Am realizat noi în viaţa noastră de credinţă câtă dreptate are Sfântul Pavel când ne întreabă: „Nu ştiţi că trupul vostru este templu al Sfântului Duh care este în voi, pe care-L aveţi de la Dumnezeu şi că voi nu sunteţi ai voştri?” (1 Corinteni 6,19).
Cum dobândim calităţile necesare pentru ca Hristos să rămână în noi?
Cum scăpăm de păcate?
"Să nu înjugi, zice fericitul Moise, în aria ta animale de neam străin la un loc, ca boul şi asinul, ci, înjugând cele de acelaşi neam, să-ţi treieri secerişul tău. Nici să nu ţeşi în haina ta de lână in, nici in, în cea de lână" (Deut. 22, 10-11). "Să nu semeni în ţarina ta două feluri de seminţe, nici de două ori pe an" (Lev. 19, 19). "Să nu împreuni animal de neam străin cu altul spre naştere, ci să împreuni pe cel de acelaşi neam cu cel de acelaşi neam" (Deut. 11, 9).
Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghicituri?
Aduceţi-vă aminte neîncetat şi că Abel a adus Domnului jertfă din cele dintâi născute ale oilor şi din cele grase, iar Cain, din rodurile pământului, dar nu din cele dintâi. "Şi a privit, zice, Dumnezeu la jertfele lui Avel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte" (Fac. 4, 4-5).
Care e folosul acestei istorii?
Ce criteriu folosesc pentru a aprecia ceea ce fac: criteriul lui Dumnezeu sau cel al oamenilor?
Putea-va oare Crucea, această armă lăsată nouă de Mântuitorul pentru a lupta împotriva ispititorului, să ne apere pe noi atunci, la obşteasca înviere, dacă în timpul vieţii noastre niciodată nu o vom fi luat în mână şi nu ne vom fi deprins a o mânui?
" Curând va veni cineva să se uite şi în mormântul meu şi în mormântul tău!
Ce se va putea vedea oare în el atunci?
Deşetrăciunea unei alrgări zadarnice?
Sau sfârşitul fericit al unei alergări mântuitoare?
Tu vrei sau nici nu vrei să te gândeşti la asta?" ( Traian Dorz)
Cât de prezenţi suntem noi, nu numai de Paşte şi Crăciun, la locul de întâlnire cu Dumnezeu, Biserica?
Este oare vreun al loc mai binecuvântat decât acesta?
Oare ce dorea să spună Sf. Ap. Pavel: "..să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici." ? ( Evrei 10 )
„Hristos a înviat!“, aceasta este vestea de bucurie pe care o întărim prin răspunsul „Adevărat a înviat!“. Cum dobândim calităţile necesare pentru ca Hristos să rămână în noi?
Cum scăpăm de păcate?
"Să nu înjugi, zice fericitul Moise, în aria ta animale de neam străin la un loc, ca boul şi asinul, ci, înjugând cele de acelaşi neam, să-ţi treieri secerişul tău. Nici să nu ţeşi în haina ta de lână in, nici in, în cea de lână" (Deut. 22, 10-11). "Să nu semeni în ţarina ta două feluri de seminţe, nici de două ori pe an" (Lev. 19, 19). "Să nu împreuni animal de neam străin cu altul spre naştere, ci să împreuni pe cel de acelaşi neam cu cel de acelaşi neam" (Deut. 11, 9).
Ce voieşte să spună sfântul prin aceste ghicituri?
Aduceţi-vă aminte neîncetat şi că Abel a adus Domnului jertfă din cele dintâi născute ale oilor şi din cele grase, iar Cain, din rodurile pământului, dar nu din cele dintâi. "Şi a privit, zice, Dumnezeu la jertfele lui Avel, iar la darurile lui Cain nu a luat aminte" (Fac. 4, 4-5).
Care e folosul acestei istorii?
Ce criteriu folosesc pentru a aprecia ceea ce fac: criteriul lui Dumnezeu sau cel al oamenilor?
Putea-va oare Crucea, această armă lăsată nouă de Mântuitorul pentru a lupta împotriva ispititorului, să ne apere pe noi atunci, la obşteasca înviere, dacă în timpul vieţii noastre niciodată nu o vom fi luat în mână şi nu ne vom fi deprins a o mânui?
" Curând va veni cineva să se uite şi în mormântul meu şi în mormântul tău!
Ce se va putea vedea oare în el atunci?
Deşetrăciunea unei alrgări zadarnice?
Sau sfârşitul fericit al unei alergări mântuitoare?
Tu vrei sau nici nu vrei să te gândeşti la asta?" ( Traian Dorz)
Cât de prezenţi suntem noi, nu numai de Paşte şi Crăciun, la locul de întâlnire cu Dumnezeu, Biserica?
Este oare vreun al loc mai binecuvântat decât acesta?
Oare ce dorea să spună Sf. Ap. Pavel: "..să luăm seama unul altuia, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune, fără să părăsim Biserica noastră, precum le este obiceiul unora, ci îndemnători făcându-ne, cu atât mai mult, cu cât vedeţi că se apropie ziua aceea. Căci dacă păcătuim de voia noastră, după ce am luat cunoştiinţă despre adevăr, nu ne mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici." ? ( Evrei 10 )
Eu însă te întreb, iubite cititorule, crezi tu cu adevărat în aceste cuvinte?
Întăreşti tu şi cu purtările tale acest adevăr?
Dacă tu crezi că Iisus a înviat cu adevărat, atunci de ce trăieşti ca şi când El ar fi mort?
De ce vorbeşti ca şi când El nu te-ar auzi?
De ce minţi ca şi cum El nu te-ar auzi?
De ce te mânii ca şi cum El n-ar vedea?
De ce pizmuieşti şi gândeşti rău despre altul, de parcă El n-ar şti?
De ce te făţăreşti şi vicleneşti, ca şi cum El nu te-ar cunoaşte?
De ce drăcui, blestemi, înjuri, bei, joci cărţi, de parcă El nu te-ar auzi şi nu te-ar vedea?…"
( Părintele Iosif Trifa)
În noapte de înviere, am văzut foarte mulţi tineri apropiindu-se evlavios de preot pentru a lua lumină. A doua zi pe mulţi dintre ei i-am auzit vorbind tare şi obşec, lăudându-se cât de frumos a fost după aceea în discotecă şi cât de bine s-au distrat până în zori...
Ce putem face în faţa acestei realităţi?
Nu cumva şi noi suntem de vină pentru personalitatea lor dublă?
"Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăşte, mincinos este! Pentru că cel ce nu iubeşte pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe Care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Şi această poruncă avem de la El: cine iubeşte pe Dumnezeu să iubească şi pe fratele său" (1 In. 4, 20-21).
Cât de legate sunt smerenia şi iubire, dacă nu vom reuşi să le dobândim....atunci cu adevărat va trebui să ne îngrijorăm şi să ne întrebăm:
De unde vin vorbirile noastre?!
"…Nu te uita cu îngrijorare, căci Eu, Dumnezeul tău, sunt cu tine – zice El. Eu te întăresc, ca să nu fii învins. Eu îţi vin în ajutor când eşti gata să fii doborât. Şi Eu te sprijinesc cu dreapta Mea biruitoare, să ieşi din toate şi tu biruitor.
Frate, crezi tu aceste cuvinte adevărate ale lui Dumnezeu?
Te bizuieşti tu cu adevărat pe aceste cuvinte ca pe nişte biruinţe sigure?
Sunt ele pentru tine o pace dulce, un curaj sfânt, o temelie nezdruncinată, o călăuzire sigură?"
(Traian Dorz, din "Hristos - Solia Bibliei")
Ce vedeţi când vă uitaţi în oglindă?
Vedeţi prezentul, chipul de acum pe care încercaţi să-l faceţi frumos, dar, aţi încercat vreodată de a vedea (sau intui) cum veţi fi mai târziu?
Ştiaţi că avem posibilitatea de a ne influenţa imaginea viitoare?
Suntem ceea ce citim, ceea ce gândim, ceea ce simţim…uneori suntem ceea ce urmărim la televizor. Şi încă ceva…oglinda aceasta este, desigur, înşelătoare. Degeaba îţi place ceea ce vezi acum dacă nu încerci să „vezi” ceea ce poţi deveni.
P.S. Vezi şi:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu