Miercuri 23 ianuarie 1974
Mă simt descurajat. Nu în chestiunile familiale. Pot spune că sunt foarte fericit - alături de familia şi de copii mei. Dar în chestiunile legate de Biserică, situaţia ei, implicarea mea mă simt descurajat. Devin alergic la conţinutul pseudo religios al Bisericii şi al vieţii ei care mi se pare a fi tot mai mult o denaturare a ortodoxiei şi a creştinismului, în acelaşi timp sunt implicat şi absorbit total de acestea: telefoane, scrisori, discuţii şi întâlniri. Toate acestea nu sunt nici autentice, nici reale; se află în afara realităţii lui Dumnezeu, a omului, a lumii şi a vieţii. Simt cum inima mea tânjeşte după acel „dincolo". Dar nu văd nici o ieşire. Să plec? încotro? Nu pot părăsi Biserica - Biserica este viaţa mea. Am convingerea că ortodoxia este Adevărul şi Mântuirea şi mă cutremur când văd ce se oferă sub masca ortodoxiei, ce le place oamenilor din ea, pentru ce trăiesc ei şi ce văd în ortodoxie cei mai buni ortodocşi. „Mântuieşte-te pe tine însuţi şi vei mântui mii în jurul tău". Fiecare se mântuieşte în felul său; mântuirea constă în împlinirea vocaţiei. Dar ce se întâmplă când împrejurările nu permit această mântuire; când implicarea, activitatea resping nivelul la care mântuirea este posibilă? ...
Sâmbătă, 16 februarie 1974
O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem. Biserica nu este o instituţie religioasă, ci prezenţa în lumea aceasta a unei lumi eliberate. Insă Biserica este adeseori stânjenită de probleme care sunt inexistente şi vătămătoare în credinţă. „Spiritualitate", „îmbisericire" - concepte ambigui şi periculoase. De multe ori oamenii pe care îi ştiam interesaţi de spiritualitate aveau o gândire îngustă, erau intoleranţi, plictisitori şi ursuzi, acuzându-i pe alţii că nu sunt suficient de spirituali. Ei reprezentau esenţa propriei lor conştiinţe, nu Hristos, nu Evanghelia, nu Dumnezeu. Lângă ei nu creşte nimeni; din contra, se închide în sine. Mândrie, egocentrism, mulţumire de sine şi îngustime a spiritului; dar atunci care este folosul spiritualităţii? Cineva mi-ar putea răspunde că aceasta nu este adevărata spiritualitate, ci una falsă. Dar atunci unde putem găsi spiritualitatea autentică? - Poate că în deşert sau în chiliile singuratice ale mănăstirii. Cu toate acestea, spiritualitatea întâlnită în biserică mă sperie. Nu poate fi ceva mai rău decât religiozitatea profesională, învârtirea între degete a mătăniilor în timpul pălăvrăgirii din biserică, tot cortegiul de suspine şi ochi plecaţi mi se par extrem de false.
Fragmente din cartea "Biografia unui destin misionar - Jurnalul Pãrintelui Alexandru Schmemann,
trad.si studiu introductiv:FELICIA FURDU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu