SFÂNTUL IGNATIE TEOFORUL SAU CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII UCENIC

Cele mai uimitoare şi convingătoare mărturii despre înrădăcinarea lui Hristos în viaţa creştinilor, vin de la martirii de peste veacuri. Pentru omul modern, psihologia pe care mărturisitorii au avut-o în faţa morţii, este cu neputinţă de înţeles. De aceea unii au şi spus că hotărârea lor nezdruncinată de a muri în numele unei persoane nevăzute este realmente fanatism.

În cazul martirilor ce erau în faţa morţii, bogăţia prezenţei lui Dumnezeu a fost aşa de vie, înmiresmată, concretă, organică şi interiorizată încât, stăbătuţi de simţirea ei, au putut să ignore şi să dispreţuiască chinurile oribile şi evidenţele imediate. Ori de câte ori citeşti viaţa unui martir înţelegi că vederea pe care o dă credinţa este cu mult mai convingătoate, mai sigură şi mai bogată decât perceperea naturală a lucrurilor la care are acces orice om.

Una din cele mai lungi şi nepământeşti mărturii de acest fel este cea venită de la Sfântul Ignatie Teoforul. În timp ce este adus din Antiohia Siriei către Roma spre a fi martirizat, el a scris şapte epistole care au ajuns până la noi. Împăratul Traian a pregătit în anul 107 în circurile din Roma multe spectacole cu ocazia cuceririi Daciei (106). Cu ocazia acestei sărbători desfăşurate pe parcursul a o sută douăzeci şi trei de zile au mai murit zece mii de gladiatori.

Sfântul Ignatie dat să fie sfâşiat de doi lei în ziua de 20 decembrie anul 107, în amfiteatru din Roma, avea să ofere romanilor o astfel de privelişte.

Este supranumit Toeoforul fiindcă pe de o parte Îl poartă pe Dumnezeu, iar pe de altă parte este purtat de Dumnezeu. Tradiţia ne spune că el ar fi fost copilul pe care l-a luat Mântuitorul în braţe şi a zis: “Oricine va primi în numele Meu pe unul din aceşti copii, pe Mine Mă primeşte”. (Marcu 9, 37). Dar el este purtat de Dumnezeu nu numai în chip fizic, ci şi în chip spiritual; curajul imperial şi liniştea nepământească cu care întâmpină moartea, afirmă că el este purtat de Dumnezeu.

Dar marturia vieţii sale arată cu multă bogăţie că şi el este purtător de Dumnezeu. Biografii săi ne spun că intensitatea prezenţei lui Fumnezeu în inma sa a fost dusă pâna la materializare. După ce fiarele i-au mâncat tot trupul, inima sa a rămas neatisă, iar când creştinii au desfăcut-o în interiorul ei era scris numele “Iisus Hristos”, după cum ne spune şi acatistul închinat lui: “ pe amandouă părţile inimii tale scris era preafrumos... cu slove de aur ... Iisus Hristos”.

Cea mai emoţionantă este scrisoarea dresată romanilor considerată de un scriitor francez (Renan) “cea mai aleasă bijuterie din literatura post – apostolică”. Unii dintre cei mai infuenţi creştini din Roma au pus la cale un plan prin care Sfântul Ignatie să fie izbăvit de moarte. Scrisoarea este străbătută de dorinţa adresată creştinilor romani de a renunţa la acest gând. Modul în care îşi explică cererea sa dovedeşte că în timpul scrierii, Sfântul se afla mai mult în cer decât pe pâmânt.

Iată câteva cuvinte din această scrisoare: “Rogu-vă să nu aveţi către mine dragoste deşartă. Lăsaţi-mă să mă fac mîncare fiarelor, prin care îmi este cu putinţă a cîştiga pe Dumnezeu. Sînt grîu al lui Dumnezeu şi vreau prin dinţii fiarelor să mă macin, ca să fiu pîine curată a lui Hristos. Mai bine aţîţaţi pe fiare ca să mi se facă mormînt şi nimic din trupul meu să nu lase. Atunci voi fi ucenic adevărat al lui Hristos, cînd nici lumea nu va vedea trupul meu. Rugaţi-vă lui Hristos pentru mine ca, prin uneltele acestea, jertfă să mă fac.” (Epistola către Romani, cap 4). El se jertfeşte lui Dumnezeu ca pâine dar în acelaşi timp Îl vrea pe Dumnezeu ca pâine: “Vreau pîinea lui Dumnezeu, care este trupul lui lisus Hristos, Cel din sămînta lui David (In. 7, 42, Rom. 1, 3), iar bău­tură vreau sîngele Lui, care este dragoste nestricăcioasă”. (Ibidem, cap. 7). Hristos este Pâinea Sa, iar iar Sfântul se face pâine pentru Hristos, de aceea şi acatistul îl numeşte “pâinea Marelui Împărat”.

Unirea spirituală dintre Hristos şi mucenicul său, este aşa deplină şi totală încât unul se face pâine pentru celălalt, iar în această relaţie orice materialism vulgar şi orice spiritualitate abstractă sunt excluse. Când două persoane se iubesc, una se face rostul şi sensul celeilate, una susţine în existenţă pe cealaltă, şi legătură se poate întări aşa de mult încât una nu mai poate trăi fără cealaltă; pot să înainteze aşa de mult una în interiorul celeilate până la jertfirea de sine aşa încât una se face “pâine” şi “băutură” pentru alta.

„Acum încep să fiu ucenic! Nici o făptură din cele văzute şi din cele nevăzute să nu caute să mă îm­piedice de a dobîndi pe Hristos! Să vină peste mine foc şi cruce, haite de fiare, tăierea cărnii, împărţirea trupului, risipirea oaselor, stri­virea mădularelor, măcinatul întregului trup, relele chinuri ale diavo­lului. Să vină toate, numai să dobândesc pe Hristos!” (Ibidem, cap. 5). Toată jertfirea vieţii sale trăite în Hristos, acum este examintă şi încununată, şi ucenicul devine mucenic.

Sfântul afirmă de două ori că abia acum, când este gata să moară pentru Hristos începe să fie ucenic. Ce putere şi lumină se revarsă din această atitudine superioară şi nobilă pe care Sfântul Ignatie o are în faţa celor mai neînchipuite ameninţări, pentru noi cei care ne pierdem nădejdea şi pacea aşa de repede atunci când trebuie să suferim doar o uşoară ironie pentru numele lui Dumnezeu!

În faţa Sfântului scânteiază în culori vii răsăritul vieţii nestricăciase, nu încape nici urmă de îndoială, el aşteaptă cu nerăbdare să părăsească această lume vremelnică şi să se nască spre nemurire. Pentru Sf Ignatie rămânerea în viaţă este moarte, iar moartea pentru Hristos este viaţă. Abia după pragul morţii misterul existenţei este descoperit: “Naşterea mea mi-i aproape. Iertaţi-mă, fraţilor! Să nu mă împiedicaţi să trăiesc, să nu voiţi să mor! Nu-l daţi lumii pe cel care voieşte să fie al lui Dum­nezeu, nici nu-l amăgiţi cu materia! Lăsaţi-mă să primesc lumină curată ! Ajungînd acolo, voi fi om! “(Ibidem, cap 6)

Dacă unii dintre romanii care citind această scrisoare vor considera că episcopul Ignatie este fanatic şi însufleţit de ambiţii fireşti, sfântul îi asigură: “Nu v-am scris după trup, ci după gîndul lui Dum­nezeu.” ( Ibidem. cap 8). În ziua de 20 decembrie când te gândeşti la Sf Ignatie Teoforul în minte străluceşte o înţelegere nouă: pe ucenicul lui Hristos nici o bucurie vremelnică nu îl încântă prea mult şi nici o înfrângere trecătoare nu îl întristeză peste măsură. “Nimic să nu ne prea-nspăimânte / nici să ne lege pe pământ, / străini şi călători prin toate / să tindem doar spre ţărmul sfânt!” (T . Dorz)

Vasilică Nica