MOTTO: „Numai comuniunea cu o persoană Supremă a cărei libertate nu poate fi ameninţată de nimic, îmi asigură pe deplin propria libertate”(Părintele Dumitru Stăniloae).
Toată viaţa omului este o continuă alegere între două sau mai multe opţiuni, tot timpul avem posibilitatea să ne afirmăm libertatea să arătăm în cele din urmă cine suntem.
Universul libertăţii este atât de nuanţat încât este imposibil de vâslit pe marea vieţii şi să nu rătăceşti dacă nu ai o călăuză. Dacă ai o călăuză şi o accepţi ajungi la limanul cel bun, dacă nu, probabilitatea de a-ţi împlini rostul vieţii este practic zero. În acest înţeles ascultarea este o şansă şi nu o “datorie”.
Dacă o fiinţă pământească poate fi suspectată de interes sau incompetenţă atunci când dă un sfat sau o poruncă, orice om poate să priceapă că Dumnezeu, Fiinţa supremă, a Cărui existenţă nu atârnă de nimic, nici chiar de omul care vrea sau nu vrea să-L asculte, nu are nici un interes atunci când îl îndrume spre ceea ce îi este de folos. Este taina ce nu poate fi destrămată. Dumnezeu a trimis pe Fiul Lui în lume spre jertfă pentru ca oamenii în mod liber să-L iubească şi să se împlinească în acestă iubire. “Tocmai în asta stă lepădarea de sine a lui Dumnezeu: în faptul de a fi acceptat să aibă nevoie de noi. În aceasta se manifestă valoarea negrăită şi veşnică pe care a pus-o în noi.”(1) Dumnezeu de bunăvoie şi-a asumat nevoia de fi iubit de noi. Dar totodată în această “nevoie” nu este nici urmă de strâmtorare şi dominare; Dumnezeu nu se teme de libertatea făpturilor mărginite, pentru că El vrea că ele să se bucure în mod liber de iubirea Lui. De aceea dacă nu folosesc bine această libertate El nu o desfiinţează, arătând astfel bunătatea Sa nemărginită.(2)
Pentru că ascularea să se poată asocia libertăţii este nevoie de multă încredere şi iubire. Înafara acestor două condiţii ascularea nu poate să coexiste cu libertatea. Ucenicii care L-au ascultat şi L-au urmat întru totul pe Domnul Iisus Hristos au simţit o imensă iubire şi încredere izvorâte din Persoana, faptele şi cuvintele Învăţătorului lor. Când Matei cel de la vamă a auzit chemarea Domnului: “Vino după Mine” (Mat 9, 9)- a lăsat totul şi urmează lui Iisus. Şi ceilalţi ucenici au avut aceaşi experienţă (Lc. 5, 11). Oare ce au văzut ei pe chipul lui Iisus dacă nu o imensă şi nelumească mareţie?! Când ucenicul Petru spune: “ La cine ne ducem? Tu ai cuvintele vieţii veşnice” (Ioan 6, 68), suntem îndreptăţiţi să credem că aceste cuvinte au izbucnit dintr-o încredere pe care nu le poţi avea faţa de nici o fiinţă omenească.
Viaţa de credinţă este direct legată de libertate pentru că presupune libertatea omului şi pentru că îl duce pe om la libertate. Libertatea pe care mi-o cere viaţa de credinţă este mărginită şi relativă iar cea pe care mi-o dăruieste este nemărginită şi absolută, este libertatea Duhului.(3) “Dacă veţi rămâne în cuvântul Meu sunteţi cu adevărat ucenici ai Mei şi veţi cunoaşte adevărul, iar adevărul vă va face liberi” (Ioan 8, 31-32). Adevărul îmi cere libertatea mea şi mi-o dăruieşte pe a Lui.
Astăzi oamenii ţin foarte mult la propria demnitate, la puterea de afirmare, la autonomie şi independenţă. Am fost învăţaţi că libertatea noastră stă în a nu ne pleca în faţa nimănui, în a asculta şi urma ceea ce “simţim” şi ceea ce “credem”. Suntem bucuroşi să ştim şi să credem că singurul nostru stăpân care nu atârnă de nimeni şi nimic, este sinele nostru. “Dar cât de mizerabilă şi cât de meschină este această “demnitate” şi această “libertate”! Ce caricatură de om este cel adorat, venerat şi lăudat de întreagă noastră “cultură” care crede că se împlineşte în aroganţă şi suficienţă de sine, în lauda şi mulţumirea de sine! Şi cât de notabili cu adevărat, umani şi autentic liberi sunt cei care ştiu să se închine înaintea Celui Prea Înalt şi Sfânt, Adevărat şi Frumos, care ştiu ce înseamnă reverenţa şi respectul; care ştiu că închinarea înaintea Lui Dumnezeu este condiţia adevărată a demnităţii şi a libertăţii! Într-adevăr Hristos este singurul Om cu adevărat liber, pentru că El a fost ascultător Tatălui până la capăt şi nu a făcut decât voia Tatălui.”(4). Cum pot avea încredere în ceea ce simt, mai mult decât în ceea ce a descoperit lumii Dumnezeu? Mai ales că nimic nu este mai vulnerabil, relativ, nestatornic şi înşelător ca ceea ce omul “simte” şi “crede” despre religie.
Aceşti oameni nu mai ascultă de Dumnezeul care S-a descoperit lumii prin Iisus Hristos. Pe ei nu-i interesează ce spune Biblia şi ce spun Sfinţii Părinţi despre Dumnezeu. Această tendinţă bolnăvicioasă este atât de ispititoare încât unii au făcut-o potrivită chiar şi cu viaţa de credinţă. Astăzi nu mai este la modă să nu crezi în Dumnezeu, dar este foarte frecventă tendinţa de a-ţi face un Dumnezeu “personal” potrivit cu ceea ce “simţi” şi ceea ce “crezi”. Cred că aceasta este cea mai ascunsă şi perfidă formă de idolatrie modernă. În spatele “credinţei” pe care omul o are “în inimă” se ascunde sinele său ridicat la rangul de dumnezeu.
De aceea prima condiţie pentru a urma lui Hristos este “lepădarea de sine” (Mc 8, 34). Numai pe ruinele propriei “înţelegeri”, propriei “simţiri” şi a propriei “demnităţi”, Dumnezeu înalţă o noua făptură, în care înţelegerea, simţirea şi demnitatea sunt afirmate şi trăite în toată bogăţia şi frumuseţea lor. Numai în schimbul prăbuşirii propriei “libertăţi”, Dumnezeu ne dăruieşte adevărata, eterna şi măreaţa libertate care nu se va lua de la noi niciodată.
Vasilică Nica
(1) Părintele Dumitru Stănoloae, Mica Dogmatică vorbită, Ed. Deisis, Sibiu, 2007, p. 99.
(2) Idem, Sfânta Treime sau la Început a fost Iubirea, EIBMBOR, Bucureşti, 2005, p.22
(3) Georgios Mantzaridis, Morala creştină, Ed Bizantină, Bucureşti, 2004, p. 208
(4) Alexander Schmemann, Din apă şi din Duh, Ed Sophia, Bucureşti, 2009, p. 51-52
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu