Cine îşi iubeşte viaţa

„Cine îşi iubeşte viaţa o va pierde; şi cine îşi urăş­te viaţa în lumea aceasta o va păstra pentru viaţa veşnică.“ (Ioan 12, 25)
 

Viaţa lui şi-o iubeşte oricine. Nu este vietate care să nu-şi iubească viaţa sa. Deosebirea este numai în înţelesul pe care fiecare om îl dă acestui cuvânt: viaţă!
Unii spun: „Asta-i viaţa!“ – unui fel de trai dezmăţat, risipitor, uşuratic, desfrânat, violent şi leneş. Aceasta-i „viaţa“ celor mulţi, mulţi, care intră pe uşa cea largă şi merg pe calea cea lată, care duc la pierzare (Mt 7, 13).
Această „viaţă“ este cea mai netrebnică şi mai nefolositoare existenţă, cea mai primejdioasă şi mai nefastă, mergând la cea mai jalnică şi mai josnică pierzare pentru ea şi pentru altele.

Vai de cine iubeşte o astfel de „viaţă“ şi de cine spune că în acest fel merită să fie trăite zilele scurte ale omului pe pământ. Vai de cine îşi petrece puţinul timp al trecerii lui prin lume în acest decăzut fel de „viaţă“. Şi vai de acele vieţi şi fiinţe care mai trăiesc lângă el şi cu el. Un astfel de om mai fericit ar fi fost de o mie de ori să nu se fi născut (Eccl 4, 3; Mt 26, 24) şi mai fericit ar fi fost dacă era un orb sau o râmă. De obicei însă, cei care trăiesc o astfel de viaţă ţin atât de mult la ea, încât nu cred nimic altceva mai de preţ decât un astfel de trai, nimic mai însemnat decât existenţa lor.

De aceea, pentru ca să poată trăi ei cât mai din plin astfel, oamenii aceştia sunt în stare să dea orice şi oricât. Pentru plăcerile lor pierzătoare de suflet, sunt în stare să calce orice lege şi orice dreptate, să nimicească orice frumuseţe şi nevinovăţie, să întineze orice loc, şi suflet, şi trup, neţinând seama de nimeni şi de nimic, ca o fiară.
O, ce pierdută este o astfel de „viaţă“ şi ce nenorocit este sufletul care o caută şi o iubeşte! Ce blestem este o astfel de existenţă pentru toate fiinţele şi lucrurile care cad sub stăpânirea unui astfel de monstru! Nimic nu este mai înşelător, mai blestemat şi mai satanic ca o astfel de „viaţă“.

Dar slăvit să fie Domnul că mai este şi un alt fel de viaţă: e viaţa acelora care spun ca Sfântul Pavel: „Pentru mine, a trăi este Hristos“ (Flp 1, 21). Este viaţa binecuvântată şi binefăcătoare a acelora care şi-au răstignit firea lor pământească împreună cu patimile şi poftele ei (Gal 5, 24), iar acum trăiesc spre slava lui Dumnezeu şi spre binele semenilor lor. Aceştia nu numai că nu sunt atraşi de nici unele din plăcerile lumeşti, dar ajung să-şi urască până şi trupul lor, acesta care este atât de înduplecat spre tot ce este rău şi păcătos.
În aceşti oameni care se poartă aspru cu trupul lor şi-l ţin în frâu, gândul cel mai puternic şi preţul cel mai mare îl are cealaltă viaţă, viaţa în Hristos şi prin Hristos – pentru Hristos şi pentru toţi semenii lor. Aceştia şi-au făcut şi îşi fac orice gând al lor rob ascultării de Hristos (II Cor 6, 4) – şi iubirii faţă de alţii. Aceştia au murit faţă de lume şi trăiesc, dar nu mai trăiesc ei, ci Hristos trăieşte puternic şi luminos în toată fiinţa şi umblarea lor (Gal 2, 20) – spre binele altora.

Pentru astfel de oameni, nu folosul lor este căutat în primul rând, ci folosul lui Hristos şi mântuirea de-a­proa­pelui lor. Pentru că ei nu mai ţin la viaţa lor ca şi cum le-ar fi scumpă (Fapte 21, 13). Pot răbda totul, pot ierta, iubi, pot renunţa la tot ce le cere Domnul Iisus. Ei pot totul în Hristos, Care îi întăreşte (I Cor 9, 12). Ei pot, dacă este nevoie, să se despartă liniştit de orice lucru de pe pământ, pentru că inima lor este nedespărţită de cer şi pot să se mulţumească cu puţin, pentru că în Hristos ei au totul; şi pot să moară în orice vreme, pentru că în ei e Hristos – viaţa lor – şi au viaţa şi răsplata cea veşnică în El.

O, ce fericită este o astfel de viaţă şi ce binecuvântate sunt sufletele care au ajuns să o cunoască, să o practice, să o ducă până la capăt aşa! Aceştia vor aduce aceeaşi roadă binecuvântată prin Hristos, pe care a adus-o El Însuşi în lumea aceasta, fiindcă ei sunt continuarea Lui printre noi. Ei vor face lucrări pe care El le-a făcut (Lc 10, 17-24), căci peste ei şi în ei este puterea Lui; ei duc şi vor duce mai departe flacăra cerească pe care le-a trimis-o El în Ziua Cincizecimii. Căci credinţa cea vie şi dragostea cea adevărată sunt flăcări de foc, adică sunt lumină, căldură şi putere – sunt viaţă veşnică.

Binecuvântat şi preamărit să fie Numele Tău, Doamne Iisuse, Căpetenia şi Desăvârşirea noastră, Via­ţa şi Puterea noastră, Împăratul şi Dumnezeul nostru. Tu, Care ai venit să arunci foc pe pământ şi nu doreşti nimic mai mult decât să fie aprins din ce în ce tot mai mare şi mai puternic… Te rog, Doamne Iisuse, să ai milă şi de mine şi să-mi dai lumina Ta şi Duhul Tău, prin Care să‑mi pot omorî firea mea pământească, răstignind-o pe crucea Ta, şi pentru ca să pot trăi apoi înalt şi rodnic, prin firea mea cea nouă şi sfântă din Tine, plin de Focul Tău Ceresc, Care este lumină, căldură şi putere.

Fă-mă şi pe mine, Doamne Iisuse, să cunosc care este voia Ta cea sfântă, plăcută şi desăvârşită, pentru ca s-o fac în orice fel şi în orice loc cum ai vrut Tu. Şi să nu pot dori pe lumea aceasta nimic mai mult, nici să nu pot iubi mai fierbinte nimic decât viaţa Ta cea veşnică şi slava Împărăţiei Tale. Tot ce pot face să fac pentru ea. Tot ce pot da sau pot primi să fie pentru ea. Tot ce pot scrie sau vorbi, cânta sau plânge, lucra sau gândi să fie pus numai în slujba acestei fierbinţi şi preţioase vieţi şi Împărăţii veşnice.
Căci numai pe aceasta o iubesc, o doresc şi o aleg. Ajută-mi s-o urăsc pe asta lumească tot atât cât o iubesc pe cealaltă, cerească. Amin.

Traian Dorz, din “Hristos – Împăratul nostru”