CREDINŢĂ NETĂGĂDUITĂ

"Nobel, celebrul inventator al dinamitei, căuta un om serios, de caracter, fără patima banului. Îi fu recomandat un inginer tânăr, care se afla în mari dificultăţi materiale. - Să vină mâine la dejun, zise Nobel. Inginerul a fost punctual. S-au aşezat la masă, iar Nobel începu o discuţie în care declară război credinţei. Inginerul îngălbeni; el avea credinţă şi se simţea jignit în convingerile sale. Nobel îi observă tulburarea şi-şi dublă atacul. Inginerul simţea că se sufocă: îşi spuse părerea, îl contrazise pe adversar, îl combătuse, răspunse, se apără. Îşi vedea năruite speranţele. Convorbirea lua a turnură dramatică. De ce îl mai chemase? Să-şi bată joc de el? La un moment dat, Nobel începu să râdă în hohote, întinzând adversarului său, prieteneşte, mâna. - Îmi place, zise. Ai venit să-mi ceri un serviciu şi în loc să mă măguleşti, îmi ţii piept. Foarte bine. Credinţa dumitale a fost mai mare decât interesul. Te angajez!"

Citind această întâmplare mi-am adus aminte de cuvintele pr. Gheorghe Neamţiu , şi de adevărul descoperit în acestea:

"Omul de azi nu caută să-şi cultive credinţa prin lecturi adecvate, prin reflecţie, rugăciune şi împărtăşirea cu izvoarele vieţii creştine, care sunt Sfintele Taine sau Sfânta Impărtăşanie. Astfel, consecinţele nefaste nu întârzie să se arate: credinţa se diminuează, slăbeşte, omul îşi pierde sensibilitatea faţă de păcat şi ajunge chiar să-şi tăgăduiască credinţa, compătimind şi luând în derâdere pe aceia care rămân fideli doctrinei evanghelice şi practicării credinţei. Şi, vai, cât sunt de puţini aceia care rezistă cu demnitate şi curaj batjocorilor şi încercărilor de calomniere şi discreditare a credinţei, şi cât de mulţi sunt cei care se ruşinează să-şi afirme crezul, nu zic în public, ci chiar şi numai în cercuri foarte restrânse! Până şi creştinismul unora dintre aceia care afirmă că sunt creştini nu e decât o haină pe care o îmbracă în duminici şi sărbători şi pe care o dezbracă odată cu ieşirea din biserică. Merg la biserică mânaţi de dorinţa de a se delecta ascultând un cor frumos, sau din curiozitatea de a afla ce spune preotul în predică, şi nu de dorinţa de a-L adora pe Dumnezeu şi de a-şi oferi fiinţa şi viaţa întreagă lui Dumnezeu, unindu-şi această ofrandă vie cu jertfa lui Iisus Hristos, care se oferă Tatălui prin mâinile preotului pe altar. Şi nu fac aceasta, deoarece nici nu se străduiesc să cunoască ce este Liturghia în esenţa ei. Nu se spovedesc şi nu se împărtăşesc decât doar la Paşti, chiar dacă restul anului comit mereu păcate de moarte. Întorşi acasă de la biserică, uită totul şi îşi reiau viaţa obişnuită, cu aceleaşi patimi nestăvilite şi preocupări frivole, nepăsători de a-şi îmbogăţi sufletul cu gânduri, sentimente şi fapte bune.

Or, credinţa trebuie să fie nu o haină de sărbătoare, ci haina de fiecare zi, sufletul sufletului nostru, principiul călăuzitor al vieţii noastre de fiecare clipă, care să ne lumineze şi să ne dirijeze activitatea ziua şi noaptea, acasă ca şi pe stradă şi la serviciu, şi să străbată cu sufletul şi căldura ei supranaturală toată fiinţa şi truda noastră.

Oricare ar fi numărul rugăciunilor pe care cineva le rosteşte dacă el nu e conştiincios în îndatoririle faţă de familie şi serviciu, ci e capricios, nedisciplinat, încăpăţânat, dur, neiertător – unul ca acesta nu e creştin decât cu numele. Şi chiar dacă s-ar împărtăşi des, câtă vreme îşi neglijează îndatoririle acasă şi la slujbă, unul ca acesta nu este un creştin adevărat.

Desigur, credinţa cere să fie alimentată, cum spuneam, cu lecturi instructive, cu rugăciuni, meditaţii şi împărtăşirea cu Iisus, Pâinea Vieţii, dar să nu uităm că acestea nu constituie scopul vieţii creştine, ci ele sunt doar mijloace care ne sporesc energiile spirituale spre a ne împlini cum se cuvine rostul în familie şi societate. Aceasta este trăirea creştină autentică, aceasta este credinţa vie, credinţa activă. A-şi reprima cu severitate asprimea inimii, nerăbdarea, lenea, egoismul; a fi amabil şi îngăduitor cu alţii, a nu condamna pe alţii, a fi sever cu sine şi mai presus de toate a-şi îndeplini îndatoririle chemării pământeşti, – iată credinţa care mântuieşte şi care va fi izvor de lumină şi mântuire şi pentru semenii din jurul nostru. La aceasta se referă Mântuitorul când le zice învăţăceilor: “Aşa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât, văzând faptele voastre cele bune, să preamărească pe Tatăl vostru din ceruri” (Matei V, 16).

Această credinţă vie, trăită, ne este nu numai suport în momentele de cumpănă, nu numai lumină şi mângâiere în încercări, ci şi suprema reconfortare şi speranţă în ceasul trecerii din această viaţă.

Prin credinţă, noi pătrundem în gândul şi în voinţa lui Dumnezeu, Tatăl nostru, privim lucrurile şi întâmplările cu ochii Lui şi ne acordăm voinţa şi trăirea cu voinţa Lui. El devine astfel sufeltul care animă viaţa noastră, devine fericirea noastră încă aici pe pământ. Şi cu cât aici Îl vom cunoaşte şi iubi mai mult, cu atât vom fi mai irezistibil atraşi spre El şi cu atât va spori dincolo, în veşnicie, fericirea noastră.

Dar să nu uităm: credinţa este un dar şi, deci, fără ajutorul de Sus, noi nu putem nici s-o dobândim, nici s-o trăim, nici să rămânem statornici în ea, nici s-o sporim. De aceea, în rugăciunile noastre, să-i cerem stăruitor lui Dumnezeu prin Spiritul Sfânt, pentru a cărui Pogorâre ne pregătim, să ne păstreze credinţa şi să ne-o întărească, aşa cum s-au rugat apostolii: “Doamne, sporeşte-ne credinţa”. Amin."

Sursa: aici