şi ştiţi de ce afirmă el asta? Pentru că voia să-i facă pe cei ce-l urmau în chemarea sa la o viaţă nouă să înţeleagă un aspru adevăr: că „oricât de tare ai fi, fratele meu în Domnul, nu te încrede în tine, ci priveghează şi te roagă neîncetat, căci «trupul este neputincios» (Mt 26, 41). Iar dacă ai căzut, nu te lăsa târât mai departe, ci degrab’ aleargă la harul credinţei“.
În subcapitolul „Ceva despre căinţă“ din cadrul tâlcuirii Evangheliei duminicii a 5-a din Postul Mare, Părintele Iosif arată cum a căzut în păcat marele David. Iubitule, tu n-ai ajuns profet ca
şi David, încă nu ţi-a vorbit Dumnezeu precum i-a vorbit lui. Şi totuşi până şi marelui Psalmist ispita i-a deschis uşor uşa, pe nesimţite, cum spune Părintele Iosif. O, ce grijă avea părintele
nostru de fiii săi sufleteşti! Pe cât le aprecia râvna şi credinţa puternică în vestirea lui Iisus cel Răstignit, pe atât se îngrijora de căderea iminentă a fiecăruia în faţa ursului grozav şi înfricoşat al
păcatului. Dacă „David n-a rezistat ispitei“, apoi care dintre noi, nevrednicii, am putea afirma că suntem curaţi?
Ei bine, prima condiţie a căinţei celei adevărate este tocmai dureroasa afirmaţie că „fărădelegea mea o cunosc“. Una dintre «exagerările» lui David care ne lipseşte adesea este aceea de «David plângătorul», cum ar zice Părintele Iosif. Ei, dar cum, eu, om de frunte să-mi plâng păcatul în psalm? Nu se poate! Dar, zice Părintele Iosif, „semnul că cineva a intrat cu adevărat în harul pocăinţei este tocmai acesta: când începe a-şi mărturisi fără nici o ruşine trecutul său şi păcatele sale“. Pentru unii cărora le e greu să-şi vădească păcatele li se pare o exagerare Psalmul pocăinţei lui David „când spunea plângând la toată lumea că a intrat la femeia lui Urie“. O, cât folos duhovnicesc am avea dacă am putea mărturisi în public, ca şi David, păcatele noastre!
A doua condiţie a căinţei sunt lacrimile, spune Părintele Iosif. Această apă a iertării ce curge „în sus“, o altă exagerare a ochilor lui David, e mărturia unei întristări de moarte, care ne deschide
uşa mântuirii. Veselia ţi se şterge, fumurile dispar în lumina Crucii şi cazi rănit la picioarele Celui Răstignit. E de fapt această stare condiţia de apogeu a căinţei: „căderea plângând în braţele Crucii“.
Cititorule, e vremea acestor „exagerări“ pentru noi. Acestea sunt semnele unei vieţi noi, şi ele îşi află pecetluirea în spovedania cea adevărată, care „este – trebuie să fie – o zguduire sufletească,
un cutremur sufletesc ce pun hotar nou, ce fac un început de viaţă nouă“. Ne naştem din nou prin aceste „exagerări“ la fiecare mărturisire, că mereu cădem în păcate. Şi fiecare cădere este o „ucidere“ a omului dinăuntru, iar sufletul nostru simte aceasta ca pe o dureroasă despărţire de Dumnezeu în care nu poate sta nicidecum.
Da, cititorule, dacă Oastea Domnului este o „exagerare“ în Biserica noastră şi tu vrei să fii un bun ostaş al lui Hristos, apoi atunci gustă zi de zi „exagerările“ lui David şi vei fi cu adevărat un om nou renăscut din mărturisirea cea adevărată, din Taina cea cutremurătoare a Spovedaniei. Iar „despre aceasta – mărturisirea păcatelor sau spovedania – învaţă, mai pe larg, duhovnicii cei
sufleteşti“, zice Părintele Iosif.
Preot Petru RONCEA
Din săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului - "Iisus Biruitorul",
Anul XX, nr. 47 (711) 16-22 NOIEMBRIE 2009
Anul XX, nr. 47 (711) 16-22 NOIEMBRIE 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu