CREDINŢA ŞI SIMŢIREA

Credinţa, cea mai sigură şi bogată formă de cunoaştere

Pentru omul redus la puterile naturale, credinţa este cea mai imaginără, iluzorie, teoretică, amăgitoare şi ireală cale de cunoaştere pentru că ea cuprinde o lume nevăzută şi spirituală. Experienţele şi fineţea sesizării a omului duhovnicesc vin să demonteze şi să denunţe această prejudecătă.
Credinţa este un act suprem al persoanei mai presus de informaţii şi de evidenţe materiale. În măsura în care credinţa devine experienţă, trăire şi gustare, ea se face cea mai înaltă, sigură şi deplină formă de cunoaştere. Diferenţa dintre convingerea ce vine prin credinţă şi convingerea ce vine prin materialitatea evidenţelor imediate, este ca diferenţa dintre zborul imperial al vulturului şi zborul păsărilor de curte. Convingerea care vine prin credinţă se regăseşte în toate rădăcinile fiinţei şi angajează toate puterile spirituale ale persoanei.
Sunt foarte frecvente cazurile în care cunoaşterea ce vine numai din privire şi auz nu angajează în nici o măsură persoana. Unii din contemporanii Mântuitorului care L-au privit şi L-au ascultat nu L-au cunoscut în mod propriu, chiar dacă I-au văzut faţa, chiar dacă I-au întâlnit privirea şi I-au auzit vocea. Iar ucenicii de atunci şi de astăzi ai lui Iisus Hristos care au cunoscut prin credinţă că este Fiul Lui Dumnezeu nici nu au mai fost interesaţi de aprecierile fizice ale Lui. Deşi între cele două nivele de cunoaştere este o strânsă legătură, dacă nivelul fizic, senzorial nu deschide calea spre o cunoaştere mai profundă, el este cel mai superficial, nesigur şi chiar impropriu nivel de cunoaştere.

O simţire nouă

Mântuitorul Iisus Hristos vorbeşte despre starea de nesimţire a omului a cărui inimă „s-a învârtoşat şi cu urechile aude greu şi ochii lui s-au închis, ca nu cumva să vadă cu ochii şi să audă cu urechile şi cu inima să înţeleagă” (Mat 13, 15). Şi aici nu este vorba de oameni „buni” şi de oameni „răi”, toţi urmaşii lui Adam suntem „vânduţi sub păcat” (Rom 7,15), toţi am moştenit această învârtoşare, întunecare şi orbie: „Născuţi din Adam oamenii au devenit asemenea lui: singuri, surzi la cele duhoviceşti, dezbrăcaţi de har, nesimţitori, pieritori, muritori” . (1)
Simţurile sunt ca nişte ferestre prin care fiinţa omului este permanent schimbată şi influenţată. Dumnezeu se adresează omului tot prin toate simţurile sale, aşa încât toate să fie sfinţite, restaurate şi sensibile la prezenţa lui Dumnezeu. Acest lucru se vede mai cu seama în biserică, unde Dumnezeu se adresează tuturor simţurilor: auzului prin cuvintele din Evanghelie şi cântările care se cântă, se adresează ochilor prin icoane şi celelalte picturi, se adresează mirosului prin fumul de tămâie, adresează gustului prin împărtăşirea cu Sfintele Taine şi chiar simţului tactil, prin sărutarea icoanelor, prin metanii şi sărutarea păcii. Astfel, toate câte vin de la Dumnezeu şi se adresează organelor de simţ, au destinaţia să străbată până în inima fiinţei omeneşti şi să înfiripe acolo credinţa cea vie.
Iar în inima curăţită de patimi prin pocăinţă, omul Îl vede pe Dumnezeu, Îi aude cuvântul, Îi simte mireasmă şi dulceaţă şi tot în inimă Îi primeşte sărutul. În inima omului celui nou care s-a renănăscut din suferinţa înstăinării de Dumnezeu şi din revărsarea Duhului Sfânt se naşte o simţire nouă. Iată mărturia Sfinţilor Părinţi despre acest mare adevăr. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că aceasta este lucrare a Sfintei Treimi în viaţa omului: „De la Duhul care ne face noi, omul dobândeşte ochi noi, urechi de asemeni noi” . (2)
Iar Sf Macarie spune că acestă minune se întâmplă numai după ce ne-a dezbrăcat de omul cel vechi: „Toţi cei care s-au dezbrăcat de omul cel vechi şi lumesc şi de veşmântul împărăţiei întunericului şi s-au îmbrăcat în omul cel nou şi ceresc au dobândit pe lângă ochii lor alţi ochi, pe lângă urechile lor alte urechi, pe lângă capul lor alt cap, aşa încât tot omul să fie curat ca unul ce poartă chip ceresc” . (3) Iar ceea ce este minunat şi mai presus de fire este că acest lucru îl simţim în trupul cel stricăcios şi vremelnic după cum spune cu uimire şi Sf Pavel că „avem această comoară în vase de lut” (II Cor. 4, 7).
După cum în viaţa aceasta ar fi fără rost şi sens dacă nu am pute-o percepe prin simţuri, tot aşa nici frumuseţea şi strălucirea vieţii viitoare nu ne-ar putea oferi nici o fericire dacă nu am avea capacitatea de a le putea sesiza. Iată ce spune Sf. Nicolae Cabasila despre aceasta: „Dobândirea de noi mădulare şi de simţiri noi întruchipează pregătirea pentru noua orânduire a vieţii ce ne aşteaptă” .(4)

Vasilică Nica

(1) Sf Simeon Noul Teolog, Ţelul vieţii creştine, Ed Anastasia, Bucureşti, 1996 p. 17

(2) Idem, Cateheze, Ed Deisis, Sibiu, 2002, p. 179. „Prin credinţă Tatăl ne crează din nou, ne dă o viaţă nouă, ne dă lumină, ne scoate din întuneric şi nesimţire” (Idem, Ţelul vieţii creştine, Ed Anastasia, Bucureşti, 1996 p.207)

(3) Sf Macarie cel Mare, Omilii duhovniceşti, EIBMBOR, Bucureşti, 1992, p. 95

(4) Nicolae Cabasila, Despre viaţa în Hristos, EIBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 66. Şi iarăşi: „După cum viaţa de aici nu am pute-o duce dacă nu am avea sinţirea lui Adam şi puterile cerute oricărui om ca să o trăiască, tot aşa nici în lumea fericirii de veci nu am putea ajunge fără a ne fi pregătit printr-o viaţă dusă în Hristos şi fără a fi vieţuit după chipul şi asemănarea Lui” (4) (Ibidem p. 67)