Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
E ziua Sfantului Andrei astazi!...O zi in care ne amintim ca Dumnezeu a trimis catre tara noastra pe unul din apostoli pentru a ne vesti Evanghelia, vestea cea buna a mantuirii prin Iisus Hristos! Sunt multi cei ce poarta numele Andrei sau Andreea... Dar, unul foarte aproape tie , Sorin, si Adinei, este Andrei, fiul vostru, fiul mult dorit si care atunci, cand ti se parea ca totul se prabuseste, ti-a strans degetul cu manuta lui micuta, ca o incurajare venita din partea unui ingeras trimis de Dumnezeu... Ii doresc lui Andrei sa creasca sanatos si credincios...Si fie ca Atunci, cand vom fi pe plaiul Cerului, sa ne vedem cu totii cu copiii nostri de mana, cu nepotii, cu toti cei dragi in mijlocul carora am fost pusi sa traim!
LA MULTI ANI, ANDREI! Cu mult drag Mariana impreuna cu toata familia!
Un suflet bun să ai şi-un gând frumos, în fapte şi în grai, pentru Hristos, cu dragoste şi-avânt spre tot ce-i drept şi sfânt, aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta!
Să fii, în tot ce spui, cinstit şi blând, să nu fii nimănui dator, nicicând; să mergi mereu curat, pe drumu-adevărat, aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta!
Să fii un vas ales lui Dumnezeu, să ai rod bun cules din orice greu, în jurul tău să poţi să-i fericeşti pe toţi, aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta!
Mereu mai plin de-avânt, mai credincios, mai bun, mai drept, mai sfânt, mai ca Hristos, să-I poţi cu drag vedea în ceruri Faţa Sa, aşa-ţi dorim, aşa, de ziua ta! ( Traian Dorz )
De multe ori poate nu putem ajuta material, atunci cand ni se cere lucrul acesta, o vorba buna insa, un cuvant de mangaiere, nu ne costa nimic...
Va invit dragii mei cititori sa treceti pe aici: http://andreibucur.blogspot.com/ si sa-i uram acestui copilas de ziua lui, un LA MULTI ANI, ANDREI! Iar pe parintii lui sa-i imbarbatam mangaindu-i.
Iata ce ne spune ANDREI BUCUR despre el:
Sunt un baietel care s-a nascut cu sindrom Sturge Weber bilateral. Este o boala rara si evolutiva. In prezent fac kinetoterapie si iau doua medicamente anticonvulsivante ca sa tin convulsiile sub control. Convulsiile sunt foarte rele pentru mine pentru ca imi distrug neuronii si tot ceea ce invat despre lume. Parintii mei incearca sa gasesca ceva, un tratament, care sa imi imbunatateasca calitatea vietii, sa fiu cat mai aproape de normalitate.
DONATII
Parintii incearca sa ma duca la o clinica din Germania pentru o evaluare mai precisa si un tratament mai bun pentru a limita cat mai mult efectele bolii asupra dezvoltarii mele.
In acest scop au inceput sa stranga banii necesari pentru aceasta actiune.
Pentru cine ne poate ajuta in aceasta incercare cu donatii au deschis doua conturi la ING Bank N.V.Amsterdam, Sucursala Bucuresti: Sos. Kiseleff, nr.11-13, sector 1 Bucuresti, pe numele Bucur Mihaela RO96INGB0000999901563405 cont in RON RO74INGB0000999901563413 cont in EURO
Cod SWIFT al ING Bank N.V. Amsterdam, sucursala Bucuresti: INGBROBU BCR Bucuresti CONT LEI
IBAN RO04RNCB0318001264530001 deschis pe numele Bucur Mihaela
"Duminica aceasta avem la rand Evanghelia cu tanarul cel bogat care s-a apropiat de Iisus cu intrebarea: Invatatorule bune, ce voi face sa mostenesc viata de veci? Pazeste poruncile, ia zis Domnul. Le-am pazit, a raspuns tanarul. Si i-a zis Iisus lui: Inca una iti lipseste: imparte-ti averile la saraci si vino dupa Mine. Iar tanarul auzind acestea, s-a intristat, caci era bogat foarte. Si a zis Iisus: Cat de anevoie vor intra in Imparatia lui Dumnezeu cei avuti!
Sa cercetam intelesul acestei evanghelii. Intai sa ne intrebam: de ce a venit tanarul la Iisus? Ce l-a adus la Iisus, caci avea si avere si avea si paza Poruncilor? A venit la Iisus, pentru ca nici una, nici alta nu-i dadeau linistea si pacea sufleteasca. Sufletul nostru se doreste spre izvorul pacii si fericirii: spre Iisus Mantuitorul. Tanarul din evanghelie plecase spre acest izvor pentru a veni la El, dar, vai, nu L-a aflat. El ii adreseaza Domnului cuvintele:"Invatatorule bune" ; el venise la Domnul ca la un mare carturar, ca la un rabin invatat; de aceea Mantuitorul ii raspunde: "Ce Ma numesti bun?" Mantuitorul vede indata sufletul acestui tanar; il vede stapanit de patima iubirii de avutii,vede inlauntrul lui idolul iubirii de avutii."Inca una iti lipseste,ii zice Domnul: leapada-te de avutiile tale si vino dupa Mine". Adica Mantuitorul zicea: "Tu, tanarule, ti-ai facut un idol din bani si din averi...pana cand pe acest idol il iubesti mai mult decat pe Dumnezeu si pe sufletul tau, nu poti dobandi fericirea". Mantuitorul l-a pus pe tanarul din evanghelie la hotarul, la raspantia mantuirii sufletesti, dar el n-a putut trece acest hotar."S-a intristat, caci era bogat foarte, tinea mai mult la avutie decat la Domnul".
Aici este cheia intelegerii evangheliei cu tanarul cel avut; Domnul cere de la noi o viata predata cu totul Lui, cere de la noi sa ne despartim de toate patimile si de toti idolii nostri si sa mergem dupa El. Intelesul acestei evanghelii nu este vinderea avutiilor, ci este porunca cea mare de a trai o viata predata cu totul Domnului. Vinderea averilor si impartirea lor la saraci inca nu inseamna nici pe departe mantuirea sufletului. Eu pot sa dau saracilor tot ce am, iar inima sa o las diavolului; am dobandit, oare, ceva? Pot sa ma lepad de averi, dar sa raman cu placerile; am dobandit ceva? Hotarat ca nu! "Si de as imparti saracilor toata avutia mea,iar dragoste nu am(pe Domnul nu Il am),nici un folos nu-mi este"(ICor.13,3). Mantuitorul a cerut de la tanarul din evanghelie lepadarea de avutii, pentru ca stia ca era stapanit de patima asta. De la altii Domnul cere, tot asa, sa se lepede de pizme, manii, inselaciuni, minciuni si alte rautati."Cel ce vrea sa vina dupa Mine, a zis intr-un loc Iisus, trebuie sa se lepede de sine". Si lepadarea de sine este un lucru tot atat de insemnat ca si lepadarea de idolul iubirii de argint si de avutii.
Sa nu creada cineva ca evanghelia ne-ar invata ca trebuie sa uram avutiile si sa le dispretuim. O, nu! Dar cere evanghelia sa nu facem un idol din ele; sa nu le iubim mai mult decat pe cele sufletesti; sa nu ne innecam in spinii lor. "Tot cel ce iubeste pe tata sau pe mama, tot cel ce iubeste lumea, mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine"(Matei 10,37)."Bogatia de ar curge, nu va lipiti inima de ea(Ps.60,10),"caci unde este comoara voastra, acolo este si inima voastra(Luca 12,34). Dar greseala crestinilor de azi e tocmai aici. Comoara de care se lipeste inima noastra sunt averile si placerile. Iubim mai mult cele lumesti decat cele sufletesti; iubim mai mult lumea decat pe Domnul. Evanghelia ne pune si pe noi neincetat la hotarul mantuirii sufletesti, dar, vai, cat de putini pot trece acest hotar, pentru ca oamenii iubesc mai mult lumea decat pe Domnul si sufletul lor.
A fi un crestin adevarat inseamna a trai o viata predata cu totul Domnului. A fi un crestin adevarat inseamna a merge pe urmele Domnului orice ar fi sa pierdem si orice ar fi sa se intample. A fi un crestin adevarat inseamna ca toata comoara noastra,toata dragostea si bucuria noastra sa fie scumpul nostru Mantuitor. A fi un crestin adevarat inseamna sa-L ai pe Domnul de Stapan si Poruncitor in casa ta si in viata ta. Sa-I dai Lui cheile de la toate incaperile tale: de la casa, de la camara, de la pod, de la pivnita, de la inima, de la lada cu bani etc.
Tanarul din evanghelie Ii daduse Domnului toate cheile, dar cand a venit sa dea cheia de la bani si avutii,de asta nu s-a indurat. "S-a departat intristat,caci era bogat foarte"... Desigur, tot asa s-ar intampla, tot asa se intampla, si azi cand Domnul cere cheile noastre. Unii dau bucuros o parte din chei, dar de altele nu se indura. N-ar da unii bucurosi si cheile de la anumite placeri. Eu m-as inscrie in Oastea Domnului, zicea un om, daca mi-ati lasa pipa si femeile. O, in ce minciuna traiesc cei mai multi crestini de azi! Isi inchipuie oamenii ca pot dobandi mantuirea cu paza unor porunci si cu lasarea numai de unele rautati. Crestinismul de azi si crestinii de azi sunt reflectati clar in oglinda evangheliei din aceasta duminica. Pana e vorba de anumite datorii, "porunci" si "sfaturi" , totul merge bine, dar cand lucrul ajunge la predare, la o viata predata cu totul Domnului, oamenii se indeparteaza intristati, ca si bogatul din evanghelie. Du-te intr-un sat si vorbeste poporului despre datoriile lor de crestini, despre tinerea Poruncilor si despre alte sfaturi morale. Totul merge bine...oamenii te asculta cu drag. Dar cand le spui ca trebuie sa o rupa cu carciumile, cu jocurile, cu petrecerile si cu alte rautati si placeri lumesti; cand ii chemi sa intre in Oastea Domnului, sa traiasca o viata cu Domnul, se intristeaza indata si te parasesc (ba inca te si batjocoresc). Totul merge bine pana le dai oamenilor "sfaturi morale" , dar indata ce-i chemi sa plece pe urmele Domnului, s-a gatat. Vai, ce lucru grozav este acesta! Crestinii de azi cauta mantuirea in afara de Hristos, in afara de o viata traita cu El. Dar mantuirea se poate afla numai intr-o viata traita cu El si predata cu totul Lui.
Socrate si darurile
Despre filozoful Socrate se spune ca odata, de ziua numelui sau, invataceii si admiratorii lui i-au adus fel de fel de daruri scumpe. Pe urma, a venit un sarac si a zis: - Invatatorule, eu n-am avut daruri sa-ti aduc; eu n-am avut altceva sa-ti aduc decat pe mine insumi! Dispune de mine cum voiesti. - Acesta-i darul meu cel mai scump! a zis socrate. Acesta este, fratele meu, darul cel mai scump pe care-L iubeste si-L asteapta Scumpul nostru Invatator si Mantuitor: o viata predata Lui, o viata traita cu El si predata cu totul in slujba Lui.
O predare
Oastea Domnului a reusit sa-I predea lui Dumnezeu multe suflete si vieti. In "Lumina Satelor" din anul 1927, s-a publicat urmatoarea preafrumoasa predare: "Rog pe Bunul Dumnezeu sa-mi fie Tata, pe Iisus Il rog sa-mi fie Stapan si Mantuitor, pe Duhul Sfant, Carmuitor; Biblia si Biserica sa-mi fie calauza vietii mele, copiii lui Dumnezeu sa-mi fie prietenii mei...Ma predau cu totul Domnului sa Se foloseasca El de mine cum va afla de bine. Am facut aceasta fagaduinta din voie sloboda. Dumnezeu sa-mi dea har si ajutor sa o pot tine"... Ce trebuie sa fac ca sa mostenesc viata vesnica? a intrebat tanarul din evanghelie. Sa vii dupa Mine! i-a raspuns Domnul. Tot asa ne-ar raspunde si noua daca L-am intreba: Doamne ce trebuie sa facem ca sa mostenim viata de veci? Sa veniti dupa Mine...sa traiti o viata predata si inchinata Mie... Parintele Iosif Trifa
Am omorât vreodată vis de om? Am risipit speranţă şi am făcut să sece roua? Am lăsat dorul dezbrăcat şi singur să bată pe la porţi străine? Am lăsat în ger lumina şi am primit deşertăciunea în casă?
Am condamnat cuvintele să tacă sau am sugrumat vreun vers ce mi-a bătut la uşa sufletului?
Am călcat în picioare o inimă ce bătea pentru mine, dar în pieptul altui muritor?
Am vorbit de am speriat tăcerea?
Câte întrebări De a căror răspuns mă tem... Câte întrebări Pentru care plătesc...
Viaţă în Hristos este masă, gustare şi împărtăşire la care suntem chemaţi: „Gustaţi şi vedeţi că bun este Dumnul” (Ps 33, 8). Această gustare sufletul o simte ca dulceaţă: „Cât sunt de dulci limbii mele, cuvintele Tale, mai mult decât mierea în gura mea” (Ps 118, 103). Iar această experiaţă de care ne vorbeşte Biblia nu este o emoţie de tip pietist, ea este chiar gustarea ce se simte în urma coborârii Duhului Sfânt peste cel care ascultă Cuvântul (cf. Fapte 10, 44).
De această gustare atârnă viaţa veşnică: „Eu sunt pâinea cea vie care S-a coborât din cer. Cine mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care o voi da Eu pentru viaţa lumii este trupul Meu” (Ioan 6, 51). Este semnificativ faptul că Sfânta Împărtăşanie trebuie să fie dulce şi caldă. Acest simbolism ne trasmite învăţătura potrivit căreia Dumnezeu Se face dulceaţă şi căldură pentru omul ce se uneşte cu El. (1) Cea mai mare unire dintre om şi Dumnezeu se realizează în această Cină la care ne cheamă şoaptele Cuvântului,(2) de aceea şi dulceaţa ce vine în urma ei este la aceeaşi măsură. (3) Dumnezeu este atenţie, infinită grijă, delicateţe, răbdare, îngăduinţă, ocrotie, bună sfătuire în relaţia Sa cu omul. Dar toate aceste manifestări divine sunt însumate în ceea ce Sfântul Siluan numeşte „dulceaţa Duhului Sfânt”. Iată câteva din minunatele sale expresii: „Ce dulceaţă este Duhul Sfânt!...”. „Este mai dulce decât tot ce este pe pământ. Este hrană cerească, este bucuria sufletului”; „nimic de pe pământ nu se poate înlocui cu dulceaţa Duhului Sfânt”. (4)„Dulceaţa Duhului Sfânt face sufletul să uite cu desăvârşire pământul”... Dorinţa Sfântului Siluan este aceea ca toţi oamenii să simtă această dulceaţă. De aceea se roagă: „Doamne fă cunoscută tuturor popoarelor dulceaţa Duhului Sfânt” . Această simţire devine uimire, recunoştinţă, adoraţie şi fior: „O, ce frumos Iisuse şi bun şi dulce eşti, / Sunt ochii tăi mai limpezi ca bolţile cereşti, / E faţă Ta mai sfântă ca cele îngereşti. / O, cum putem noi spune Iisuse cum mai eşti!” (5)
Vasilica Nica
(1)Desigur, că unirea cu Dumnezeu nu este dată de împărtăşirea cu Sf. Taine fără o înţelegere şi viaţă curată: „Omul este în mod fundamental ceea ce gândeşte şi ceea ce vrea. Aşadar, nu e cu putinţă să se socotească unit cu Hristos fără ca funcţiile superioare ale lui să fie unite cu El...Din contră atunci când gândirea lui este unită cu gândirea lui Hristos şi voinţa lui este acordată cu voinţa lui Hristos, e firesc ca acestora să le urmeze omul întreg şi unirea este atunci deplină” (Panayotis Nellas, Omul, animal îndumnezeuit, Ed Deisis, Sibiu, 1994, p. 93.
(2)Ap. 3, 20: „Iată stau la uşă şi bat; de va auzi cineva glasul Meu şi va deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine”
(3)Rânduiala Sfintei Împărtăşanii: „Îndulcitu-m-ai cu dorul Tău Hristoase şi m-ai schimbat cu dumnezeiasca Ta dragoste”
(4)Sf Siluan Atonitul, apud Jean Claude Larchet,Dumnezeu este iubire, Ed Sophia, Bucuresti, 2003, pp. 274-275
Deseori, seara, pe când eram copilaş, o auzeam pe mama rugânsu-se. Cele mai obişnuite rugăciuni ale ei erau: „Tatăl nostru” şi „miluieşte-mă, Dumnezeule!” (Psalmul 50) Îmi plăcea Psalmul 50 foarte mult. Nici nu ştiam să citesc, dar o parte din rugăciunea aceasta mi se întimpărise în memorie, după cele auzite de la mama. Când, mai târziu, am început să citesc, deschizând Psaltirea din care se rugase mama, am aflat acolo o mulţime de alte „rugăciuni”, care de care mai frumoase.
La început, am cunoscut Psaltirea numai ca pe o carte de rugăciuni. După ce L-am aflat pe Domnul, ea mi-a devenit şi o carte sfântă de meditaţie şi reculegere sufletească. Am început, astfel, să aud harul Duhului Sfânt răsunând în toţi psalmii, aidoma unui instrument muzical ce mă purta prin cele mai înalte stări sufleteşti, aducându-mi mângâiere, linişte şi deschizându-mi inima pentru primirea binecuvântărilor cereşti.
Prin citirea şi meditaţia psalmilor, Psaltirea ne înalţă la Dumnezeu şi-l aduce pe Dumnezeu până la noi. Ea este moştenirea cerească pe care Sfinţii Părinţi au numit-o „Biblia mică”, întrucât întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament a fost revelată în cartea Psalmilor. În Biserica noastră Ortodoxă, psalmii sunt folosiţi în toate rugăciunile de cult. Aflăm astfel psalmi întregi în Sfânta Liturghie, la Vecernie, la Utrenie, etc. În toţi psalmii aflăm rugăciuni de preamărire a lucrării lui Dumnezeu, rugăciuni de căinţă pentru păcate, de umilinţă, rugăciuni de încredere în ajutorul lui Dumnezeu, care nu lipseşte niciodată în nevoi. Tot în Psaltire aflăm şi pe cei noăsprezece psalmi de blestem. Doresc să atrag atenţiacă sfinţenia acestor psalmi nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, deoarece cuvântul „vrăjmaş” din conţinutul lor se referă la marele vrajmaş al omenirii, diavolul, care a luptat şi luptă ca un leu împotriva lui Dumnezeu şi a celor ce vor cu tot dinadinsul să ducă o viaşă vrednică de El. Sunt unii oameni care se folosesc de aceşti psalmi pentru a cere răzbunare şi nimicire asupra vrăjmaşilor care le-ar fi făcut vreun rău. Un astfel de om, care face aşa, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi a semenului pentru care are datoria sfântă să se roage, nicidecum să-l blesteme.
Psaltirea nu este o carte cu înţeles greu. Numai că acelui care se apropie de ea i se cere credinţă puternică, răbdare şi perseverenţă în citire şi meditaţie. În chiar îndemnurile de la începutul Psaltirii, se spune atât de frumos: „Să începi a citi Psaltirea încet şi cu multă luare-aminte, fără să te grăbeşti şi cugetând mereu, ca să înţelegi şi cu mintea cele ce citeşti”.
Părintele Iosif Trifa a strâns cu dor şi cu dragoste „Psaltirea mamei”, stropind-o toată viaţa sa cu lacrimi de umilinţă şi recunoştiinţă pentru acest minunat dar de la Dumnezeu oferit de mama lui. Odată, referindu-se la versetul: „Că Tu cu mine eşti, Doamne!”din Psalmul 22, v. 4, Părintele Iosif a scris aceste memorabile cuvinte care ar trebui să ne aprindă de dor după Psaltire şi pe noi cei de azi:
„În Psaltire sunt aceste prea dulci şi plăcute vorbe. Dar mulţi citesc în Psaltire aşa, de-a alergarea, ca şi când te slobozi la fugă pe drum şi de aceea nu-şi dau seama despre înţelesul cel adânc al vorbelor de acolo. Aşa citeam odată şi eu în Psaltire, dar de când trăiesc o viaţă hotărâtă pentru Domnul, de atunci altcum citesc şi altcum înţeleg. De atunci, vorbele: „Domnul este cu mine” îmi dau o încredere, o tărie pe care toţi banii şi toţi oamenii pământului nu mi-o poate da. De s-ar ridica împotriva mea munţi întregi de primejdii şi necazuri, eu nu mă tem, căci glasul Lui îl aud: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt, ca să te scap şi să te mântui” „(Ieremia 1, 3).
Să facem şi noi la fel! Să nu ne lipsească Psaltirea niciodată în rugăciunile noastre zilnice, chiar dacă la început pare că nu înţelegem rostul psalmilor. Să nu abandonăm această sfântă îndeletnicire, căci vrajmaşul-diavol cunoaşte puterea psalmilor şi se cutremură la auzul lor!
-Şi dracii cred şi se înfioară! Zice Sf. Iacob 2,19. -Dracii cred? Interesant!! -Dar dacă cred, de ce rămân tot draci? -Pentru că nu vreau să facă voia lui Dumnezeu! Ce-i şi asta să-L vezi pe Dumnezeu şi să nu te smereşti şi să nu-L asculţi!? Să-I cunoşti slava şi toate lucrările Lui din cer şi de pe pământ şi să nu te temi. Să şti de judecata lui Dumnezeu şi să nu te cutremuri! Să sti de răsplata celor ce se smeresc şi se supun voii Lui şi totuşi să nu cauţi să ajungi la ea.
Să te mulţumeşti cu nişte ambiţii şi satisfacţii temporare în locul celor veşnice? Este o mare diferenţă între cunoştinţa de Dumnezeu şi credinţa practică. O astfel de cunoştinţă (credinţă) care duce la iad nu-i bună de nimic. Unii trec puţin mai sus, se mai şi roagă şi zic ceva cu Doamne…. Aceştia sunt cei de care spunea Domnul Iisus; “ De ce–Mi ziceţi Doamne Doamne şi nu faceţi ceia ce vă spun Eu?” Luca 6,47. Credinţa fără fapte este moartă, zicea tot Ap. Iacov. Adică cred-inţa care de fapt este similară cu a şti, despre Dumnezeu şi tot ce este legat da taina mântuirii, dar de fapt viaţa trăită este indiferentă sau contrară celor ştiute. Ce fel de credinţă este aceia care calcă în picioare toate poruncile şi sfaturile evangheliei? Nu poţi fi şi fur şi om cinstit. Şi desfrânat şi curat Şi sminteală altora, dar a le şi arăta calea mântuirii. Nu puteţi lua parte la Masa Domnului şi la masa dracilor. 1 Cor. 10, 21. Dumnezeu şi mamona sunt doi stăpâni pe care mulţi îi slujesc deopotrivă. Domnul zice foarte clar; nu puteţi sluji la doi domni. Noi lucrăm totdeauna ceva, ori nobil şi demn de răsplată, ori rău, satanic, vrednic de pedeapsa eternă. Ceva indiferent nu există. A nu face ceia ce şti că trebuie să faci, dar nu faci, este o încrâncenare o ambiţie diavolească, un păcat. Poate veţi zice; -nu-i nimeni fără păcat. -Aşa este! Dar deosebirea dintre un om care păcătueşte şi un diavol, este că satan nu se pocăieşte de răul făcut niciodată, n-are smerenie, iar omul se apleacă cu smerenie îşi vine în simţiri şi Dumnezeu îl iartă. “De vor fi păcatele tale ca şi cârmâzul (roşii) se vor face albe ca za-pada”. Isaia 1,18. “Să se lase cel rău de la calea lui…. şi să se întoarcă la “Dumnezeu... care nu oboseşte iertând” Isaia 55, 7. Că suntem oameni şi nu demoni, este că acceptăm să trăim conform normelor sale. Dacă Domnul a spus să –L iubesc din toată inima, aşa voi face. Să nu fur, nu voi fura. Să nu desfrânez, nu voi desfrâna. Să nu lucrez nimic în ziua Domnului şi-n sărbători, nu voi lucra. Să nu poftesc nimic din ale aproapelui, nu voi pofti. Dacă îmi spune să-mi mărturesesc păcatele şi să mă împărtăşesc, că El se dă mie spre hrană şi viaţă, aşa voi face. Dacă mă învaţă să strâng comori in cer, aşa voi face. Să fiu milostiv, mă voi sili. Să iert ca şi El, voi ierta. Poate vor fi şi puţine greşeli, dar în cea mai mare parte mă voi sili, iar unde eu nu pot, El va ajuta neputinţei mele. Aşa credinţa mea va fi umană şi nu drăcească.
"Noi suntem uniţi între noi, în măsura în care îi urâm în comun pe adversar" (Sf. Vasile cel Mare)
Biserica lui Hristos pluteşte neclintită pe învolburatele valuri ale acestei lumi, aşa cum odinioară corabia lui Noe plutea pe deasupra munţilor. Într-o vreme ca aceasta, în care în jurul nostru totul este în schimbare, Biserica Ortodoxă este şi rămâne una şi aceeaşi, propovăduind aceeaşi învăţătură mântuitoare stabilită de cei 318 Sfinţi Părinţi la Sinodul de la Niceea din anul 325. Fiecare dintre noi trebuie să mărturisim această învăţătură într-un cuget şi într-un gând. Printr-o astfel de mărturisire dovedim tăria şi statornicia credinţei noastre.
Unitatea este o necesitate categorică, deoarece Domnul Iisus a acceptat ca Biserica întreagă să fie numită Trupul Său şi ca fiecare dintre noi să fim puternic legaţi între noi. Aşa cum capul nu poate spune picioarelor, "nu am nevoie de voi" (cf. 1 Cor. 12, 21), nici noi nu putem privi la cel de lângă noi, care sunt de aceeaşi credinţă, ca la nişte străini. Nu ne desparte nimic pe unii de alţii, decât dacă facem aceasta cu bună ştiinţă, noi înşine.Conştiinţa unităţii ne obligă să lăsăm deoparte orice motiv personal care duce la ceartă şi la neînţelegeri. Dacă am aflat Calea, Adevărul şi Viaţa şi dacă, mai presus de toate, am făcut, din proprie iniţiativă, un legământ de slujire adevărată cu Dumnezeu, ne vom face vinovaţi de osândă, pentru că nu am dovedit - cu toată râvna şi hotărârea prin buna înţelegere între noi şi în acord cu învăţătura Bisericii - grijă necontenită faţă de unitatea acesteia. Cine iubeşte Biserica, respectă cu pioşenie învăţăturile ei, între care cea dintâi este unitatea credinţei. Această unitate nu se poate realiza fără dragostea şi pacea dintre cei ce-şi spun drept-măritori creştini. Dezbinarea şi răcirea dragostei dinte fraţi au dus la adunări lipsite de viaţă, la ascultători lipsiţi de pocăinţă şi la propovăduitori lipsiţi de har. "Din lipsa unităţii, rugăciunile noastre merg goale. Să nu ne mirăm că nu aduc nimic înapoi. Atunci vorbim oamenilor, dar nu le spunemi nimic...Dacă vasul conştiinţei este gol, dacă vasul rugăciunii este gol, dacă vasele mărturisirii noastre sunt goale, iar cei cărora noi le suntem datori vor pieri în păcatele lor, sângele lor va fi cerut din mâna noastră ( cf. Ezechil 33,6). Noi suntem vinovaţi" (Traian Dorz). Ce poate fi mai plăcut la auz decât numele păcii, al unităţii şi al dragostei? Adevărata dragoste, dar al Duhului Sfânt, uneşte, nu dezbină.
Să medităm mai bine la faptele noastre, iar dacă am călcat pe alături să ne cutremurăm şi să ne îndreptăm. Să privim în inima noastră căci de acolo vin şi răul şi binele; şi întunericul şi lumina; şi unitataea şi dezbinarea. Inima zămisleşte sămânţa ispitei şi a căderii, dar şi sămânţa virtuţii şi a înălţării. "Omul bun - zice Domnul Iisus - scoate lucruri bune din visteria bună a in inimii lui, iar omul rău scoate lucruri rele din visteria rea a inimii lui, căci din prisosul inimii vorbeşte gura" (Luca 6, 45). E timpul să plângem, aşa cum au plâns evreii la zidul plângerii, aducându-ne aminte de icoana tristă a Domnului nostru Iisus la uşa Bisericii Sale din Laodiceea, încercând să intre înăuntru: " Iată, Eu stau la uşă şi bat..."(Apocalipsa 3,20), sau de cuvintele Lui:"Acolo unde dunt doi sau trei adunaţi în numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor". Căci dacă nu este unitate între noi, nici Domnul nu este în mijlocul nostru, ci stă afară, la uşă, iar noi suntem ca aceea care vestesc numele Său, dar pe El Îl ţin afară!
Va fi o judecată, iar noi, cei care L-am cunoscut pe Dumnezeu, vom avea parte de o judecată mai aspră (cf. Iacov 3, 1). Poate că, în acea zi, mulţi îşi cor îndrepta privirile spre noi, zicând: "Dacă aţi fi trăit în unitate, şi dacă aţi fi avut focul Duhului Sfânt, azi eu n-aş fi mers în focul iadului...!" Să ne rugăm deci lui Dumnezeu ca şi Sf. Francisc de Assisi: "Doamne, fă din mine unealta păcii Tale: acolo unde este ură, s-aduc iubire; acolo unde este ofensă, să aduc iertare; acolo unde este dezbinare, s-aduc adevăr; acolo unde este neâncredere, s-aduc credinţă; acolo unde este disperare, s-aduc speranţă; acolo unde este întuneric, s-aduc lumina Ta, acolo unde este tristeţe, s-aduc bucurie..." Amin.
Miercuri, 25 noiembrie 2009, la ora 19:00, în Aula Facultăţii de Teologie Andrei Şaguna din Sibiuva avea loc lansarea cărţiiCostelBusuioc, în prezenţa autorului.
Evenimentul este organizat de Editura Agnos(cea sub egida căreia apare volumul) şi ASCOR Sibiu, cu binecuvântarea ÎPS Dr. Laurenţiu Streza, Mitropolitul Ardealului.
Volumul Costel Busuioc cuprinde o serie de convorbiri provocate de Romeo Petraşciuc, discuţii în cadrul cărora tenorul român îşi istoriseşte, cu o savoare rară, mare parte din viaţa sa, cu amănunte picante şi tulburătoare, deopotrivă.
Vor prezenta volumul în discuţie Pr. Conf. Univ. Dr. Constantin Necula şi Romeo Petraşciuc.
Lansarea va fi urmată de un micro-recital susţinut de Costel Busuioc pentru publicul sibian.
Cele mai uimitoare şi convingătoare mărturii despre înrădăcinarea lui Hristos în viaţa creştinilor, vin de la martirii de peste veacuri. Pentru omul modern, psihologia pe care mărturisitorii au avut-o în faţa morţii, este cu neputinţă de înţeles. De aceea unii au şi spus că hotărârea lor nezdruncinată de a muri în numele unei persoane nevăzute este realmente fanatism.
În cazul martirilor ce erau în faţa morţii, bogăţia prezenţei lui Dumnezeu a fost aşa de vie, înmiresmată, concretă, organică şi interiorizată încât, stăbătuţi de simţirea ei, au putut să ignore şi să dispreţuiască chinurile oribile şi evidenţele imediate. Ori de câte ori citeşti viaţa unui martir înţelegi că vederea pe care o dă credinţa este cu mult mai convingătoate, mai sigură şi mai bogată decât perceperea naturală a lucrurilor la careare acces orice om.
Una din cele mai lungi şi nepământeşti mărturii de acest fel este cea venită de la Sfântul Ignatie Teoforul. În timp ce este adus din Antiohia Siriei către Roma spre a fi martirizat, el a scris şapte epistole care au ajuns până la noi. Împăratul Traian a pregătit în anul 107 în circurile din Roma multe spectacole cu ocazia cuceririi Daciei (106). Cu ocazia acestei sărbători desfăşurate pe parcursul a o sută douăzeci şi trei de zile au mai murit zece mii de gladiatori.
Sfântul Ignatie dat să fie sfâşiat de doi lei în ziua de 20 decembrie anul 107, în amfiteatru dinRoma, avea să ofere romanilor o astfel de privelişte.
Este supranumit Toeoforul fiindcă pe de o parte Îl poartă pe Dumnezeu, iar pe de altă parte este purtat de Dumnezeu. Tradiţia ne spune că el ar fi fost copilul pe care l-a luat Mântuitorul în braţe şi a zis: “Oricine va primi în numele Meu pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte”. (Marcu 9, 37). Dar el este purtat de Dumnezeu nu numai în chip fizic, ci şi în chip spiritual; curajul imperial şi liniştea nepământească cu care întâmpină moartea, afirmă că el este purtat de Dumnezeu.
Dar marturia vieţii sale arată cu multă bogăţie că şi el este purtător de Dumnezeu. Biografii săi ne spun că intensitatea prezenţei lui Fumnezeu în inma sa a fost dusă pâna la materializare. După ce fiarele i-au mâncat tot trupul, inima sa a rămas neatisă, iar când creştinii au desfăcut-o în interiorul ei era scris numele “Iisus Hristos”, după cum ne spune şi acatistul închinat lui: “ pe amandouă părţile inimii tale scris era preafrumos... cu slove de aur ... Iisus Hristos”.
Cea mai emoţionantă este scrisoarea dresată romanilor considerată de un scriitor francez (Renan)“cea mai aleasă bijuterie din literaturapost – apostolică”. Unii dintre cei mai infuenţi creştini din Roma au pus la cale un plan prin care Sfântul Ignatie să fie izbăvit de moarte. Scrisoarea este străbătută de dorinţa adresată creştinilor romani de a renunţa la acest gând. Modul în care îşi explică cererea sa dovedeşte că în timpul scrierii, Sfântul se afla mai mult în cer decât pe pâmânt.
Iată câteva cuvinte din această scrisoare: “Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mîncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a cîştiga pe Dumnezeu.Sînt grîu al lui Dumnezeu şi vreau prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pîine curată a lui Hristos. Mai bine aţîţaţi pe fiare ca să mi se facă mormînt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, cînd nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac.” (Epistola către Romani, cap 4). El se jertfeşte lui Dumnezeu ca pâine dar în acelaşi timp Îl vrea pe Dumnezeu ca pâine: “Vreau pîinea lui Dumnezeu,care este trupul lui lisus Hristos, Cel din sămînta lui David (In. 7, 42, Rom. 1, 3), iar băutură vreau sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă”. (Ibidem, cap. 7). Hristos este Pâinea Sa, iar iar Sfântulse face pâine pentru Hristos, de aceea şi acatistul îl numeşte “pâinea Marelui Împărat”.
Unirea spirituală dintre Hristos şi mucenicul său, este aşa deplină şi totală încât unul se face pâine pentru celălalt, iar în această relaţie orice materialism vulgar şi orice spiritualitate abstractă sunt excluse. Când două persoane se iubesc, una se face rostul şi sensul celeilate, una susţine în existenţă pe cealaltă, şi legătură se poate întări aşa de mult încât una nu mai poate trăi fără cealaltă; pot să înainteze aşa de mult una în interiorul celeilate până la jertfirea de sine aşa încât una se face “pâine” şi “băutură” pentru alta.
„Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă împiedice de a dobîndi pe Hristos!Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, strivirea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavolului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!”(Ibidem, cap. 5). Toată jertfirea vieţii sale trăite în Hristos, acum este examintă şi încununată, şi ucenicul devine mucenic.
Sfântul afirmă de două ori că abia acum, când este gata să moară pentru Hristos începe să fie ucenic. Ce putere şi lumină se revarsă din această atitudine superioară şi nobilă pe care Sfântul Ignatie o are în faţa celor mai neînchipuite ameninţări, pentru noi cei care ne pierdem nădejdea şi pacea aşa de repede atunci când trebuie să suferim doar o uşoară ironie pentru numele lui Dumnezeu!
În faţa Sfântului scânteiază în culori vii răsăritul vieţii nestricăciase, nu încape nici urmă de îndoială, el aşteaptă cu nerăbdare să părăsească această lume vremelnică şi să se nască spre nemurire. Pentru Sf Ignatie rămânerea în viaţă este moarte, iar moartea pentru Hristos este viaţă. Abia după pragul morţii misterul existenţei este descoperit: “Naşterea mea mi-i aproape.Iertaţi-mă, fraţilor! Să nu mă împiedicaţi să trăiesc, sănu voiţi să mor! Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dumnezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată ! Ajungînd acolo, voi fi om!“(Ibidem, cap 6)
Dacă unii dintre romanii care citind această scrisoare vor considera că episcopul Ignatie este fanatic şi însufleţit de ambiţii fireşti, sfântul îi asigură:“Nu v-am scris după trup, ci după gîndul lui Dumnezeu.” ( Ibidem. cap 8). În ziua de 20 decembrie când te gândeşti la Sf Ignatie Teoforul în minte străluceşte o înţelegere nouă: pe ucenicul lui Hristos nici o bucurie vremelnică nu îl încântă prea mult şi nici o înfrângere trecătoare nu îl întristeză peste măsură. “Nimic să nu ne prea-nspăimânte / nici să ne lege pe pământ, / străini şi călători prin toate / să tindem doar spre ţărmul sfânt!” (T . Dorz)
Mai concret, istoria noastră recentă ne aminteşte că, în urmă cu mai mult de 3 ani, în primăvara lui 2006, câţiva fraţi tineri ostaşi, pasionaţi de tehnică şi de computere, din câteva colţuri de ţară, se întâlneau la Braşov, entuziasmându-se cu ideia trasnmiterii on-line pe internet, a adunărilor Oastei Domnului. Cu posibilitatea punerii în legătură a multor fraţi din diasporă sau de aici, de acasă, dar departe de locul unei adunări, de exemplu, cu unele evenimente locale, zonale sau naţionale ale Oastei Domnului. Cu posibilitatea prezentării Oastei Domnului şi celor din afara ei. Cu alte cuvinte, un nou câmp de misiune se deschidea, aici pe internet.
Mai târziu ne "luptam" cu problemele primelor transmisii audio. Conexiuni slabe la internet, cabluri şi aparatură precară, dar Domnul Dumnezeu a fost cu noi şi am simţit asta din plin. De la primele transmisii audio am trecut apoi şi la cele video şi aşa s-a născut "VideoROD-ul". Astăzi, acesta face un pas în plus, devine o nouă platformă, sperăm noi, mult mai performantă, mai interactivă şi mult mai calitativă, nu numai pe latura tehnică, dar şi duhovnicească. Desigur că sunt încă multe altele de făcut dar avem dorinţă arzătoare să creştem şi pentru asta avem nevoie şi de ajutorul vostru. Dacă aţi urmărit constant transmisiile VideoROD-ului, dacă aţi simţit harul dumnezeiesc, dacă v-aţi emoţionat de bucuria şi părtăşia fraţească, dacă aţi plâns împreună cu noi, atunci când transmisia nu a funcţionat să ştiţi frate şi soră dragă, că aveţi o mare putere să ajutaţi!
În primul rând, rugaţi pe Dumnezeu să ne dea înţelepciune şi putere să dezvoltăm această lucrare! Rugaţi pe Dumnezeu să ne trimită lucrători sau să deveniţi unul dintre colaboratorii noştri! "Mare este secerişul, puţini sunt lucrătorii..." Ducem mare lipsă de voluntari pentru orice fel de serviciu: de la operatori camere video, până la editarea şi gestiunea de anunţuri adunări, de la ajutor la asezatul microfoanelor, a luminilor, până la editarea înregistrărilor audio-video. Dacă ne întîlneşti la o adunare, "forfotind" pentru acea transmisie, vino să ne ajuţi, ia legătura cu unul dintre fraţii de acolo. Sigur e ceva de făcut acolo sau mai târziu acasă, la munca din faţa unui computer. Sau dacă cunoaşteţi tineri pasionaţi de aceleaşi lucruri, încurajaţi-i să ni se alăture. Nimic nu e prea greu de învăţat! Nu vă temeţi că nu vă veţi pricepe! Domnul o să ne ajute! Avem nevoie să acoperim multe zone din ţară. Avem nevoie de mici echipe zonale, care să asigure promtitudinea şi mobilitatea în cazul unor transmisii locale.
Avem cheltuieli curente lunare. Avem cheltuieli de deplasare. Avem nevoie de aparatură performantă. Tot ce s-a făcut până acum, în cea mai mare parte, a fost susţinut de fiecare în parte dintre noi, pionierii şi susţinătorii acestui proiect. Uneori lipsind familiile noastre de banii respectivi. Sigur că nu ne plângem, am face aceste lucruri de încă foarte multe ori. Alteori a fost ajutorul unor fraţi binevoitori. Domnul nu ne-a lăsat niciodată de ruşine! Dar avem nevoie de performanţă, avem nevoie să creştem, Domnul şi fraţii au nevoie de o lucrare cât mai desăvârşită!
De-a lungul timpului am avut parte de multe binecuvântări, multe satisfacţii duhovniceşti, dar şi multe piedici, multe păreri, sprijin doar din partea unor entuziaşti şi pasionaţi. Întrebarea noastră ar fi, cum s-ar raporta înaintaşii noştri, la aceste posibilităţi tehnice, când, după cum se ştie, de exemplu, fratelui Traian i-a fost negată constant, de către regimul comunist, orice apariţie editorială. Astăzi, toată această tehnică pe care Dumnezeu a îngăduit s-o avem la dispoziţie, „strigă” în direcţia noastră, a tuturora, de prea puţină lucrare şi oarecare vinovăţie.
Cu toate, Domnul iarăşi a fost cu noi şi iată, azi avem această platformă pusă în slujba Domnului şi spre bucuria fraţilor! Dacă credeţi că puteţi să ajutaţi, suntem la disposiţie pentru orice fel de colaborare şi susţinere.
.jpg)
