vineri, 27 noiembrie 2009

Psaltirea mamei

Deseori, seara, pe când eram copilaş, o auzeam pe mama rugânsu-se. Cele mai obişnuite rugăciuni ale ei erau: „Tatăl nostru” şi „miluieşte-mă, Dumnezeule!” (Psalmul 50) Îmi plăcea Psalmul 50 foarte mult. Nici nu ştiam să citesc, dar o parte din rugăciunea aceasta mi se întimpărise în memorie, după cele auzite de la mama. Când, mai târziu, am început să citesc, deschizând Psaltirea din care se rugase mama, am aflat acolo o mulţime de alte „rugăciuni”, care de care mai frumoase.

La început, am cunoscut Psaltirea numai ca pe o carte de rugăciuni. După ce L-am aflat pe Domnul, ea mi-a devenit şi o carte sfântă de meditaţie şi reculegere sufletească. Am început, astfel, să aud harul Duhului Sfânt răsunând în toţi psalmii, aidoma unui instrument muzical ce mă purta prin cele mai înalte stări sufleteşti, aducându-mi mângâiere, linişte şi deschizându-mi inima pentru primirea binecuvântărilor cereşti.

Prin citirea şi meditaţia psalmilor, Psaltirea ne înalţă la Dumnezeu şi-l aduce pe Dumnezeu până la noi. Ea este moştenirea cerească pe care Sfinţii Părinţi au numit-o „Biblia mică”, întrucât întreaga Sfântă Scriptură a Vechiului Testament şi a Noului Testament a fost revelată în cartea Psalmilor. În Biserica noastră Ortodoxă, psalmii sunt folosiţi în toate rugăciunile de cult. Aflăm astfel psalmi întregi în Sfânta Liturghie, la Vecernie, la Utrenie, etc. În toţi psalmii aflăm rugăciuni de preamărire a lucrării lui Dumnezeu, rugăciuni de căinţă pentru păcate, de umilinţă, rugăciuni de încredere în ajutorul lui Dumnezeu, care nu lipseşte niciodată în nevoi. Tot în Psaltire aflăm şi pe cei noăsprezece psalmi de blestem. Doresc să atrag atenţia că sfinţenia acestor psalmi nu trebuie pusă sub semnul îndoielii, deoarece cuvântul „vrăjmaş” din conţinutul lor se referă la marele vrajmaş al omenirii, diavolul, care a luptat şi luptă ca un leu împotriva lui Dumnezeu şi a celor ce vor cu tot dinadinsul să ducă o viaşă vrednică de El. Sunt unii oameni care se folosesc de aceşti psalmi pentru a cere răzbunare şi nimicire asupra vrăjmaşilor care le-ar fi făcut vreun rău. Un astfel de om, care face aşa, păcătuieşte împotriva lui Dumnezeu şi a semenului pentru care are datoria sfântă să se roage, nicidecum să-l blesteme.

Psaltirea nu este o carte cu înţeles greu. Numai că acelui care se apropie de ea i se cere credinţă puternică, răbdare şi perseverenţă în citire şi meditaţie. În chiar îndemnurile de la începutul Psaltirii, se spune atât de frumos: „Să începi a citi Psaltirea încet şi cu multă luare-aminte, fără să te grăbeşti şi cugetând mereu, ca să înţelegi şi cu mintea cele ce citeşti”.

Părintele Iosif Trifa a strâns cu dor şi cu dragoste „Psaltirea mamei”, stropind-o toată viaţa sa cu lacrimi de umilinţă şi recunoştiinţă pentru acest minunat dar de la Dumnezeu oferit de mama lui. Odată, referindu-se la versetul: „Că Tu cu mine eşti, Doamne!” din Psalmul 22, v. 4, Părintele Iosif a scris aceste memorabile cuvinte care ar trebui să ne aprindă de dor după Psaltire şi pe noi cei de azi:

„În Psaltire sunt aceste prea dulci şi plăcute vorbe. Dar mulţi citesc în Psaltire aşa, de-a alergarea, ca şi când te slobozi la fugă pe drum şi de aceea nu-şi dau seama despre înţelesul cel adânc al vorbelor de acolo. Aşa citeam odată şi eu în Psaltire, dar de când trăiesc o viaţă hotărâtă pentru Domnul, de atunci altcum citesc şi altcum înţeleg. De atunci, vorbele: „Domnul este cu mine” îmi dau o încredere, o tărie pe care toţi banii şi toţi oamenii pământului nu mi-o poate da. De s-ar ridica împotriva mea munţi întregi de primejdii şi necazuri, eu nu mă tem, căci glasul Lui îl aud: „Nu te teme, căci Eu cu tine sunt, ca să te scap şi să te mântui” „(Ieremia 1, 3).

Să facem şi noi la fel! Să nu ne lipsească Psaltirea niciodată în rugăciunile noastre zilnice, chiar dacă la început pare că nu înţelegem rostul psalmilor. Să nu abandonăm această sfântă îndeletnicire, căci vrajmaşul-diavol cunoaşte puterea psalmilor şi se cutremură la auzul lor!


Un comentariu:

Mariana spunea...

..Amintirea mamei este mereu legată de ceva ce ne duce spre Cer...
Am citit de mică Psaltirea, fără să o înţeleg, dar, cu toate acestea, simţeam că mă leagă de Cer...
Apoi, când am citit-o pentru a înţelege autorul ei, psalmistul, proorocul în a cărui inimă au vibrat aceşti psalmi, altfel am înţeles şi psalmii. Pe toţi îi citesc cu aşa mari fiori! Sunt atât de departe de starea în care era psalmistul!...
Sorin, iartă-mă pentru copy/paste pe care îl fac în continuare...
Poate ar fi trebuit să mai ,,stăm de vorbă" un pic :) Dar, îţi va plăcea...

,,Prorocul şi împăratul David, aşa cum îl descoperim din Psaltirea scrisă de el şi din cărţile regilor, unde ni se istoriseşte viaţa sa, este un om deplin care întruneşte în sine laolaltă tot zbuciumul şi toată înălţarea fiinţei umane. Sfînta Scriptură ni-l arată pe David ca fiind frumos nu numai la suflet, ci şi la trup, fiind curajos şi iscusit în lupte. „Mîinile mele au făcut harpa şi degetele mele au întocmit psaltirea (Ps. 151, 2) – mărturiseşte prorocul – dar tot aceleaşi mâini au sugrumat lei şi au ucis urşi (I Regi 17, 34). Însă ce ar putea fi mai mult decât mărturia Domnului însuşi, care a zis: „Am aflat pe David, bărbat după inima Mea (FA 13, 22). Mântuitorul Hristos a fost numit „fiul al lui David” şi tot poporul lui Israil se mândrea cu înaintaşul lor mai mult decât cu Moise şi Avraam, datorită numeroaselor războaie purtate de regele David, din care întotdeauna a ieşit biruitor. În sfârşit, toate slujbele Bisericii sînt întemeiate pe psalmi şi credem că, atâta vreme cît va ţine lumea aceasta, oamenii îl vor slăvi pe Dumnezeu prin cuvintele lui David.

Însă cinstea şi slava de care se bucura David înaintea oamenilor şi înaintea lui Dumnezeu nu l-au putut feri de cădere, sau poate că tocmai acestea au fost pricina păcatului în care a căzut David, după cum vom vedea mai departe. Într-o seară, pe cînd se plimba pe acoperiş, marele proroc a zărit-o la râu pe Virsavia, soţia generalului său, Urie, care, de altfel, era omul cel mai devotat al împăratului. Aprinzîndu-se de poftă, sfântul proroc a trimis o slugă să i-o aducă pe femeie care era de o frumuseţe răpitoare. David a silit-o pe femeia generalului său, iar în cele din urmă, mergând din rău în mai rău, a ajuns să dorească moartea lui Urie, pe care a şi îndeplinit-o, trimiţându-l într-o luptă din care nu ar fi putut să se întoarcă viu. Ulterior, David a luat-o pe Virsavia de soţie, născându-l din ea pe înţeleptul Solomon, însă, ca o amintire veşnică a păcatului său, Virsavia, atunci cînd este pomenită în Evanghelie (Matei 1, 6), este numită „femeia lui Urie”, nu a lui David.

Aceasta este, în câteva cuvinte, povestea care a premers scrierii psalmului 50, denumit şi „de pocăinţă”, care a ajuns să fie cel mai întrebuinţat psalm în slujbele ortodoxe, credincioşii cunoscându-l pe dinafară. Despre acest psalm dorim să vorbim şi noi mai pe îndelete, încercând să înţelegem cele ce s-au întâmplat în inima sfântului Proroc căzut de curând, pentru a învăţa de la el taina pocăinţei bineplăcute lui Dumnezeu." ( Savatie Bastovoi)

Aaa! Încă ceva: ia toate îngrijorările în căuşul palmelor lipite strâns, apoi aruncă-le în văzduh, înspre Dumnezeul nostru...Mâinile Lui stau gata să le prindă, ca să te elibereze. Nu crezi? Fă o probă! :)
O zi fără griji!