Titlul nu este al unei poveşti. El provine din Psalmul 1, versetul 1, în traducerea IPS Bartolomeu, în traducerea sinodală fiind scaunul hulitorilor, iar în o alta – pe care o foloseşte Fericitul Augustin – scaunul putreziciunii. L-am amintit pe Fericitul Augustin, pentru că puţini poate sunt aceia dintre cititori care ştiu că, la Sibiu, s-a început tipărirea Comentariilor sale la Psalmi pentru care autorului i-au trebuit treizeci de ani să le conceapă, fermecat de splendoarea acestor poeme davidice, după cum spune el în Confesiunile sale: „Câte strigăte nu am înălţat către Tine, Dumnezeul meu, când am citit Psalmii lui David, aceste cântări de credinţă!…Cum mă înflăcăram prin ei de iubire pentru Tine!” Vor fi aceste Comentarii la Psalmi o altă serie de meditaţii, pe lângă cele cunoscute nouă şi încheiate deja la tipar, Hristos, Comoara Psalmilor, de fratele Traian Dorz. Şi, aşa cum avem acea serie completă în rafturile noastre, să nu pierdem nici un volum din noua serie ce-a dat deja, în Editura Oastea Domnului de la Sibiu, primul volum, de la psalmul 1 la 21, şi nu în prea mare tiraj.
Am ales să atrag atenţia cititorului cu acest titlu, pentru că Fericitul Augustin copleşeşte prin ingeniozitatea prin care dă sens lucrurilor ascunse din Psalmi, mai ales că autorul comentariilor vede întotdeauna în regele David, Psalmistul şi Profetul, figura luminoasă a lui Hristos. Prin urmare, ceea ce citim în Psalmi e de fapt glasul lui Hristos adresat Bisericii. Şi Psaltirea devine astfel profeţie.
Nouă ne-a fost uşor să observăm, în chipul bărbatului fericit, pe omul întors la Dumnezeu, poate chiar pe noi, iar în cei de la versetul 4 în continuare pe cei necredincioşi, pantă alunecoasă spre judecata celuilalt, a gloatei ce merge la osândă veşnică. Fericitul Augustin vede însă în primul Psalm pe omul pământesc şi pe cel ceresc – pe Adam şi pe Hristos. De fapt, aşa cum ne anunţă traducătorul, Fericitul Augustin, pornind de la Hristos ca Adam cel nou, bărbatul cel fericit din primul Psalm, ni-L prezintă ca Împărat al Bisericii în Psalmul al doilea, apoi în al treilea Psalm vede Biserica Biruitoare asupra tuturor obstacolelor etc. Astfel toate cuvintele frumoase despre biruinţă sunt aplicate lui Hristos şi nu nouă, ceea ce-i pentru noi revelaţie extrem de preţioasă pentru vremurile de azi, când auditoriul mai rămâne în faţa amvonului doar dacă noi, cei de dincolo de amvon, reuşim să adăugăm la ceea ce ştim – poate chiar în locul lor – nepreţuitele valori ale exegezei patristice în ceea ce suntem şi grăim.
Să facem scurt popas la Psalmul 1. Bărbatul fericit este Domnul nostru Iisus Hristos, adică omul ceresc. Dacă Adam, omul cel pământesc, a călcat porunca lui Dumnezeu, oprindu-se la dialog cu şarpele, Hristos Se naşte în trup material, ca păcătoşii, dar amăgirile veacului nu L-au oprit, nici n-a şezut pe scaunul putreziciunii, zice Fericitul Augustin. Scaunul ucigaşilor sau al celor păcătoşi şi hulitori ce este oare, pe care El n-a stat? Iată cum aflăm din carte: Hristos „nu a vrut împărăţie pământească, ţel al poftelor mândriei; la mândrie se referă de fapt scaunul putreziciunii, pentru că nu este aproape nimeni care să nu fie ferit de dragostea de stăpânire şi să nu caute slava omenească; or pestilenţa [mândria] este o boală care se întinde până departe şi care cuprinde ca otrava sa pe toţi sau aproape pe toţi oamenii.” Dar Fericitul Augustin merge mai departe cu comentariul la acest scaun al ucigaşilor şi spune că „totuşi, scaunul putreziciunii se referă mai clar la învăţăturile vătămătoare, a căror molipsire se face din aproape în aproape ca şi cangrena” (cf. II Tim 2, 17). Ce cutremurător comentariu! Adică acceptarea unei învăţături străine înseamnă aşezarea pe scaunul ucigaşilor. O ce grozăvie!
Dacă „omul s-a abătut când s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a oprit când s-a complăcut în păcat, s-a aşezat când, întărit în mândria sa, nu a putut să se întoarcă” la Dumnezeu, apoi Hristos l-a eliberat pe om, pentru că El „nu S-a abătut în adunarea necredincioşilor, nu S-a oprit în calea păcătoşilor şi nu a şezut pe scaunul putreziciunii”. Dar ce-a făcut? Asemenea pomului sădit lângă ape, „acest pom, adică Domnul nostru aşezat aproape de căderea apelor sau de oamenii păcătoşi îi va atrage din calea lor în rădăcinile legii Sale şi «vor da roade» prin instituirea Bisericii Sale «în timpul Său», adică după ce a fost slăvit prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri”. E uimitor ce auzim aici. Sunt pe inima noastră, cititorule, aceste cuvinte, şi ele se citesc în picioare, pentru că Psalmii sunt glasul profetic al lui Hristos, quintesenţa Vechiului Testament şi glasul Bisericii ce ne cheamă să ne ridicăm îndată de pe scaunul putreziciunii, ca să fim atraşi în rădăcinile lui Hristos cel preamărit.
Am ales să atrag atenţia cititorului cu acest titlu, pentru că Fericitul Augustin copleşeşte prin ingeniozitatea prin care dă sens lucrurilor ascunse din Psalmi, mai ales că autorul comentariilor vede întotdeauna în regele David, Psalmistul şi Profetul, figura luminoasă a lui Hristos. Prin urmare, ceea ce citim în Psalmi e de fapt glasul lui Hristos adresat Bisericii. Şi Psaltirea devine astfel profeţie.
Nouă ne-a fost uşor să observăm, în chipul bărbatului fericit, pe omul întors la Dumnezeu, poate chiar pe noi, iar în cei de la versetul 4 în continuare pe cei necredincioşi, pantă alunecoasă spre judecata celuilalt, a gloatei ce merge la osândă veşnică. Fericitul Augustin vede însă în primul Psalm pe omul pământesc şi pe cel ceresc – pe Adam şi pe Hristos. De fapt, aşa cum ne anunţă traducătorul, Fericitul Augustin, pornind de la Hristos ca Adam cel nou, bărbatul cel fericit din primul Psalm, ni-L prezintă ca Împărat al Bisericii în Psalmul al doilea, apoi în al treilea Psalm vede Biserica Biruitoare asupra tuturor obstacolelor etc. Astfel toate cuvintele frumoase despre biruinţă sunt aplicate lui Hristos şi nu nouă, ceea ce-i pentru noi revelaţie extrem de preţioasă pentru vremurile de azi, când auditoriul mai rămâne în faţa amvonului doar dacă noi, cei de dincolo de amvon, reuşim să adăugăm la ceea ce ştim – poate chiar în locul lor – nepreţuitele valori ale exegezei patristice în ceea ce suntem şi grăim.
Să facem scurt popas la Psalmul 1. Bărbatul fericit este Domnul nostru Iisus Hristos, adică omul ceresc. Dacă Adam, omul cel pământesc, a călcat porunca lui Dumnezeu, oprindu-se la dialog cu şarpele, Hristos Se naşte în trup material, ca păcătoşii, dar amăgirile veacului nu L-au oprit, nici n-a şezut pe scaunul putreziciunii, zice Fericitul Augustin. Scaunul ucigaşilor sau al celor păcătoşi şi hulitori ce este oare, pe care El n-a stat? Iată cum aflăm din carte: Hristos „nu a vrut împărăţie pământească, ţel al poftelor mândriei; la mândrie se referă de fapt scaunul putreziciunii, pentru că nu este aproape nimeni care să nu fie ferit de dragostea de stăpânire şi să nu caute slava omenească; or pestilenţa [mândria] este o boală care se întinde până departe şi care cuprinde ca otrava sa pe toţi sau aproape pe toţi oamenii.” Dar Fericitul Augustin merge mai departe cu comentariul la acest scaun al ucigaşilor şi spune că „totuşi, scaunul putreziciunii se referă mai clar la învăţăturile vătămătoare, a căror molipsire se face din aproape în aproape ca şi cangrena” (cf. II Tim 2, 17). Ce cutremurător comentariu! Adică acceptarea unei învăţături străine înseamnă aşezarea pe scaunul ucigaşilor. O ce grozăvie!
Dacă „omul s-a abătut când s-a îndepărtat de Dumnezeu, s-a oprit când s-a complăcut în păcat, s-a aşezat când, întărit în mândria sa, nu a putut să se întoarcă” la Dumnezeu, apoi Hristos l-a eliberat pe om, pentru că El „nu S-a abătut în adunarea necredincioşilor, nu S-a oprit în calea păcătoşilor şi nu a şezut pe scaunul putreziciunii”. Dar ce-a făcut? Asemenea pomului sădit lângă ape, „acest pom, adică Domnul nostru aşezat aproape de căderea apelor sau de oamenii păcătoşi îi va atrage din calea lor în rădăcinile legii Sale şi «vor da roade» prin instituirea Bisericii Sale «în timpul Său», adică după ce a fost slăvit prin Învierea şi Înălţarea Sa la ceruri”. E uimitor ce auzim aici. Sunt pe inima noastră, cititorule, aceste cuvinte, şi ele se citesc în picioare, pentru că Psalmii sunt glasul profetic al lui Hristos, quintesenţa Vechiului Testament şi glasul Bisericii ce ne cheamă să ne ridicăm îndată de pe scaunul putreziciunii, ca să fim atraşi în rădăcinile lui Hristos cel preamărit.
Preot Petru RONCEA
din săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului - Iisus Biruitorul
anul XX, nr, 43 (707) 19-25 Octombrrie 2009
din săptămânalul duhovnicesc al Oastei Domnului - Iisus Biruitorul
anul XX, nr, 43 (707) 19-25 Octombrrie 2009
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu