Din această publicaţie am extras, pentru a vă stârni curiozitatea articolul urmator:
"Un călător rătăcit prin pustiul deşertului s-a ascuns de arşiţa cerului într-o peşteră. Acolo a găsit un părinte duhovnicesc, ce-şi trăia viaţa numai în acel perimetru al peşterii, şi l-a întrebat: Părinte, cum poţi să-ţi iroseşti viaţa în acest fel? Părintele i-a răspuns: Dragă, vezi tu crăpătura acestei stânci? Pe aici eu văd mereu un petic de cer. Aceasta este cea mai mare comoară a inimii mele, pentru care îi mulţumesc Domnului în fiecare zi.
În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?
Mai răsună în sângele conştiinţei noaste de neam îndemnul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: ”Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”? Era ziua de 15 august 1714, când voievodul Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar doamna Maria pătimea alături de fiicele şi ceilalţi gineri ai săi, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, trecerea la Domnul a soţului său împreună cu cei patru fii, dar şi a ginerelui Ianache, prin martiriul credinţei mărturisite cu viaţa. Versurile baladei copleşitoare redau pe deplin hotărârea mărturisirii brâncoveneşti: ”Facă Domnul ce o vrea,/ Chiar pe toţi de ne-aţi tăia,/ Nu mă las de legea mea.“
Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne impune din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisire a credinţei – a te însemna cu semnul sfintei cruci, a posti miercurea şi vinerea, a avea un duhovnic, a avea un colţ de rugăciune în casă, a pune icoana lui Hristos la loc de cinste în casă sau în şcoală – sunt prezentate fie ca „demodate”, fie ca gesturi de „agresiune”, care atentează la „democraţia” în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem mai degrabă în puterea Pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele) decât în năzuinţa Cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate faţă de natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie).
Ascultând chemarea liturgică „Sus să avem inimile!”, dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre, îşi doreşte să trăiască la înălţimea chemării lui Dumnezeu, în ciuda jertfei la care suntem supuşi zilnic, atunci să mărturisim cu deplin curaj: „Avem către Domnul!”
În fiecare Sfântă Liturghie cerul ne este restituit, devine din nou posibilă trăirea raiului. Prin Sfânta Împărtăşanie, Hristos trăieşte în noi şi ne sfinţeşte în întregime, trup şi suflet. Sfântul Ioan Gură de Aur exclamă: ”Ce-mi este mie de cer, când eu contemplu pe Stăpânul cerului, când eu însumi devin cer?” Mai măsurăm noi astăzi pământul cu pasul mărturisirii venite din cer? Mai suntem mânaţi de curajul mărturisirii identităţii noastre de neam şi credinţă?
Mai răsună în sângele conştiinţei noaste de neam îndemnul Sfântului Voievod Constantin Brâncoveanu, când şi-a încurajat fiii spre a nu-şi lepăda credinţa: ”Copiii mei, fiţi cu curaj! Am pierdut tot ce aveam pe lumea aceasta, să ne mântuim cel puţin sufletul, spălându-ne păcatele în sângele nostru!”? Era ziua de 15 august 1714, când voievodul Brâncoveanu împlinea 60 de ani, iar doamna Maria pătimea alături de fiicele şi ceilalţi gineri ai săi, în ziua prăznuirii Adormirii Maicii Domnului, trecerea la Domnul a soţului său împreună cu cei patru fii, dar şi a ginerelui Ianache, prin martiriul credinţei mărturisite cu viaţa. Versurile baladei copleşitoare redau pe deplin hotărârea mărturisirii brâncoveneşti: ”Facă Domnul ce o vrea,/ Chiar pe toţi de ne-aţi tăia,/ Nu mă las de legea mea.“
Astăzi nu ni se mai cere viaţa pentru a ne mărturisi credinţa, putem merge la biserică, dar societatea actuală ne impune din ce în ce mai pregnant o viaţă fără de Hristos. Gesturile mărunte, dar pline de mărturisire a credinţei – a te însemna cu semnul sfintei cruci, a posti miercurea şi vinerea, a avea un duhovnic, a avea un colţ de rugăciune în casă, a pune icoana lui Hristos la loc de cinste în casă sau în şcoală – sunt prezentate fie ca „demodate”, fie ca gesturi de „agresiune”, care atentează la „democraţia” în plină desfăşurare. Astăzi suntem liberi să credem mai degrabă în puterea Pământului şi a deşertăciunii lui (consumăm fără raţiune resursele sale, ba chiar se nasc războaie pentru ele) decât în năzuinţa Cerului din noi (să ne purtăm cu demnitate faţă de natura creată de Dumnezeu, să ne ridicăm din libertinajul toleranţei păcatului şi să iubim virtutea sfinţeniei ce ţine această creaţie).
Ascultând chemarea liturgică „Sus să avem inimile!”, dacă starea noastră creştină, în deplinătatea fiinţei noastre, îşi doreşte să trăiască la înălţimea chemării lui Dumnezeu, în ciuda jertfei la care suntem supuşi zilnic, atunci să mărturisim cu deplin curaj: „Avem către Domnul!”
Pr. Cătălin Teulea
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu