IMPERATIVUL AMINTIRII

Am "răsfoit" (pe net) zilele acestea o carte scrisă de SERGIU GROSSU - "APĂRÂND ADEVĂRUL . Gânduri vechi la început de nou mileniu" Ed. Duh şi Adevăr, Bucuresti, 2002, 237 p. ISBN 973–98392-6-6.

Astăzi am aflat următoarea veste:

"Filosoful, teologul, scriitorul, poetul, editorul, publicistul si neobositul luptator din exil pentru libertatea credintei si impotriva tiraniei comuniste, Sergiu Grossu, a murit sambata, 25 iulie, la Bucuresti. Inmormantarea a avut loc marti, 28 iulie, la cimitirul Sfanta Vineri, acolo unde, in urma cu zece ani, a fost inmormantata sotia sa, scriitoarea Nicole Valery Grossu."

La aflarea acestei triste veşti nu mai pot decât să spun: Hristos Cel Răstignit şi Înviat să-l primească la pieptul Său şi să-l aşeze cu Sfinţii în Împărăţia Sa.

Redau în continuare un fragment din cartea mai sus amintită:

"In Sfânta Scriptură găsim nenumărate versete care pun în lumină necesitatea spirituală a amintirii, a aducerii aminte: fie de purtarea cea rea din trecutul nostru îndepărtat de Dumnezeu, pen­tru a ne fi scârbă de noi înşine „din pricina tuturor fărădelegilor" pe care le-am făcut (EZECHIEL, 20. 43 şi 36. 31); fie de „cei ce sunt în lanţuri" din cauza credinţei lor (EVREI, 13.3); fie de „cei săraci", care au nevoie de sprijinul nostru material (GALATENI, 2. 10); fie de drumul anterior al vieţii noastre, sub călăuzirea lui Dumnezeu (DEUTERONOM 8. 2); fie de „lacrimile semenilor" noştri (2 TIMOTEI, 1. 1); fie de propria noastră robie a păcatului, când vedem pe alţii măcinaţi de aceeaşi robie, păcătuind „în ţara Egiptului" (DEUTERONOM, 15. 15); fie de împăcarea cu, fratele tău" atunci când „are ceva împotriva ta" (MATEI, 5. 23-24). Dar, mai ales, să ne aducem aminte de momentele noastre de tăgadă, întocmai lui Petru în noaptea arestării (MATEI, 26. 75); de nevoia de Dumnezeu, în clipele de tânjire sufletească (IOSUA, 2. 7) şi de minunile „pe care Le-a făcut" (1 CRONICI, 16. 12); de poruncile Celui Atotputernic, în vederea împlinirii lor (PSALMUL 103. 18) şi de „cuvintele Domnului Iisus", cu privire la ajutorarea celor slabi şi lipsiţi, deoarece El însuşi a spus: "Este mai ferice să dai decât să primeşti" (FAPTE, 20. 35).

Adevărata aducere aminte o căpătăm prin Duhul Sfânt, con­form promisiunii: „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt (...) vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (IOAN, 14. 26).

Sub impulsul acestor referinţe biblice ne-am hotărât să între­prindem (după încetarea apariţiei revistei Catacombes, la sfârşitul lunii Decembrie 1992, şi în spiritul celei mai pure spiritualităţi creştine) o nouă şi îndrăzneaţă „aventură", gândită şi dorită cu înfrigurare de regretata mea soţie, presimţindu-şi, parcă, inevita­bilul deznodământ. Pentru ea, dispariţia „mesagerului supraconfesional al Bisericii tăcerii" reprezenta o permanentă frământare sufletească. „Ce mai facem noi, de azi înainte - mi se adresa mereu, cu suspine în glas - ca să deschidem ochii naivilor din Franţa, care îşi închipuie că după căderea zidului din Berlin comunismul nu mai este primejdios?" Şi într-o seară mi-a spus hotărât: „Să înfiinţăm aici, pe malul Senei, o asociaţie de luptă contra amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nefericire, aşa-zisa lume liberă. O asociaţie care să se numească «Le Devoir du Souvenir» (Datoria amintirii). Căci tovarăşa mea de viaţă nu putea uita cele 70 de milioane de victime ale bolşevismului, de care amintirea Alexandru Soljeniţân, nici pierderea de vieţi omeneşti în China maoistă (peste 100 de milioane).

De aceea, în cartea sa binecuvântată fii, închisoare", publi­cată de editura pariziană Pion, în Aprilie 1976, cu pseudonimul Nicole Valery (şi care a apărut şi în traducere românească la Bucureşti, în editura Univers), scria aşa: „Mulţi nu pot să creadă în mărturiile celor scăpaţi din infernul roşu privind torturile pe care le-au îndurat. Lumea liberă închide capitolul cruzimii umane cu înfrângerea lui Hitler... Dar există în ţările comuniste mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, în care cei închişi sunt torturaţi şi înjosiţi fără să aibă altă vină decât aceea de a nu fi fost de acord cu minciuna comunistă".

Iată de ce era cu totul normal - răspundeam D-lui Ilie Mihalcea, în interviul publicat în revista Jurnalul Literar (Noembrie-Decembrie 1998) - ca, întru cinstirea memoriei aceleia care a fost inspi­ratoarea acestei asociaţii, fondată în 1997 şi al cărei preşedinte sunt, să editez o foaie trimestrială, intitulată tot " Datoria Amintirii", un fel de buletin al asociaţiei, care să răspundă cerinţelor articolului 2 din Statut, şi anume: a) să aducă la cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a petrecut şi se mai întâmplă în ţările fostului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, b) să denunţe orice încălcare violentă a drepturilor omului şi orice injustiţie care loveşte, din când în când, popoare şi indivizi, sub privirea indiferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite, c) să amintească uitucilor din guvernele demo­cratice zecile de milioane de victime nevinovate, care au suferit persecuţia religioasă sau politică şi să influenţeze mass-media din Franţa, în vederea aducerii la cunoştinţa opiniei publice a crimelor comise în numele luptei de clasă şi a dictaturii proletariatului.

Noi - respectiv soţia mea şi cu mine - ne-am însuşit întotdeau­na suferinţa celor oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai Securităţii dejisto-ceauşiste, apelurile lor care ajungeau până la Paris. Iar aici, încă din primele zile ale Exilului, ne-am putut da seama de alienarea spirituală a patriei noastre adoptive, Franţa. Această alienare reflecta, indiscutabil, răul care mistuia, din ce în ce mai mult, structurile profunde ale unei creştinătăţi în derută, diminuate prin sleirea luptei sale religioase şi prin viziunea îngustă a viitorului său. Astfel, deci, în perioada începutului nostru de exil politic, o însemnată categorie de clerici catolici şi de pastori protestanţi ar fi trebuit să repete lamentaţia biblică: "A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit!" (PLÂN­GERILE LUI IEREMIA, 5. 16).

Ignorând Cuvântul lui Dumnezeu şi datoria de a-1 proteja con­tra oricărui vânt de doctrină ostilă creştinismului, denaturând până şi documentele oficiale ale propriei lor ierarhii, ba şi colaborând cu forţele ideologice şi politice ale marxism-leninismului, aceşti pre­oţi şi pastori progresişti ne ofereau un creştinism atrofiat, golit de puterea de a transforma societatea. Vinovaţi de nelegiuire şi de indiferenţă, ei simulau subestimarea ravagiilor incalculabile ale ateismului militant şi agresiv, refuzând să dea ascultare acuzaţiei, rămasă de veacuri actuală: "Preoţii n-au întrebat: Unde este Dom­nul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi.." (IEREMIA, 2. 8).

Doreau, oare, puteau atari feţe bisericeşti, orientate spre stânga marxistă, să-şi aducă aminte „de cei ce sunt în lanţuri" în ţările comuniste, ca şi cum ar fi fost şi ele legate şi chinuite (EVREI, 13. 3)? La tăcerea şi nepăsarea lor, noi am răspuns cu strigătul de pe acoperişuri", cu denunţarea lipsei de libertate religioasă dincolo de cortinele de fier şi de bambus. (...) Conştienţi, convinşi chiar, că Dumnezeu ne-a permis să ajungem la Paris, în inima Europei, pen­tru a-I fi ambasadori şi martori, ne-am luat sarcina apărării cauzei Sale în lumea liberă, vorbind şi acţionând în numele celor ce nu aveau legitimitatea de a opune dreptul la libertatea religioasă realităţii sancţiunilor excesive şi a înnăbuşirii scornite de ideologia comunistă.

Sentimentul de responsabilitate faţă de fraţii creştini din Româ­nia, precum şi din celelalte ţări înrobite, ne-a împins să luăm o atitudine antimarxistă „cât mai este vreme", urmând învăţătura sfântului Pavel; să ne zbatem pentru apărarea tuturor acelora care trăiesc - cum am trăit şi noi, pe un alt meridian - sub apăsarea zdrobitoare a regimurilor comuniste profund profanatoare şi gata să suprime, la îndemnul lui Lenin, „rădăcinile sociale ale religiei".

Mi-am intitulat articolul imperativul amintirii", deoarece un adevărat membru al Bisericii lui Hristos are obligaţia morală să-şi amintească de răul universal care este comunismul şi să lupte, de pe poziţia Evangheliei, împotriva acestui flagel ucigător de vieţi omeneşti şi de suflete care şi-au zidit casa nu pe stânca Adevăru­lui şi a Luminii, ci pe nisipul amăgitoarelor teorii marxist-leniniste. Să nu uităm că biruinţa în lupta cea bună a credinţei împotri­va „stăpânitorilor întunericului acestui veac" nu este posibilă decât îmbrăcând „toată armătura lui Dumnezeu", cu care vom putea stinge „toate săgeţile arzătoare ale celui rău" (EFESENI, 6. 12-17). Să nu uităm avertismentul Mântuitorului: despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (IOAN, 15.5). Un avertisment vala­bil şi astăzi, ca şi acum două mii de ani. Să nu uităm că datoria noastră nu este numai să vorbim despre Adevăr, ci să şi-1 apărăm. Căci Adevărul acesta este Iisus.

(«Cuvântul Românesc», octombrie 2000)"

Toată cartea o găsiţi aici

Teii

Adie Veşnicia prin aerul de vară,
În cimitir, sub munte, azi teii-au înflorit,
Tămâia lor îmi suie a vieţii grea povară
Din lutul deznădejdii în cerul mult dorit…

Cum licăre lumina pe lespezile grele!...
O leagănă frunzişul şi-o sapă lin în Semn,
A Raiului mireasmă ucide dans de iele
Pe crucile de piatră, pe crucile de lemn…

Răzbate din adâncuri un murmur de izvoare
Şi-un colcăit de larve, neadormit, flămând,
De frica morţii duhul mi-a învăţat să zboare
Cu-abia crescute aripi din umerii de gând…

Şi mă-nfăşoară teii-n suflarea lor de viaţă
Precum Fecioara Maică pe Pruncul Sfânt Iisus
L-a înfăşat în iesle şi până dimineaţă
I-a privegheat şi somnul şi Razele de Sus…

Ce dulce e tăcerea când teii dau în floare
Şi din Azur coboară, domol, un Porumbel!...
O ramură-mi aduce din Pomul Viu din Soare
Să-mi amintească iarăşi că-s ramură din El…

Cât inima de teii din cimitir mă doare
Mai am curaj şi vlagă să strig: „– Emanuel!“

joi, 30 iulie 2009
Slăvit să fie Domnul!


Poezie de Eugen Serea

Petale de poem

Înviere
Dăruim ce primim, lumină din Lumină.

Picuri de ploaie
Lacrimile ce noi nu le mai putem plânge.

Picuri de ploaie
Curg nevinovaţi din ochi de cer înrouraţi.

Picuri de ploaie
Dor topit pe chipul blând al Nemuririi.

Lumină
În inima noastră a modelat chipul Său.

Lumină
Candelă în lăuntru cel tainic al minţii.

Sfântul
Omul păcătos, întors smerindu-se la Hristos.

Sfinţenie
Parfumul veşniciei, pecetea Duhului.

Îmbrăţişarea primită
Deschide aripile crescute-nlăuntru.

Îmbrăţişarea dăruită
Ecoul cuvintelor încă nerostite.

În memoria fr. Traian Dorz
Vioară ce a cântat pe-o singură coardă.

Mântuit
Biruitor cu duhul lumii spart în cioburi.

Viaţă
Nu înseamnă doar ani înşiraţi pe o sfoară...

Dor
Ecou al iubirii născut din grele teascuri.

Lacrimi
Acoperă priviri şi zâmbete uitate.

Lacrimi
Izvor suav pe chipuri pline de iubire.

Răbdare
Pe drumul spre cer culege comori din furtuni.

Veşnicia
Un tărm liniştit unde ancorează dorul.

Iubirea
Ne poartă spre Poarta cea deschisă din ceruri.

Alte astfel de poeme:
- Fărâmituri de versuri

-Ecouri de iubire într-un vers
-Frânturi de gând şi de vers
-Poeme cu un vers
-Atâta ecou, într-un singur vers!!!
-Un singur vers, dar atâta ecou!!!

Frumuseţea din lacrimi...

Alături de moldoveni

Haideţi să ne alăturăm fraţilor noştri din Republica Moldova în rugăciune şi să venim sub Crucea Mântuitorului, la tronul de îndurare al Tatălui.

Să ne rugăm:
. Pentru intervenţia lui Dumnezeu în această ţară. Noi oameni putem face tot felu de planuri şi calcule însă doar Dumnezeu ştie ce e mai bine pentru această ţară.
· Să zădărnicească Dumnezeu planurile celor răi

· Pentru întărirea credinţei creştinilor din Republica Moldova şi pentru unitatea dintre ei în această perioadă.

Doamne, ocroteşte-i pe români!

Fraţi basarabeni România vă iubeşte şi vă va iubi mereu!

Iertare-Ţi cer

Genunchii mei şi fruntea-s

lipite de podele...

Iertare-Ţi cer,

o Domnul meu,

că ştiu că Ţi-am greşit.

Nu-ntoarce-a Ta privire !...

Vezi chipul feţei mele !

Priveşte-mi inima

să afli ce mult eu Te-am iubit !

Mă iartă,

că iată nici iertare

nu ştiu să-Ţi cer,

de aceea ochii

plini de dorul Tău

privesc în jos,

la lacrima ce curge

oglindind un strop de cer,

în marea-mi de păcate

şi-n bulgării de tină.

EU NU GĂSESC POEZIA ÎN „POEZIE”

"Eu nu găsesc poezia în aproape toată poezia postmodernistă chiar dacă cei ce o scriu sunt premiaţi pe la concursuri şi apreciaţi de critici. Nu simt în vers trăirea şi nici viul. Sentimentele nu răzbat prin cuvinte.
E un balast. Camioane întregi de balast de cuvinte răsturnate cu zgomot infernal însoţite de îndemnul:

-Omul de rând iată poezia! Iată poetul! Citeşte şi te hrăneşte cu cuvânt şi cu înţelepciune!
Deschid cartea fireşte cu veneraţie. Eu ca om de rând mă uit spre orice poet ca spre un frate mai mic a lui Eminescu de aceea în apropierea POETULUI am aceeaşi starea pe care o am în faţa icoanelor sau când intru în biserică. Veneraţie, sfială, plecăciune...
Citesc un vers. Mai citesc încă unul. O poezie întreagă.
...Nu înţeleg nimic. Doar cuvinte înşirate fără logică.
Stinge lumina.
Închide uşa.
Nu suna pe Ramona.
Te iubesc...
Mă uit încă o dată la titlu. Nu, nu se cheamă „Cuvinte aiurea” şi nici „Fără sens”, şi nici nu e un bilet lipit de frigider în viteză dimineaţa înainte de a pleca la serviciu cu un mesaj soţiei, ci se cheamă „Poem de iubire”. Cu cartea încă deschisă în faţa ochilor mă întreb ca proasta: Unde e poemul? Unde e iubirea? Unde e poezia?...
Mai caut în carte la altă pagină. „Unde îi maţul dintre pulpe” citesc un titlu. Mai citesc încă vreo trei tot la fel şi simt în inimă un sloi de gheaţă. Închid cartea şi strivesc o lacrimă între gene. A murit poetul şi poezia şi au rămas pe pământ măscărici ce se joacă cu cuvintele. Dar ce vină am eu, muritor de rând, că trebuie să deschid o asemenea carte? Ce vină am eu că în mine este mai multă poezie şi vis decât în cei ce se pretind poeţi?! Vreau hrană pentru suflet când deschid o carte, vreau să mă purific prin cuvânt şi să mă înalţ, vreau lumină de la cei ce se pretind mai luminaţi decât mine, nu să găsesc între coperte jegul străzilor şi vocabularul borfaşilor.
Am citit cândva că artistul este un deschizător de drumuri, un făuritor al realităţii şi acum mă gândesc că dacă acesta e un adevăr înseamnă că lumea bolnavă în care trăim a fost mai întâi proiectată de mintea unor artişti ce şi-au pierdut busola.
Vreau să găsesc iar poezia în poezie... Vreau să mă uit iar spre POET ca spre un frate a lui Eminescu, dar nu am găsit încă acest frate. Nu ai cum să spui, e sacrilegiu, că este frate de cuvinte cel ce a scris „Din sfera mea veni-i cu greu”... cu cel care scrie fericit, mulţumit că e poet versul: „mămăliga scoate aburi ca la discotecă”....
De fapt cine spune că un om este poet!? Cine îi dă certificatul de naştere ca poet!? El se autointitulează dimineaţa când se priveşte în oglindă şi se salută pe sine fericit: Salut, poete, cum ai dormit? Astazi vei scrie un poem despre sex!... Criticii ce îţi dau premii şi te laudă?! Da, şi ei te fac poet dacă există un interes şi dacă există o reţea în care au nevoie unul de altul. Tu îmi spui mie poete! Eu îţi spun ţie critic eminent! Aşa se nasc valorile azi! Tu îmi spui mie cine cred că sunt. Eu îţi spun ţie cine crezi că eşti. Eu am nevoie de tine ca să nu fiu doar mormoloc, tu ai nevoie de mine ca să nu fiu râmă şi uite aşa ajunge omul de rând să privească spre şopârle ca spre iguane sacre şi se mai crede şi prost pentru că nu înţelege nimic.
Omule de rând, dragă române, şi eu sunt proastă căci nu înţeleg nimic din poezia şi literatura contemporană lăudată de critică. Hai să fim proşti alături şi să avem curaj să spunem că nu ne place ceea ce chiar nu ne place. Hai să spunem răspicat că roşim când citim anumite fragmente din Cărtărescu. Hai să ne cerem sufletul şi visele înapoi de la cei ce le batjocoresc!"

Articol primit pe mail şi semnat de LUMINIŢA ALDEA

Înainte de alegeri, un mesaj pentru fraţii noştri de peste Prut

Să ştiţi că ne faceţi un mare rău, dacă îi mai votaţi pe comunişti

Scrisoare către părinţi şi bunici

Dragii noştri părinţi şi bunici,

Dacă aţi avut curajul să ne daţi viaţă şi să ne creşteţi în această ţară, vă rugăm să aveţi acum puţină răbdare şi să ne ascultaţi.

Vă place să spuneţi despre noi prin vecini că suntem frumoşi, deştepţi şi cuminţi, că aveţi copii şi nepoţi la Chişinău sau prin alte părţi, care vor ajunge oameni mari. Vă mândriţi cu noi şi vreţi să fim alinarea voastră la bătrâneţe. Atunci când vorbim la telefon, se întâmplă să auzim uneori cum vă tremură glasul... Numai să nu spuneţi că nu plângeţi pe ascuns de dorul nostru. Ştim că ne iubiţi. E şi natural ca părinţii şi bunicii să-şi iubească odraslele. Dar voi ne iubiţi într-un fel tare ciudat.

Pe de o parte, ne doriţi tot binele din lume, iar pe de alta, ne lipsiţi şi de puţinul noroc de care am putea avea parte aici, în patria noastră. Cu o mână ne daţi, şi cu alta ne luaţi. Cu mâna cu care îi votaţi pe comunişti ne luaţi, fără să înţelegeţi, speranţa că vom ajunge să trăim şi noi vreodată ca oamenii. Poate vă întrebaţi ce înseamnă pentru noi să trăim ca oamenii? Înseamnă să ne bucurăm în fiecare zi şi în fiecare clipă de viaţa pe care ne-a dat-o Dumnezeu. Avem noi oare parte de această bucurie? Vă spunem sincer că nu. În sărăcia în care trăim, mulţi dintre noi nici nu îndrăznim să ne întemeiem o familie şi să avem propriii noştri copii, pentru că ne gândim cu groază că nu vom putea să-i întreţinem fără un acoperiş deasupra capului şi fără mijloace pentru traiul zilnic. Voi, din agoniseala de-o viaţă, nu ne puteţi sprijini cu nimic.
Pentru noi, a trăi ca oamenii înseamnă cu totul altceva decât ceea ce ni se întâmplă în fiecare zi. Înseamnă să avem şi noi parte de aceleaşi condiţii de trai şi de studii ca tinerii din alte ţări. Dar bursele şi salariile noastre de-abia ne ajung pentru a supravieţui. Noi nu ne putem permite să închiriem o gazdă ca să scăpăm de mocirla din cămine, iar de multe ori, pentru a face economii, ne vedem nevoiţi să cumpărăm un singur set de manuale la tot grupul.

În acelaşi timp, feciorii şi nepoţii oligarhilor comunişti irosesc milioane de bani nemunciţi. Noi nu ne mai încumetăm să vă cerem bani, pentru că ştim că nu-i aveţi. Dar chiar şi aşa, în sufletul nostru am fi împăcaţi dacă, atunci când venim acasă, v-am găsi veseli şi încrezuţi în ziua de mâine. Noi însă vă găsim apăsaţi până-n pământ de lipsuri, necazuri şi boli. Ni se strânge inima de milă când vedem cum vă ruşinaţi că nu aveţi cu ce ne primi atunci când invităm vreun prieten acasă, că nu aveţi unde ne culca sau ce pune pe masă. Nu mai vorbim de condiţiile de viaţă din satele noastre - fără apă, fără canalizare, fără sistem de încălzire, fără baie şi cu closetul tocmai în fundul grădinii.

Noi nu mai putem suporta această mizerie. Credeţi că ne este uşor să privim tristeţea şi necazul din ochii voştri atunci când ne petreceţi la drum şi nu aveţi să ne daţi nici măcar bani de buzunar? Credeţi că noi nu ştim ce salarii şi pensii mizere primiţi? Când aţi fost ultima oară într-un concediu plătit sau la un sanatoriu, ca să vă odihniţi şi voi ca oamenii? Când aţi mers la un control medical de rutină? Dar la dentist în care secol aţi fost? Nouă nu ni se pare normal că majoritatea oamenilor de la ţară, şi tineri şi bătrâni, umblă fără dinţi în gură. Din lipsa banilor, nu vă mai îngrijiţi deloc de sănătatea voastră.
Numai în Moldova poţi întâlni peste tot oameni care abia de-au trecut de 60 de ani, dar se gândesc numai la moarte, altă perspectivă nu mai văd. La vârsta asta, prin alte ţări oamenii abia încep să trăiască din plin. Au venituri şi pensii care le acoperă toate nevoile, călătoresc liber prin lume şi se bucură de viaţă. La un asemenea nivel de viaţă vrem să ajungem şi noi.

Dragi părinţi şi bunici,

Dacă ne doriţi binele şi vreţi să ne ajutaţi, vă rugăm din tot sufletul un singur lucru: nu-i mai votaţi pe comunişti! Din cauza lor am ajuns cea mai săracă ţară din lume. Ei au dat foc Parlamentului, ei ne-au torturat, ei ne-au închis graniţele, ei ne bagă pe toţi cu zile în mormânt.
Pe data de 6 şi 7 aprilie, în stradă au ieşit 40 de mii de tineri ca noi. Au ieşit să-şi apere drepturile la alegeri corecte, la libertate şi la o viaţă normală. Dar comuniştii privesc la noi cu dispreţ ca la nişte slugi. Ei vorbesc despre noi la televizor de parcă nu am fi oameni, ci nişte vite care trebuie să stea liniştite în ocol şi să-şi aştepte raţia de nutreţ.
Gata, ajunge! Noi ne-am săturat!
Să ştiţi că ne faceţi un mare rău dacă îi mai votaţi pe comunişti, adică pe cei care ne alungă pe toţi din această ţară. Vă rugăm mult, nu ne furaţi viitorul! Nu ne condamnaţi la o viaţă în sărăcie şi teroare!
Veniţi miercuri la alegeri şi votaţi ..."

Sursa: aici

FERICIRE sau acatist

Bucură-te că poţi merge,
Bucură-te că poţi plânge,
Bucură-te că pământul naşte
iarbă şi flori,
Bucură-te că există asfinţituri
şi răsărituri,
Bucură-te că ai născut prunci,
Bucură-te că ai găsit drumul
către acasă,
Bucură-te că rândunelele au cuib
la fereastra ta.
Bucură-te că ai iubire
şi mulţumeşte plângând
că ai primit darul ce are în el infinitul.
Mulţumeşte că Dumnezeu
te-a iubit mult
când ţi-a dat destin de Om Creator.
Mulţumeşte că ai putut
şi când nu mai puteai.
Bucură-te de tot.
Mulţumeşte pentru tot
chiar şi pentru durere.
Bucură-te şi mulţumeşte
că atunci când nu aveai iubire
o visai ca să poţi trăi.

Asta e fericirea...

De Luminiţa Aldea, din volumul
" Sufletul meu: un mormânt de vise... "

PUTEREA VINDECĂTOARE A IERTĂRII

„Fiţi buni între voi şi milostivi, iertând unul altuia, precum şi Dumnezeu v-a iertat voua în Hristos”(Sfântul Apostol Pavel)

„În loc să se elibereze de toată furia pe care o simţea în cadrul terapiei a preferat să facă o plimbare prin pădurea din apropierea casei ei. După o oră de mers s-a oprit în mijlocul pădurii şi înconjurată de atâta frumuseţe şi-a zis: „De ce să nu încerc să iert dacă celelalte măsuri s-au dovedit a fi ineficiente. Pacienta avea un caracter impulsiv şi astfel în liniştea naturii a lăsat să-i scape următoarele cuvinte: „Vă iert mamă şi tătă , vă iert pentru ceea ce mi-aţi făcut când eram mică”. Aproape instantaneu s-a simţit liberată.”( Robert D. Enright, „Cum să dăruiesc iertarea” )

POT SĂ ÎNFRUNT MÂNIA GÂNDINDU-MĂ CĂ CEL CE M-A FĂCUT SĂ SUFĂR ESTE VĂTĂMAT MAI RĂU DECÂT MINE

Privind relţiile dintre oameni, putem să ne dăm seama că suportul armoniei, al frumosului şi a ceea ce există nobil şi înălţător între ei, este dragoste şi iertarea. Fără ele lumea nu ar putea să existe. Dacă privim viaţa cu profunzime şi realism, toţi acceptăm acest adevăr şi recunoaştem că am ajuns până aici numai unei imense iubiri şi îngăduinţe venite de la Dumnezeu Care este „adânc nesecat al iertării”. Apoi am fost iertaţi şi de oameni, uneori chiar de acele persoane care în ochii noştri nu aveau mare valoare. Şi atunci am văzut cu umilinţă şi recunoştinţă că suntem atât de îndatoraţi şi faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni.
Oricine a fost vreodată jicnit, rănit sau poate traumatizat de cineva, repune mereu în scena memoriei evenimentul pentru a-l înţelege mai bine. Şi astfel durerea se perpetuă şi amărăşte fiinţa până în temeliile ei. Şi chiar dacă am vrea să iertăm şi să uităm, ne vedem neputincioşi în faţă acestei dorinţe. În urma unei nedreptăţi suferite totul se întunecă, răul nu mai este o problemă filozofică, este o problemă înscrisă cu litere de foc chiar în fiinţa mea.
Chiar dacă într-un moment de însufleţire spun „te iert”, observ cu neputinţă şi amărăciune că resentimentele şi furia nu au dispărut. De aceea este mai cinstit să spun: „Vreau să te iert, dar acest lucru mai durează”. Aceasta nu este o inovaţie, este afirmarea unui adevăr esenţial: iertarea nu este o act justiţiar, lucrarea ei este tămăduire, iar acest lucru se întâmplă „cu trecerea vindecătoare a timpului”
Privită dinafară, iertarea pare tare frumoasă dar privită din interior ea cere ceva sacrificiu: „Mi se părea uşor Iisuse să-mi ierţi când eu păcătuiam/ Odată de-Ţi ceream iertarea Tu mi-o dădeai, nu mă-ndoiam./ Dar azi când trebuie iertarea ca eu s-o dau cui sunt dator,/ Cu ce durere văd Iisuse că nu-i uşor” (Traian Dorz)
Dacă permit acestor amintiri răzvrătite să-mi controleze şi să-mi domine viaţa, eu sunt vinovat în primul rând, nu cel care mi le-a creat. Singura soluţie în acest caz este iertarea. Pentru început este suficient să cred că ea va aduce uşurare în viaţa mea. Spre a înlesni procesul iertării pot să mă gândesc şi la posibilitatea ca cel care mi-a creat suferinţa, suferă chiar mai mult decât mine. Şi aceasta ori pentru că şi-a dat seama de greşeală şi regretă, ori pentru că răutatea şi josnicia în care se afla îi sunt o pedeapsă cum nu se poate mai cruntă.
Este aşa de trist că uneori refuzăm să ne eliberăm de furie chiar dacă acest lucru umple de nefericire şi amărăciune viaţa noastră. Este important să conştientizez că „renunţarea la dreptul de a mă răzbuna echivalează cu renunţarea la dreptul de a purta povara lumii întregi pe umerii mei” (Lewis Smedes).
Uneori întâmpină mari dificultăţi în procesul ietării cei care au o sensibilitate bolnăvicioasă. Adică cei ce au adâncit în inima lor fie vreun fel de mândrie ascunsă, fie diferite complexe de inferioritate. Omul care are conştiinţa unei reale şi adevărate demnităţi, biruie cu uşurinţă şi mândria şi diferitele complexe.

POT SĂ MĂ HOTĂRĂSC PENTRU IERTARE CÂND ŞTIU CĂ DESTINUL EI ESTE VINDECAREA, UŞURAREA ŞI MÂNTUIREA

Datele empirice şi studiile ştiinţifice spun că iertarea ajută pe cei care iartă şi că actele de reală şi sinceră iertare pot conduce la îmbunătăţirea generală a nivelului de maturitate emoţională a unei persoane. Psihologul Shekelle a realizat un studiu pe parcursul a douăzeci de ani, iar concluzia a fost aceea că persoanele irascibile, mânioase şi furioase sunt predispuse riscurilor de îmbolnăvire şi riscului de deces mai mult decât persoanele paşnice şi blânde. Un alt studiu făcut pe 30 de femei divorţate au dus la concluzia că cele care au iertat pe fostul lor soţ, se bucurau de sănătate emoţională mai bună. Ele aveau un nivel de anxietate şi depresie mai scăzut decât cele care nu au vrut să ierte.
Trebuie să observăm diferenţa dintre iertare şi împăcare. Iertarea este imperios necesară în toate cazurile, însă nu şi împăcarea. Există aşadar, posibilitatea să iert fără să mă împac cu cel care mi-a făcut rău şi nu vrea să se îndrepte. În acest sens zice Domnul Hristos despre cel ce nu ascultă nici de „unul sau doi” nici de „Biserică” : „să-ţi fie ţie caun păgân şi vameş”(Mat 18, 15-17). Dacă Domnul Hristos a iertat pe cei care L-au răstignit nu înseamna că S-a şi împrietenit cu ei.
A spune numai „te iert” poate fi o încurajare a comportamentului distrugător. De aceea iertarea înseamnă să ceri cuiva să înceteze să mai facă răul. După cum şi Domnul după ce a izbăvit de pedeapsă pe femeia cea păcătoasă şi după ce a iertat-o i-a spus: „De acum să nu mai păcătuieşti!” ( Ioan 8, 3-11)
O altă posibilitare cu totul distrugătoare şi apăsătoare pentru orice relaţie este aceea când mă împac cu cineva fară să-l fi iertat.
Psihologul englez Robert D. Enright în cartea sa „Cum să dăruiesc iertarea” enumeră câreva repere esenţiale despre valoarea şi sensul iertării. Chiar dacă nu este scrisă din perspectivă creştină, în ea se regăsesc în modul cel mai fericit multe principii şi formulări, asemănătoare cu cele din Evanghelie. El spune că dorinţa de a ierta este reală şi sinceră dacă:
1. Am luat decizia de a renunţa la orice formă de răzbunare oricât de subtilă şi fină ar fi ea.
2. Îl văd pe celălalt ca pe un reprezentant al comunităţii unane. Este şi el o persoană care trebuie să se bucure de respect şi consideraţie cel puţin tot aşa cum se bucură ori care altă persoana.
3. Încep să-i dorec binele.
4. Ba chiar nădăjduiesc să ajungă la fericire.
5. Amintirea faptei care m-a rănit nu-mi mai provoacă suferinţă.
6. Dacă nu am ajuns încă la această stare, nu trebuie să mă judec prea aspru deodată. Aceasta înseamnă că încă nu m-am vindecat.
Dar dacă m-am înscris sincer în procesul iertării înseamnă că voi ajunge în zona ei cea odihnitoare, liberă şi liniştită.
Trebuie să evităm pe cât ne stă în putinţă dialogurile dintre inimă şi minte pe care le surprindem adeseori, de genul: „Eu îl iert pentru că vreau să fiu bun, dar Dumnezeu este drept şi o să-l pedepsească chiar atunci când nu se va aştepta!” Altfel spus, eu am dreptul să fiu bun şi să-l iert, dar Dumnezeu nu are are dreptul acesta. Dacă celui ce şi-a cerut iertare i-am spus „te iert” este cu neputinţă de înţeles cum mai nădăjduiesc ca Dumnezeu să-mi facă dreptate cumva, pedepsindu-l.
Este greu să iert pe cel care mi-a făcut rău? Desigur că este greu, fiecare poate să recunoască şi să afirme şi să susţină asta. Dar să-mi amintesc de Stăpânul Căruia Îi datoram „zece mii de talanţi” pe care eu în veci nu i-aş fi putut plăti nici cu chinurile eterne ale iadului. Şi El văzându-mi disperarea, într-o clipă de milostivire mi-a iertat tot. Şi eu acum mă văd neputincios când trebuie să iert o „sumă” infimă, fratelui meu! Să nu uităm niciodată că „dacă este să ne asemănăm cu Dumnezeu în ceva aceasta este puterea de a ierta. Iertând celor ce ne greşesc ne facem părtaşi la dragostea cu care iubeşte Dumnezeu lumea” (Păr Savatie Baştovoi”)
Dar pentru ca pacea şi liniştea să survoleze pe bolta fiinţei noastre trebuie să mai ietam pe cineva. Să ne iertăm pe noi înşine că poate nu am fost suficint de înţelepţi pentru a ne trasa cărările vieţii noastre spre a ajunge unde ne-ar fi fost mai de folos. Să ne iertăm „destinul” că poate nu s-a desfăşurat aşa cum am fi vrut noi. Iar peste toate acestea să-L „iertăm” pe Dumnezeu, în sensul de a ne împăca cu El şi a crede că ceea ce El a rânduit sau a îngăduit pentru noi, aceea ne este de folos. Măcar în El să avem încredere, care poate scoate din tot răul un bine, iar din faptele pentru care am suferit poate face pricini ale bucuriei noastre.

Vasilica Nica - articol preluat cu permisiunea autorului de pe "Forum Oastea Domnului"

Etapa a III -a a concursului de cunoştinţe biblice - ,,CINE STIE, CASTIGA!"

Până pe 1 August puteţi câştiga volumul

"Tinerii şi ispitele modernismului"

de Pr. Constantin Necula,

Pr. Mihai Iosua,

apărut la Editura Agnos

Pentru a intra în posesia acestei cărţi vă invit să vă testaţi cunoştinţele biblice, răspunzând la trei reprize de câte 12 întrebări din Sfânta Scriptură. Răspunsurile se vor da la comentarii si vor fi însoţite în mod obligatoriu de trimiteri la Sfânta Scriptură. ( Ex. Ce este trupul credincioşilor? - Templul Duhului Sfânt ( 1 Cor. 6, 19)

Etapa a I-a 13 - 17 Iulie - în data de 18 Iulie s-au afişat răspunsurile aici

Etapa a II-a 20 - 24 Iulie - în data de 25 Iulie s-au afişat răspunsurile aici

Etapa a II-a 27 - 31 iulie - în 1 August se vor afişa răspunsurile şi câştigătorul.

Câştigător va fi desemnat cel care va răspunde corect la cât mai multe întrebări. În caz de baraj, vom apela pentru departajare la înca o etapa de 12 întrebări.

Etapa a III -a 27 - 31 Iulie

1. Ce este îndemnul care dă învăţătură?

2. Cine a făcut prima "operaţie" şi cu ce prilej?

3. Unde stă scris în Noul Testament un cuvânt al Domnului Iisus care nu se află nicăieri în cele patru Sfinte Evanghelii?

4. Care-i ziua cea mai lungă din Sfânta Scriptură?

5. În care carte din Sfânta Scriptură nu este pomenit deloc numele lui Dumnezeu?

6. Care este cetatea pe care unul din Sfinţii Apostoli a tot voit să o cerceteze dar a fost împiedicat de satana?

7. Cine a făcut mai întâi semnul crucii în Sfânta Scriptură şi cu ce prilej?

8. De câte ori a fost Moise pe muntele Sinai?

9. Care profeţie din Vechiul Testament este repetată de şase ori în Noul Testament?

10. Despre câţi Irozi se vorbeşte în Sfânta Scriptură?

11. Care rege din Vechiul Testament îmbolnăvindu-se ( indiciu: un fel de reumatism) a murit, pentru că se încredea mai mult în medici decât în Dumnezeu ?

12. Cine îşi dorise moartea pentru că soarele îi dogorise prea tare capul ?

SĂ NU LAŞI PE NIMENI SĂ-ŢI OMOARE VISELE

Recent am primit un mail care m-a bucurat mult pentru că m-am regăsit în multe din scrierile d-nei Luminiţa. Bucuria a fost şi mai mare când am citit : "...Vă trimit cărţile mele şi alte articole publicate. Dacă veţi considera că merit puteţi posta pe forum şi alte articole scrise de mine. Cu prietenie, Luminita Aldea"

Cele ce urmează sunt scrie de Luminiţa pe site-ul AŞII ROMÂNI, mărturisirea aceasta mi-a dat o speranţă minunată: "am înţeles că nu un critic sau confraţii de scris te fac scriitoare, ci cititorii" Mulţumesc Luminiţa de acest minunat sfat. Fie ca Dumnezeu să-ţi dea putere, să ne dea putere să facem lucruri frumoase pentru El şi semenii noştri.


"Trăim vremuri tulburi, neclare în care toate şi totul trăiesc amestecate. Senzaţia cea mai chinuitoare este lipsa reperelor şi ştergerea graniţelor dintre sus şi jos, alb şi negru, curat şi murdar, valoare – nonvaloare.

Uneori mă întreb ce ar fi făcut Eminescu dacă ar fi trăit azi şi ar fi scris „Luceafărul”. Să fac un mic exerciţiu de imaginaţie şi să-l văd ducându-se cu poezia la un critic literar sau la un patron de editură. I s-ar fi răspuns fără să se uite cineva pe slovele lui de aur: Atâta costă să publicăm! Ai bani eşti poet! Nu ai, nu eşti! Şi Steaua Albastră a versului românesc, cel mai frumos mod de a visa de pe pământ al unui român s-ar fi stins fără să ştim ce sublim visează şi ce caldă lumină poate să dea o stea albastră de vers...

Acum nu te descoperă nimeni. Nu sunt critici ce caută valori sau talente. Acum totul se rezumă la bani... Ai bani eşti poet, scriitor şi tot ce mai vrei pe pământ şi, Doamne, ce-aş mai vrea să mor din vremurile în care până şi poezia are preţ şi se pune etichetă şi pe vis! Ce bine că nu a trăit Eminescu astăzi căci, fără oameni ca Titu Maiorescu, singura lui şansă ar fi să meargă la cules căpşuni în Spania.

Când încă mai credeam în vise, când încă mai credeam că poate cineva să-ţi întindă o mână fericit că te-a descoperit, am sunat la o revistă pe care o admir mult pentru înalta calitate şi pentru ceea ce face în slujba poporului român şi a adevăratelor valori şi care reprezenta pentru mine îngerul revistelor din România şi am vorbit cu secretarul general de redacţie.

Plină de înflăcărare vorbeam despre romanul „Nisipuri mişcătoare” pe care îl trimesesem pe adresa redacţiei. Apoi am vorbit despre romanul ACASĂ pe care tocmai îl terminasem şi îl aveam în manuscris. Cred că vorbeam cu patos despre cartea pe care o consider testamentul meu ca şi scriitoare şi tocmai când spuneam că e un roman fluviu ce are 4 volume şi aproximativ 1600-1800 de pagini am fost întreruptă.

-Doamnă, dvs ce lucraţi?

-Sunt ţărancă! am răspuns cât se poate de natural şi fără complexe de inferioritate. Cunoşteam viaţa şi oamenii destul încât să ştiu ce sunt femei ce se pretind regine şi se poartă ca nişte ţărănci şi ţărănci ce sunt adevărate regine...

Un sunet onomatopeic ce avea în el stupoare, furie, deznădejde a ajuns pe firul telefonului până la mine şi după el un potop de cuvinte.

-Cine v-a pus să scrieţi o carte atât de mare!?... Nu ştiţi că nu sunt bani nici măcar pentru mari personalităţi, pentru scriitori consacraţi?! Nu aveţi altă treabă!?... Şi în altă ordine de idei şi când faci un copil te gândeşti mai întâi dacă ai cu ce să-l creşti şi apoi îl faci, aşa e şi cu carţile!

M-am abţinut cu greu să o întreb dacă mama ei aşa a făcut. Probabil că dacă făcea aşa, acum nu vorbeam la telefon cu ea.

Mi-am adunat gândurile şi am încercat să-mi pledez cauza încă o dată, dar mai timid decât la început.

-Nu m-am gândit la asta, doamnă! Când scriu e ca un fluviu de cuvinte ce vine peste mine. Trebuie să scriu tot până epuizez subiectul şi nu pot să spun cuvintelor: Atât trebuie să spuneţi căci de atât sunt bani! Oricum pentru mine nu sunt deloc, deci trebuie să tac! Aşa cum gândiţi dvs e absurd. Ce s-ar fi întâmplat dacă lui V. Hugo i se spunea acelaşi lucru!? Trebuia să scrie un Mizerabil mai mic!?...

-Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule!... ţipa doamna furioasă. Doamne Dumnezeule!!... Trebuie să închid. Mă sună pe alt telefon.

Înainte de a închide a ţipat spre colegii din redacţie: Am vorbit cu o nebună! E ţărancă şi se crede scriitoare!...

Au urmat zile de deznădejde amară şi viaţă trăită greu. Nu era prima lecţie dură legată de scris, au mai fost nenumărate, dar pe asta o simţeam cel mai dureros. Pâine îmi trebuia în fiecare zi şi nu o cumpăram cu vise şi nici cu cuvinte. Îndoiala mă rodea. Deznădejdea îmi găurea somnul. Scrisesem 10 ani la romanul ACASĂ şi exista posibilitatea să nu aibă nicio valoare. Dacă sunt nebună şi scrisul e forma mea de nebunie!? Dacă sunt bolnavă!?...

Peste câteva zile am citit în aceeaşi revistă un elogiu adus cărţii „De ce iubesc femeile” de M. Cărtărescu. Am citit-o şi eu şi nu înţelegeam nimic. Era în ea pornografie, obscenităţi, banalităţi toate în ambalajul straniu numit postmodernism. Dacă asta e ceea ce se poartă în literatură şi ăsta e etalonul valorii scrisului românesc ceea ce scriu eu nu are nicio valoare! am gândit şi iar m-a cuprins ca o mamă în braţe deznădejea.

În starea aceea de inimă ruptă am plecat la mănăstire la un mare duhovnic din Moldova. Voiam să vorbesc cu el deschis despre tot ce mi se întâmplă şi dacă el v-a spune să renunţ la scris să renunţ că aşa nu mai pot. Auzisem despre el că are darul clarviziunii. Nu am putut vorbi prea mult şi nici prea logică nu am fost. Doar am plâns. Am plâns amar.

-Să nu renunţi la scris! Nu te plânge de bani! Bani fac toţi şi toţi îi pierd! Tu ai un nume pe care nu-l va şterge niciodată valurile!

L-am privit speriată când a făcut un gest cu mâna prin care mătura ca un val totul din cale. Simţindu-mi neîncrederea a repetat mai ferm.

-Numele tău nu îl va şterge niciodată valurile!

-Dar nu ştiţi cum scriu! Nimeni nu crede în mine! Nu mai pot!

-Nu ştiu cum scrii, dar îţi văd ochii!!

Am plecat de la el cu o pâlpâire de speranţă în suflet.

Peste câteva zile am aflat de editura GLOBUSZ PUBLISHING şi am trimis cartea „Nisipuri mişcătoare” ce deja apăruse în România. M-am speriat când editorul ce locuia tocmai în Australia mi-a scris într-un mail: Locul dvs în patrimoniul literaturii e asigurat. Am citit mult şi ştiu ce spun.

Nu l-am crezut. I-am scris iar spunându-i adevărul despre mine, dar orice îi spuneam el rămânea ferm. Credea în scrisul meu şi pentru asta, chiar dacă acum nu mai comunicăm, am să-i păstrez toată viaţa un loc cald în sufletul meu.

De ce îţi spun toate astea, dragă române?... Nu ca să mă plâng. Nu am în mine pic de ură, de încrâncenare, de răzbunare... Am în mine doar lecţia şi vreau să ştii că eu nu sunt o vedetă şi nicio mare personalitate, ci sunt exact ca tine. Eu când scriu, scriu şi despre sufletul tău. Să nu laşi pe nimeni să-ţi omoare visele chiar dacă visul tău pare că e un drum spre Everest. Eu când am plecat spre a fi scriitoare am plecat pe jos către lună. Nu ştiu nici acum dacă sunt o mare scriitoare, pentru critică nu exist şi nici nu vreau să exist.

Şi atunci vrei să mă întrebi de ce scriu!?... Scriu pentru că slovele sunt religia mea, scriu pentru că pământul ce mă ţine îmi porunceşte asta.

Nu ştiu dacă voi avea lemne la iarnă. Nu ştiu cât de greu va fi căci pâinea costă tot un ban nu un vis, dar scriu căci nu pot altfel. Scrisul este a doua respiraţie a mea.

Şi atunci care e răsplata!? te întrebi cu mirare începând să vezi şi tu în mine nebunia.

Răsplata mea a fost când am primit pe pagina de contact a editurii Globusz mesaje ca acestea şi când am înţeles că nu un critic sau confraţii de scris te fac scriitoare, ci cititorii."

Legat de Tine sunt, Iisus

Cântă Pr. Marian Mărcuş

Legat de Tine sunt, Iisus, cu viaţa mea, cu toată,
prin legământul ce Ţi-am pus cu-o inimă predată.
Şi legământul ce Ţi-am pus (bis) mi-l voi ţinea pe veci, Iisus,
pe veci, pe veci, Iisus...

Legat de Tine sunt, Iisus, prin lupta mântuirii
pe care-o am mereu de dus păcatului şi firii.
Şi lupta care-o am de dus (bis) mi-o voi sfârşi pe veci, Iisus,
pe veci, pe veci, Iisus...

Legat de Tine sunt, Iisus, prin jertfele curate
ce-n ascultare Ţ-am adus credinţii-adevărate.
Şi jerftfele ce Ţi-am adus (bis) vor fi curate-n veci, Iisus,
în veci, în veci, Iisus...

Legat de Tine sunt, Iisus, prin duh şi prin cântare
şi-n veci să şteargă ce Ţi-am spus nimic nu va fi-n stare.
Cântările ce Ţi le-am spus (bis) vor străluci pe veci, Iisus,
pe veci, pe veci, Iisus...

Legat de Tine sunt, Iisus, prin soarta mea, prin toată,
şi viaţa care Ţi-am adus Tu-o vei slăvi odată.
Da, viaţa care Ţi-am adus (bis) mi-o vei slăvi pe veci, Iisus,
pe veci, pe veci, Iisus...

Versuri Traian Dorz

Zâmbetul şi lacrimile...

De ce a creat Dumnezeu zâmbetul şi lacrimile?!

Odată, de mult timp, Domnul se plimba printr-o grădină atât de frumoasă, numită Eden...
În răcorea zilei se întâlnea cu bunul Lui prieten – omul...Nu se mai săturau stând şi bucurându-se unul de altul...De fiecare dată aveau ceva nou de dăruit unul celuilalt...Era un izvor nesecat de iubire care dăruia neîncetat...Totul în jur părea nemişcat...Frumuseţea sufletească a celor doi în sfânta lor părtăşie întrecea cu mult frumuseţile pieritoare care îi încojurau...Părea că şi acestea doreau să li se cuibărească în sufletele lor pline de iubire...
Când se lăsa noaptea cu stelele cernând luminiţe albastre, omul îşi odihnea tâmpla pe perna de vise...Adormea întotdeauna zâmbind cu gândul la frumuseţea zilei trecute...Zâmbea şi în somn, iar îngerii culegeau zâmbetele lui şi le duceau la Dumnezeu căruia îi era atât de dor de prietenia Lui cu omul. Din ochii divini se revărsau peste grădină stropi fini de dor ...În zori a luat raze din soare şi le-a trimis să-l trezească şi să-l înveselească pe bunul lui prieten...
Omul se trezeşte zâmbind...Adună în suflet toate frumuseţile dimineţii şi zâmbeşte la gândul că în curând se va întâlni din nou cu Prietenul lui...Simte că doar pentru asta trăieşte, şi e atât de fericit!...şi nu ştiu cum se face, dar în ochii lui se vedeau două izvoare strălucind în lumina trandafirie a răsăritului...Iată că Dumnezeu s-a apropiat de om...L-a sărutat pe lacrimile lui de dor...
La picioarele lor, peste câteva margarete ca nişte sori cu raze albe, cădeau îmbrăţişate lacrimile de fericire ale celor doi...Dumnezeu şi omul...

Răspunsurile la etapa a II -a a concursului de cunoştinţe biblice - ,,CINE STIE, CASTIGA!"

Etapa a II-a 20 - 24 Iulie

1. În ce nu stă Împărăţia lui Dumnezeu?
Împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt.
"Căci împărăţia lui Dumnezeu nu stă în cuvânt, ci în putere." ( 1 Cor. 4, 20)

2. Cine a prorocit despre plata celor 30 de arginţi?
Prorocul Zaharia şi Ieremia, conform Sf. Ev. Matei
Şi le-am zis: "Dacă socotiţi cu cale, daţi-Mi simbria, iar dacă nu, să nu Mi-o plătiţi. Şi Mi-au cântărit simbria Mea treizeci de arginţi. Atunci a grăit Domnul către Mine: "Aruncă-l olarului preţul acela scump cu care Eu am fost preţuit de ei". Şi am luat cei treizeci de arginţi şi i-am aruncat în vistieria templului Domnului, pentru olar. ( Zaharia 1, 12 - 13)

"Atunci s-a împlinit cuvântul spus de Ieremia proorocul, care zice: "Şi au luat cei treizeci de arginţi, preţul celui preţuit, pe care l-au preţuit fiii lui Israel" ( Matei 27, 9)

3. Ce nu este Evanghelie pentru cel ce o vesteşte?
O laudă
"Căci dacă vestesc Evanghelia, nu-mi este laudă, pentru că stă asupra mea datoria. Căci, vai mie dacă nu voi binevesti!" ( 1 Cor. 9, 16)

4. Care sunt cele două pahare ce nu pot fi băute deodată?
Paharul Domnului si paharul demonilor
„Nu puteţi să beţi paharul Domnului şi paharul demonilor; nu puteţi să vă împărtăşiţi din masa Domnului şi din masa demonilor. „ ( 1 Cor. 10 , 21 )

5. Care este temelia de bază a credinţei?
Invierea Domnului Iisus
Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci propovăduirea noastră, zadarnică este şi credinţa voastră.( 1 Cor. 15, 14)

6. Ce vârsta avea Iosua când a murit, dar Iosif?
110 ani
„Şi a murit după aceea Iosua, fiul lui Navi, robul Domnului, fiind de o sută zece ani. „ ( Iosua Navi, 24, 29 )
„Şi a murit Iosif de o sută zece ani. L-au îmbălsămat şi l-au pus într-un sicriu, în pământul Egiptului. „ ( Facerea 50 , 26 )

7. Unde este legea celui care face voia Domnului?
În adancul inimii ( Cf. ediţiei britanice a Bibliei - Ps. 40, 8)
Înăuntru inimii ( Cf. ediţiei sinodale)
"În capul cărţii este scris despre mine. Ca să fac voia Ta, Dumnezeul meu, am voit şi legea Ta înăuntru inimii mele". (Psamul 39, 11)

8. Ce nu au credincioşii în această lume?
O cetate stătătoare
"Căci nu avem aici cetate stătătoare, ci o căutăm pe aceea ce va să fie." ( Evrei 13, 14)

9. Care este începutul înţelepciunii?
Frica de Domnul
"Începutul înţelepciunii este frica de Domnul; înţelegere bună este tuturor celor ce o fac pe ea." ( Ps. 110, 10)

Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii; cei fără minte dispreţuiesc înţelepciunea şi stăpânirea de sine. ( Proverbe 1, 7)

10. Nimeni nu o poate domoli, Domnul însă o poate stăpâni?
Limba
Dar limba, nimeni dintre oameni nu poate s-o domolească! ( Evrei 3, 8)

11. Ce vârsta avea Avraam când Dumnezeu a făcut legământ cu el?
90 de ani
Iar când era Avram de nouăzeci şi nouă de ani, i S-a arătat Domnul şi i-a zis: "Eu sunt Dumnezeul cel Atotputernic; fă ce-i plăcut înaintea Mea şi fii fără prihană...Atunci a căzut Avram cu faţa la pământ, iar Dumnezeu a mai grăit şi a zis: "Eu sunt şi iată care-i legământul Meu cu tine: vei fi tată a mulţime de popoare.." (Facerea 17)

12. Când netezeşte Domnul cărările oamenilor?
Când în toate căile noastre gândim la El
Pe toate căile tale gândeste la Dânsul şi El îţi va netezi toate cărările tale. ( Proverbe 3, 6)

Am să notez ca bun şi răspunsul lui Nicolae la această întrebare:
Cand omul este drept inaintea Lui (Isaia 26:7).
Calea celui drept este dreaptă; Tu netezeşti drumul drept al celui drept.

Fă-ţi timp!....

,,FĂ-ŢI TIMP!
Este secretul tinereţii veşnice...

Fă-ţi timp SĂ RÂZI!
Este muzica sufletului...

Fă-ţi timp SĂ PLÂNGI!
Este emoţia unei inimi mari...

Fă-ţi timp SĂ CITEŞTI!
Este sursa cunoaşterii...

Fă-ţi timp SĂ ASCULŢI!
Este forţa inteligenţei...

Fă-ţi timp SĂ GÂNDEŞTI!
Este cheia reuşitei...

Fă-ţi timp SĂ TE JOCI!
Este prospeţimea copilăriei...

Fă-ţi timp SĂ VISEZI!
Este răsuflarea fericirii...

Fă-ţi timp SĂ TE BUCURI!
Căci timpul trece repede...

Fă-ţi timp SĂ MULŢUMEŞTI!
Că Veşnicia este aproape...”

Şi aş mai adăuga şi eu un îndemn,
mai întâi pentru mine şi apoi pentru oricine va citi pe aici:

FĂ-ŢI TIMP SĂ IUBEŞTI!
E cel mai preţios timp...

Povestea unui firicel de iarbă...( fragment )

Povestea aceasta a început mai demult aici.
Când am dat pestea ea şi când am văzut că este o creaţie interactivă, mi s-a umplut sufletul de o bucurie de nedescris...De atunci în colo, am avut multe bucurii de acest fel...

Cu emoţionante aduceri aminte de la prima noastră creaţie interactivă, redau mai jos ultimul fragment :

,,...şi-n picătura de ploaie încăpu soarele care se prevedea printre nori...şi curcubeul care unea Cerul cu pământul...

Mă apropii de firicelul de iarbă ca într-o îngenunchiere, şi-i şoptesc:

- Încă puţină răbdare, gingaşă făptură! Încă puţin şi vei vedea binecuvântările promise!...şi o lacrimă caldă s-a rostogolit încet pe obraz, apoi a căzut peste picătura de ploaie ce stătea ca o povară...şi amândouă, ca într-o îmbrăţişare, au alunecat până la rădăcină.
Firişorul de iarbă a tresărit , şi-a îndreptat trupuşorul şi a privit spre curcubeu... ( Miriam)

Stropi fini, străbătuţi de lumina soarelui în asfinţit, mai plutesc încă în aer. Minune!...nu era doar un singur curcubeu! Pe cer, erau două curcubee unul lângă altul, unul mare, mai colorat, celalalt mai mic, format din mai multe dungi delicate de culoare violet si verde...O fi vis? şopti firul de iarbă... Curcubeele îşi legănau culorile, ca o promisiune, ca un legământ, ca un zămbet, ca o clipire de ochi. Ochiul lui Dumnezeu. ( Sorin M.)

In aceasta infiorare de frumusete, de armonie de culoare si zambet, firisorul de iarba nu a mai putut spune nimic...Inimioara lui era prea plina de recunostinta...
Privirea Lui Dumnezeu ii mangaia verdele de smarald si , in lumina trandafirie a asfintitului , apare

( Miriam )

un serafim înconjurat de o mulţime de îngeri.... La un mic semn al serafimului, îngerii scoaseră cu grijă firul de iarbă din pământul în care crescuse, departe parcă la marginea tuturor lumilor, spre al duce spre un pămant şi mai bun...( Sorin M. )

...În smulgera din vechiul şi întinatul pământ, firişorul nu a putut renunţa la frăţiorii lui cu care a stat îmbrăţişat atâta vreme prin ploi şi vânt, prin secetă sau sub copitele nemiloase ale rumegătoarelor.
Îngerii au fost aşa de copleşiţi de această înfrăţire, încât aproape că au uitat de misiunea lor.
Într-un târziu au luat firişorul de iarbă şi pe frăţiorii lui dragi şi i-au dus în grădina Lui Dumnezeu…lângă un râu cristalin…Acolo, ştiau că în curând se vor face iarbă moale, poate cea mai moale, sub talpa uşoară şi sfântă a Domnului Iisus.
Fericit, mult prea fericit, firişorul de iarbă trăia acum, abia acum, în Raiul Lui Dumnezeu, binecuvântările lacrimilor de pe pământ…
Cu inima prea plină, se uită cu duioşie spre locul pătimirii lui, amintindu-şi cu drag de cei care s-au aplecat lângă el ca să îi asculte suspinul, să-l mângâie cu o lacrimă şi să îi şoptească cele mai alinătoare şi încurajatoare cuvinte…
Îi priveşte cu dor ştiind că într-o zi vor fi din nou aproape…pe totdeauna..."( Miriam )

DESPRE HAR ŞI PĂCAT

Ce spune Sfânta Scriptură

„Ci nelegiuirile voastre au pus despărţire între voi şi Dumnezeul vostru şi păcatele voastre L-au făcut să-şi ascundă faţa ca să nu vă audă“ (Isaia 59, 2).

„Orice păcat şi orice hulă se va ierta oamenilor, dar hula împotriva Duhului nu se va ierta. Celui care va zice cuvânt împotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice împotriva Duhului Sfânt, nu i se va ierta lui, nici în veacul acesta, nici în cel ce va să fie“ (Matei 12, 31-32).

„Pentru că Legea prin Moise s-a dat, iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos“ (Ioan 1, 17).

„Ci prin harul Domnului Iisus Hristos, credem că ne vom mântui în acelaşi chip ca şi aceia“ (Fapte 15, 11).

„Dar nimic nu iau în seamă şi nu pun nici un preţ pe sufletul meu, numai să împlinesc calea mea şi slujba mea pe care am luat-o de la Domnul Iisus, de a mărturisi Evanghelia harului lui Dumnezeu“ (Fapte 20, 24).

„Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu“ (Rom. 3, 23).

„De aceea, precum printr-un om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea, aşa şi moartea a trecut la toţi oamenii, pentru că toţi au păcătuit“ (Rom. 5, 12).

„Pentru că plata păcatului este moartea, iar harul lui Dumnezeu, viaţa veşnică în Hristos Iisus, Domnul nostru“ (Rom. 6, 23).

„Dar văd în mădularele mele o altă lege, luptându-se împotriva legii minţii mele şi făcându-mă rob legii păcatului, care este în mădularele mele… Deci, dar, eu însumi cu min-tea mea slujesc legii lui Dumnezeu, iar cu trupul, legii păcatului“ (Rom. 7, 23-25).

„Căci în har sunteţi mântuiţi, prin credinţă, şi aceasta nu e de la voi; este darul lui Dumnezeu“ (Efes. 2, 8).

„Căci harul mântuitor al lui Dumnezeu s-a arătat tuturor oamenilor, învăţându-ne pe noi să lepădăm fărădelegea şi poftele lumeşti şi, în veacul de acum, să trăim cu înţelepciune, cu dreptate şi cu cucernicie; şi să aşteptăm fericita nădejde şi arătarea slavei marelui Dumnezeu şi Mântuitorului nos-tru Hristos Iisus“ (Tit 2, 11-13).

„Căci dacă păcătuim cu voia noastră, după ce am luat cunoştinţă despre adevăr, nu mai rămâne, pentru păcate, nici o jertfă, ci o înfricoşată aşteptare a judecăţii şi iuţimea focului care va mistui pe cei potrivnici“ (Evrei 10, 26-27).

„Veghind cu luare-aminte ca nimeni să nu rămână lipsit de harul lui Dumnezeu şi ca nu cumva, odrăslind vreo pricină de amărăciune, să vă tulbure, şi prin ea mulţi să se molip-sească“ (Evrei 12, 15).

„Ci fiecare este ispitit când este atras şi momit de însăşi pofta sa. Apoi pofta, zămislind, naşte păcat, iar păcatul, odată săvârşit, aduce moarte“ (Iacov 1, 14-15).

„Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă, iar celor smeriţi le dă har“ (Iacov 4, 6).

„El a purtat păcatele noastre, în Trupul Său, pe lemn, pentru ca noi, murind faţă de păcate, să vieţuim dreptăţii; cu a Cărui rană v-aţi vindecat“ (I Petru 2, 24).

„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este în noi. Dacă ne mărturisim păcatele noastre, El este credincios şi drept, ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea“ (I Ioan 1, 8-9).

„Copiii mei, acestea vi le scriu, ca să nu păcătuiţi, şi dacă va păcătui cineva, avem Mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos cel drept“ (I Ioan 2, 1).

„Oricine făptuieşte păcatul săvârşeşte şi nelegiuirea, şi păcatul este nelegiuirea“ (I Ioan 3, 4).

„Cine săvârşeşte păcatul este de la diavolul, pentru că de la început diavolul păcătuieşte. Pentru aceasta S-a arătat Fiul lui Dumnezeu, ca să strice lucrurile diavolului. Oricine este născut din Dumnezeu nu săvârşeşte păcat, pentru că sămânţa lui Dumnezeu rămâne în acesta; şi nu poate să păcătuiască, fiindcă este născut din Dumnezeu“ (I Ioan 3, 8-9).

Ce spun Sfinţii Părinţi

„Descoperirea sau Revelaţia Dumnezeiască (a Harului) este comoara de adevăruri (şi daruri) pe care Dumnezeu a dat-o oamenilor pentru ca ei, cunoscându-L pe El şi lucrarea Lui, să-L cinstească după vrednicie, să-I împlinească voia – şi prin aceasta să se mântuiască.“ - Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

„Harul lui Dumnezeu poartă şi învaţă pe oamenii care se predau pe ei înşişi cu smerenie şi curăţie în mâinile Făcătorului lor – pe cei ce s-au lepădat din toată inima de lume şi merg pe urmele lui Dumnezeu.“ - Sf. Isaac Sirul

„Harul le dă celor sfinţi pricepere, le descoperă tainele, le vesteşte timpurile; e bucuria credincioşilor, e darul celor care Îl caută din toată inima pe Dumnezeu.“ - Epistola către Diognet

„Dacă nu întristezi harul, vei cunoaşte tot ce vesteşte Cuvântul.
Harul lui Dumnezeu... se primeşte în dar (pentru cel ce crede), după cum în dar primim soarele care luminează, izvorul care curge, ploaia care udă... Aşa ni se revarsă şi Harul cel ceresc.“ - Sf. Ciprian

„Păcatul este călcarea cu deplină ştiinţă şi cu voia liberă, prin gând, cuvânt sau faptă a Voii lui Dumnezeu. Voia lui Dumnezeu se arată în legile Sale, de aceea păcatul se mai numeşte şi fărădelege.“ - Învăţătura de Credinţă Creştină Ortodoxă

„Fiecare din mădularele noastre păcătuieşte când din liberă alegere face cele rele, în loc de cele bune, împotriva lui Dumnezeu.“ - Sf. Antonie cel Mare

„Rădăcina păcatului stă în poftă... Şi aceasta vine din firea pământească, iar păcatul aduce moartea...“ - Sf. Iacov

„Păcatul este de două feluri: strămoşesc şi personal... Păcatele răpesc sufletului Harul dumnezeiesc care este Viaţa – şi-i aduc moartea, adică chinurile iadului. Cel ce-şi urăşte păcatele sale, acela nu le mai face. Şi cel ce le mărturiseşte şi încetează a le mai face, dobândeşte iertarea.“ - Sf. Isaac Sirul

„Sunt păcate trupeşti şi sunt păcate sufleteşti. Toate sunt grele.“ - Tertulian

„Păcatul este un demon al voinţei noastre şi de aceea nu poate avea de partea sa nici milă, nici iertare.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„Păcatul rupe părtăşia omului cu Dumnezeu.“ - Sf. Grigore de Nyssa

„Dulceaţa păcatului e scurtă, dar moartea care urmează este veşnică“ - Sf. Tihon

„Păcatul este nemilos şi necruţător faţă de orice suflet care este robitul lui.“ - Sf. Ioan Gură de Aur

„În zadar tăiem crengile şi lăstarii păcatelor din afară dacă înăuntru, în inimile noastre, rămân rădăcinile care fac să crească din nou.
Trebuie să scoatem rădăcinile păcatului din inimile noastre prin voinţa noastră şi harul lui Hristos.“ - Sf. Grigore cel Mare

Ce spune Părintele Iosif

Apuci pe căile Harului dumnezeiesc atunci când îţi deschizi inima ta chemării Domnului şi Mântuitorului Iisus Hristos Care zice: Iată, stau la uşă şi bat... Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el şi voi cina cu el şi el cu Mine (Apoc. 3, 20).

Prin Harul lui Dumnezeu se face naşterea din nou în viaţa celui ce-L primeşte pe Domnul Iisus în inima lui. Prin harul ceresc primim orice dar al Duhului Sfânt: darul vorbirii, darul scrierii, darul cântării, darul rugăciunii, darul bineface-rii, darul răbdării – toate darurile vin prin Harul lui Dumne-zeu dat nouă în Iisus Hristos. Ferice de acela care ştie să-I mulţumească Celui ce ne-a dat aceste daruri şi le foloseşte spre slava Domnului Care ni le-a dat.

Cel care n-a primit Harul lui Dumnezeu înseamnă că n-a fost născut din nou, căci oricine este născut din nou prin Taina Pocăinţei şi s-a împărtăşit din Domnul Iisus primeşte chiar în acel timp darul Harului ceresc prin care poate aduce roadele Duhului Sfânt, care sunt dovada credinţei lui mântuitoare.

Harul lui Dumnezeu este urmarea Legământului Său cu noi în Jertfa Domnului Iisus de pe Golgota. Primirea acestui har este urmarea legământului nostru cu El. Cei care au pus acest legământ şi şi-l ţin se împărtăşesc de acest har, iar cei care n-au pus acest legământ ori care şi l-au călcat – pierd harul sau îl fac nelucrător în viaţa lor.

Păcatul este acela care îmbolnăveşte viaţa, aducând moartea cea sufletească. Când apuci pe căile păcatului, cazi tot mai jos şi mai jos, până ajungi sluga diavolului, în rând cu dobitoceştile patimi.

Să fugim de păcate, de patimi şi de ispite, căci în ele locuiesc Satana şi moartea.
Şerpii păcatului sug vlaga şi viaţa oamenilor, însă ei, bieţii, nu se îngrozesc şi nu umblă să scape de aceştia.
Când apuci pe calea cea rea a păcatului, aluneci ca pe gheaţă până în prăpastie. De acolo, apoi, adesea nu mai este scăpare niciodată.

Păcatul este uşa ce i se deschide diavolului ca să intre în viaţa, în inima şi în casa noastră, alungând din noi harul dumnezeiesc.

Păcatul, ori mare, ori mic, este tot păcat şi trebuie tăiat cu sabia Cuvântului lui Dumnezeu, fără cruţare.

Numai Sângele Sfânt al Crucii lui Iisus ne poate izbăvi de robia şi de pedeapsa păcatului.

De aceea, oricine intră în Oastea Domnului trebuie:

Dacă doreşte cu adevărat să-şi mântuiască sufletul, să se facă părtaş Harului lui Dumnezeu prin naşterea din nou, care se capătă prin credinţă în clipa predării şi a depunerii legământului pentru a-I sluji şi urma Domnului Iisus.

Fără predarea noastră sinceră în slujba Domnului, noi nu putem face lucrător Harul Domnului în viaţa noastră. Pentru că cei care nu se predau Domnului fac zadarnic Harul lui Dumnezeu pregătit pentru ei, după cum este scris: „...faceţi aşa ca să nu fi primit în zadar harul lui Dumnezeu“ (II Cor. 6, 1).

Să gândească cu frică şi cutremur sfânt lucrurile Harului lui Dumnezeu, fiindcă acestea sunt veşnice, atât prin binecuvântările lor, cât şi prin osânda pe care o aduc sufletului care nu vrea să le asculte, nu vrea să le primească, nici să le păstreze.

Harul lui Dumnezeu dă mântuirea şi iertarea Sa oricui le cere cu lacrimi şi le păstrează cu smerenie. Dar acest Har va şi osândi pe orice suflet care, bizuindu-se uşuratic pe Har, îşi va îngădui să se îngâmfe şi să nesocotească ascultarea şi smerenia în care trebuie să umble până la moarte faţă de Dumnezeu, faţă de fraţi şi faţă de toţi oamenii.

Cu păcatul trebuie să o rupă dintr-o dată şi pe totdeauna în clipa când intră în Oastea Domnului. Apoi să se ferească, clipă de clipă, să nu mai cadă în nici un fel şi în nici un păcat.

Să urască păcatul cu toată puterea şi să lupte cu toate mijloacele împotriva lui sub orice formă şi sub orice nume l ar vedea şi l-ar descoperi la el şi la alţii.

Să nu îngăduie nici la el, nici la alţii, în nici o măsură, păcatul, ci să se ferească de orice cale şi de orice loc al păcatului.

Să vegheze asupra sa şi asupra altora, spre a nu cădea în nici un păcat.

Să sprijine din toate puterile orice luptă contra răului, până când păcatul va fi scos din inimile noastre, din casele noastre, din ţara noastră şi din lumea întreagă.

Să lupte contra păcatelor ascunse ale celor credincioşi, ca şi contra celor văzute ale celorlalţi, prin Cuvântul lui Dumnezeu, prin rugăciune, prin puterea lui Hristos şi prin harul Duhului Sfânt.

Acela care nu urăşte păcatul şi nu luptă contra lui prin tot ce poate şi din tot sufletul său nu poate fi un bun ostaş al Domnului.

O, Doamne Duhule Sfinte, Te rugăm, îndură-Te de fie-care dintre noi care am primit darul Harului Tău. Nu ne mai lăsa să pierdem acest har, căzând în vreun păcat. Ci ajută-ne să rămânem mereu smeriţi, curaţi şi sinceri înaintea Ta, ca să ne sfinţeşti deplin, spre a fi vrednici de slava Ta. Amin.

Păcat e tot ce duci prea greu

Păcat e tot ce duci prea greu,
şi prea-n zadar, şi prea gemând,
când zborul larg spre Dumnezeu
te-ar vrea aşa de-aprins luptând.

Păcat e tot ce arzi din vis,
din piept, din timp şi din priviri
pe-un drum străin de Paradis
şi de seninele trăiri.

Păcat e tot ce-ascunzi sub gând,
sau sub cuvânt, sau sub condei;
ce nu-i păcat, înalţi cântând,
curat când dai, curat când iei.

Păcat e tot ce nu-i frumos,
ce nu-i senin şi nu-i curat,
ce nu-i făcut pentru Hristos,
păcat e tot, păcat, păcat.

Păcat e tot ce nu-i supus
lui Dumnezeu, cu gând voios,
păcat e tot ce nu-i adus
din rădăcină lui Hristos.

Păcat e tot ce-i greu şi-amar,
dar dintre toate cel mai greu
e râsul aruncat spre har
şi pumnu-ntors spre Dumnezeu.

Sursa: "Dreptarul Învăţăturii Sănătoase" de Traian Dorz