joi, 15 octombrie 2009

Despre sudalmă ( înjurături )


Suduitorul stă sub blestem

Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte" (Psalm 73, 23).

Suduitorul huleşte şi ocărăşte pe Dumnezeu, pe Făcătorul său. De aceea el stă sub blestem, el stă sub un blestem înfricoşat. Acest blestem l-a rostit Psalmistul David prin cuvintele de mai sus: „Scoală-Te, Doamne, apără-Ţi pricina, adu-Ţi aminte de ocările pe care Ţi le aduce în fiecare zi cel fără de minte".
După fiecare înjurătură, după fiecare om care înjură, această chemare a lui David se ridică la cer şi strigă la cer după răzbunare, aşa cum striga sângele lui Abel contra lui Cain, ucigaşul.
Sudalma strigă la cer după răzbunare, aşa după cum sângele lui Abel striga la cer după Cain.
Oh! Sub ce blestem înfricoşat stau toţi suduitorii!... Şi totuşi ei, nebunii, nu-şi dau seama. Diavolul i-a orbit să nu-şi vadă groaznica osândă în care au căzut.

Apostolul Pavel şi sudalma

„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră" (Efeseni 4, 29)
Apostolul Pavel n-a scris contra sudalmei, pentru că pe atunci nu era acest păcat îngrozitor. Dar a scris apostolul Pavel contra vorbelor stricate şi uşoare, făcându-i băgători de seamă pe „fraţii" lui să-şi păzească gura de acest păcat.
„Nici un cuvânt stricat să nu iasă din gura voastră." Şi ce cuvânt mai stricat ar putea fi decât sudalma?
Apostolul Pavel oprea orice vorbe lumeşti şi urâte dintre „fraţii" lui. „Să nu se audă între voi nici cuvinte porcoase, nici vorbe nechibzuite, nici glume proaste, ci mai degrabă cuvânt de mulţumire." (Efeseni 5, 4).
„Fereşte-te - îi scrie lui Timotei - de vorbirile goale şi lumeşti" (II Timotei 2, 16).
Oare ce ar fi zis Apostolul Pavel, dacă ar fi auzit între „fraţii" lui groaznicele înjurături de azi? Desigur, ar fi pline epistolele lui cu osândirea acestei nebunii.
„Vorbirea voastră - zicea Apostolul Pavel -sa fie totdeauna dreasă cu har, cu sare" (Coloseni 4, 6).
Dar diavolul a sărit şi el aici, zicând: „Ba cu sarea mea să fie dreasă vorbirea voastră."
Şi suduitorul, nebunul, îşi „drege" vorbirea cu „sarea" diavolului, cu sudalma.
Ce nebunie!...

Sudalma de cele sfinte

Oamenii din Sodoma şi Gomora voiau să desfrâneze cu doi îngeri - aşa fac şi suduitorii de cele sfinte

Când îngerii Domnului s-au prezentat la casa lui Lot în chip de bărbaţi, cu vestea că Dumnezeu vrea să prăpădească Sodoma şi Gomora - ne spune Biblia că bărbaţii din Sodoma, au alergat să desfrâneze cu ei. Bărbaţii din Sodoma, tineri şi bătrâni, au înconjurat casa, strigând pe Lot: unde sunt oamenii care au intrat aici la tine? Scoate-i afară să ne împreunăm cu ei. Iar când Lot i-a oprit, desfrânaţii l-au împins pe Lot cu sila şi s-au apropiat să spargă uşa. Dar în clipa aceea îngerii i-au lovit cu orbie, de la cel mic până la cel mare, aşa că degeaba se trudeau să găsească uşa" (Facere 19, 11).
Ce lucru grozav! Sodomenii voiau să desfrâneze cu doi îngeri coborâţi din cer. Ce grozăvie!... Ce nebunie!...
Dar exact aceeaşi nebunie o fac şi suduitorii de cele sfinte. Ba încă una şi mai mare. Căci ascultaţi numai ce fel de desfrânări spurcate scot din gură cei ce înjură de cele sfinte. În înjurăturile lor cele spurcate, suduitorii târăsc însuşi numele lui Dumnezeu, târăsc numele Domnului Hristos, numele Preacuratei, Sfintele Taine şi tot ce e mare şi sfânt. Suduitorii de azi întrec nebunia celor din Sodoma. „Pe viaţa Mea - zice Domnul - Sodoma şi Gomora n-a făcut ceea ce faceţi voi", suduitorilor. (Iezechil 16, 48).
Suduitorilor nebuni! Uitaţi-vă la orbii din chipul de mai jos. Voi sunteţi aceşti orbi, căci pe voi v-a orbit Satana şi nu vă daţi seama de hulele şi spurcăciunile ce ies din gura voastră.
Focul şi pucioasa pieirii veşnice vor deschide odată şi ochii voştri, dar atunci va fi prea târziu, prea târziu...
Sudalma de cele sfinte este o orbie înfricoşată, este o nebunie fără seamăn. Este cu adevărat păcatul despre care a zis Mântuitorul „că nu va fi iertat în veci". Vor fi iertaţi numai cei care se trezesc îndată, înfricoşaţi, din această pierzare şi, plângându-şi cu amar nebunia, se lasă pentru totdeauna de ea.
Suduitorilor nenorociţi! Eu vă rog cu lacrimi în ochi, lăsaţi-vă îndată de acest păcat îngrozitor.

Sudalma de necaz

„Şi când fi va fi foame, se va mânia şi va huli pe împăratul şi Dumnezeul lui, apoi, fie că va ridica ochii în sus, fie că se va uita spre pământ, iată nu va fi decât necaz, negură, nevoie neagră şi se va vedea izgonit în întuneric beznă" (Isaia cap.8, vers 21-22).

Sudalma de necaz! Iată, ne-o arată Biblia! În semnul că diavolul lucrează de când e lumea. Căci de la diavolul este şi sudalma de necaz. Din şcoala lui. Când se mânie, omul îl suduie pe Dumnezeu. Aşa îl învaţă diavolul. Iar omul ascultă. Ce nebunie! Ce grozăvie!
Suduie omul când ajunge la atare necaz. Adică tocmai atunci când ar trebuie să ceară ajutorul lui Dumnezeu.
„Cheamă-Mă pe Mine în ziua necazului tău şi te voi asculta" - zice Domnul (Psalm 90, 15 şi 85, 6).
„Ba cheamă-mă pe mine - zice diavolul... Că eu te pot ajuta mai bine."
Şi suduitorul - nebunul - îl cheamă pe diavolul. Şi crede că, prin asta, se „ajută" la necaz.
Suduitorul spune că prin sudalmă „îşi descarcă necazul". Adică „se descarcă", încărcându-şi sufletul cu un groaznic păcat. Ce nebunie!... Ce orbie!... Sudalma de necaz este şi ea o dovadă despre cum i-a orbit Satan pe creştinii de azi.
Sudalma de necaz! Ce ruşine pe creştinătatea noastră!
Când am fost la Ierusalim, ajungând în portul laffa, vaporul s-a oprit departe de ţărm. E acolo marea stâncoasă şi vapoarele nu se pot apropia. Am coborât în bărci şi am plecat cu bărcile spre port. Era furtună cu valuri. Barcagiii erau nişte arabi şi, în lupta cu valurile, îi auzeam că strigă ceva. Desigur înjură - ne-am zis noi. Înjură de necaz pentru furia apelor...
Dar călăuzul nostru ne-a lămurit îndată că barcagiii nu înjură, ci cheamă în ajutor numele Profetului.
Iată - mi-am zis eu - ăştia sunt nişte păgâni şi totuşi cheamă numele lui Dumnezeu la vreme de necaz. Dar creştinii noştri îl cheamă pe diavolul.
Suduie creştinul nostru... ca să meargă lucrul mai bine. Chiar zilele trecute am văzut un car încărcat ce se împlântase într-o margine de drum. Se strânsese mulţime de oameni să-l scoată. Şi cu toţii făceau „slujbă" diavolului, opintindu-se cu strigăte de înjurături grozave. Din ce carul nu ceda, oamenii suduiau mai aprins, ca şi când sudalma ar ajuta la scoaterea carului. Ce nebunie!
Îşi închipuie omul că la necaz se poate ajuta cu... sudalma. Dar de pe urma acestui „ajutor" nu vine decât ceea ce spune Biblia: necaz, negură şi nevoie neagră. Plus, pe deasupra, pedeapsa lui Dumnezeu.
Sudalma de necaz! Iată una din nebuniile creştinătăţii de azi!

Auzi pe cineva suduind?

Ce se făcea în Vechiul Testament şi ce nu facem noi?

În Vechiul Testament mai aflăm o învăţătură privitor la sudalmă. Una care ne priveşte şi pe noi, când îi auzim pe alţii suduind.
Când un iudeu auzea pe un alt iudeu blestemând (suduind) numele lui Iehova, îşi astupa urechile şi îşi rupea hainele în semn de durere.
Şi, desigur, odată cu asta, îl şi mustra pe suduitor.
Aşa ar trebui să facem şi noi. Căci suduitorul vatămă ceea ce avem noi mai scump şi mai sfânt.
Pe oriunde îi auzim pe oameni suduind şi suduindu-se de cele sfinte - noi ar trebui să începem a plânge; ar trebui „să ne rupem hainele" (inimile) de durere şi să cădem plângând la picioarele lor, rugându-i, în numele Domnului, să se lase îndată de acest păcat groaznic şi de neiertat.
Noi însă ce facem? Ascultăm liniştiţi cele mai spurcate înjurături, fără nici un cuvânt de durere, indignare sau mustrare. E şi asta o dovadă că nu-L iubim cu adevărat pe Dumnezeu, pentru că nu sărim în „apărarea" Lui, atunci când Numele Lui e hulit şi batjocorit.
Un copil al lui Dumnezeu nu poate sta indiferent faţă de blasfemiile suduitorilor. Dacă nu poate face altceva, el măcar plânge de durere şi îl roagă pe suduitor, cu lacrimi în ochi, să se lase de această groaznică pieire.

În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare

Din casa celui ce înjură, biciul nu se va depărta - zice înţeleptul Sirah. Şi e firesc să fie aşa. Şi e cu dreptate să fie aşa. Pentru că suduitorul de bună voie, nesilit de nimeni, îl huleşte şi îl batjocoreşte pe Dumnezeu, Făcătorul său. În casa unde se suduie nu poate fi noroc şi binecuvântare. Mai curând ori mai târziu, prăpăd se va alege de casa aceea şi de oamenii din ea.
Când eram preot la ţară, am făcut odată statistica vetrelor de casă care s-au pustiit în decursul vremii. Şi la toate am aflat că pustiirea lor fusese adusă de patru mari păcate: strângerea averii cu nedreptate, desfrânarea, beţia şi sudalma.
Poate să fie omul cât de harnic şi bogat, dacă e spurcată cu sudalmă casa lui, nimic nu se va alege de averea lui.
Şi precum e casa unde se suduie - aşa e şi ţara unde se suduie. O ţară unde pe toate drumurile se înjură numele lui Dumnezeu şi cele sfinte - acolo nu poate fi şi nu poate veni noroc şi binecuvântare.
Psalmistul David zice într-un loc: „Un popor nesocotit huleşte numele Tău, Doamne" (Ps. 73,19).
Acel popor nesocotit suntem noi, românii, cu înjurăturile noastre. Şi până avem acest groaznic păcat, în zadar aşteptăm binele şi uşurarea.
Să scoatem sudalmele din gura noastră, din casa noastră şi din ţara noastră şi atunci veni-vor binele şi binecuvântarea.
"

Sursa:
Parintele Iosif Trifa
cartea "Sudalma
"
Ediţia a III-a.
Ed. Oastea Domnului,
Sibiu, 1996

3 comentarii:

Fr Dorin spunea...

Înjurătura - păcat de moarte "Înjurătura nu este o nevinovată deprindere „bărbătească". Este o antirugăciune şi cheamă dracii."

Cuvântul este darul lui Dumnezeu, care îl aseamănă pe om cu Ziditorul său. Pe Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos Îl numim Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu a creat cu cuvântul această lume frumoasă - universul, cosmosul. În greacă „cosmos" înseamnă „ordine, armonie, frumuseţe". Cuvântul Ziditorului a chemat la viaţă Frumuseţea. Iar omul cu cuvintele sale murdare şi cu alte păcate spurcă această frumuseţe, distruge dragostea şi pacea dintre oameni.

Păcatul înjurăturilor este o moştenire păgânească. Rădăcinile lui se trag din cultele demonice orientale, începându-se din „adâncurile satanei" (Apoc. 2, 24) şi întunecatele bezne curveşti închinate lui Baal, Astarta şi alţi idoli şi terminându-se cu actualii moştenitori ai lui Ham.

În limba rusă acest viciu este numit vorbire spurcată (сквернословие) provenind de la cuvântul spurcăciune (скверна). După dicţionarul lui V. I. Dali spurcăciune înseamnă - mârşăvie, urâţenie, tot ce este josnic, respingător, ticăloşie, ce duhneşte trupeşte şi sufleteşte, necurăţenie şi putreziciune, murdărie, putrefacţie, mortăciune, putoare, desfrânare, curvie spirituală, tot ce este împotrivitor lui Dumnezeu".

Iată în ce cădem, lăsându-ne pradă cuvintelor murdare şi putrede. Când omul spune înjurături, el nu numai îşi spurcă buzele sale, ci toarnă mizerie în urechile şi sufletele celor din jur.
Sfânta Scriptură şi Biserica Ortodoxă, numind înjurătura păcat de moarte (Ef. 5, 4-5), preîntâmpină: „... nici beţivii, nici batjocoritorii ... nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu". (1 Cor. 6, 10). „Şi nu va intra nimic pângărit şi nimeni care e dedat cu spurcăciunea şi minciuna" (Apoc. 21, 27). De aceea, dacă nu vrem să mergem împreună cu diavolul şi demonii săi „în focul veşnic" (Mat. 25, 41) şi să trimitem încolo prin sudalme, beţie şi narcomanie pe copiii noştri - să lepădăm cuvintele de ruşine din gura noastră (Col. 3, 8).

Cel mai simplu şi mai sigur mod de izbăvire de păcatul înjurăturilor şi vorbirii de ruşine este rugăciunea sinceră către Dumnezeu, care pe măsura străduinţei şi permanenţei întoarce pe om la pocăinţă, îl aduce la Sfânta Împărtăşanie cu Sfintele Taine ale lui Hristos şi îi deschide uşile în Viaţa Veşnică!
(Alexandru Terletki-prof. de l.rusa la U.N Tavria)

adriana spunea...

anunt pentru unchii si matusile lui Fabian: http://adriana-dardindar.blogspot.com/2009/10/ce-am-mai-facut-azi.html

Mariana spunea...

Recitind articolul, mi-am amintit de sudalmele ce le auzeam în copilărie prin sat...Intenţionasem să le redau aici, dar, nu, nu pot...:( Ce lucruri grozave se spuneau! Atunci nu realizam decât tonul lor, şi privirile acelea sticloase, dar acum chiar îmi dau lacrimile când mă gândesc la hula ce era în acele sudalme...Of! L-au hulit pe Domnul meu, biserica lui, evanghelia, sfinţii...

Doamne, iartă-i pe ei şi iartă-ne şi pe noi când rămânem insensibili la cuvintele rele ce Ţi le adresează...

În durerea din inimă, când auzim blasfemiile aduse, se poate măsura iubirea noastră pentru Dumnezeu. Dacă rămânem reci, suntem şi mai reci pentru El...

Nu ştiu cât se mai înjură azi. Între colegi nu aud, şi nici printre oamenii printre care îmi duc traiul. Să fie oare credinţa, sau un ,,standard moral" mai ridicat?...

Iar pentru cei ce nu înjură, aş avea un gând: nu este suficient doar să nu înjure...se cere mult mai mult...se cere să se binecuvânte şi să se dea slavă Dumnezeului nostru!