Una din bucuriile cele mai mari pe care Domnul Iisus „cu dor a dorit-o”, a fost aceea de a lua ultima Cină cu ucenicii Săi. La evrei gestul de a sta la masă cu cineva era dovada unei mari intimitaţi, era semnul unei mari prietenii, masa fiind un spaţiu special de întâlnire, prietenie şi comuniune.
Cina din Joia Sătămânii celei mari în comparaţie cu altele, este una festivă, extraordinară pentru că aşa a vrut-o Iisus. Pe lângă densitatea inepuizabilă de sensuri pe care o are această Masă, ea are şi o valoare profund profetică. Acest sens îl exprimă scurt Sf. Evangheliştii Matei şi Marcu, iar mai clar Sf. Evangheliştii Ioan şi Luca. La cel din urmă, cuvintele rostite de Iisus înainte de Cină, se referă la altă masă, masa „desăvârşită din împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 16). Iar la sfârşitul Cinei Iisus îi duce pe ucenici cu mintea tot la Cina aceea : „Vă rânduiesc vouă împărăţie precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu. Ca să mâncăţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea”( Lc 22, 29-30)
În cartea profetului Isaia ea este descrisă cu aceste cuvinte: „Şi Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăţ cu bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite” (Isaia 25,6). Vinul bun este caracteristic unui mare festin, de aceea Iisus face referinţă la ospăţul din împărăţie vorbind poetic despre „rodul viţei”: „Adevarat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei pănă în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu”( Marcu 14, 25; Mat 26, 29). Această ultimă Cină a lui Iisus nu este un punct final, ea va continua în Împărăţie, unde ospăţul va fi de proporţii cosmice.
Ucenicul iubit s-a apropiat cel mai mult de inima Cinei. Simţirea incandescentă din seara aceea a devenit „după ce Iisus S-a premărit”, simţire înţelegătoare. Dumnezeu vrea ca ucenicul Ioan „să rămână până când va veni” (Ioan 21, 22) Logosul, adică înţelegerea tainelor negrăite „pe cât i se putea”. De pe culmile unei gândiri de peste o jumătate de secol, înaripat de Duhul, Ioan tâlcuieşte Cina, pe parcursul a cinci capitole.
În această seară ucenicii trăiesc bucuria dragostei care este„plinirea tuturor bunătăţilor”. Dar mai mult decât toţi, cel care „şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus” a simţit că El „iubind pe ai Săi din lume, până la sfârşit i-a iubit”(Ioan 13, 1). Cine a făcut vreodată experienţa comuniunii cu o inimă bogată, a făcut pentru totdeauna experienţa participării la plinătate. Această hrănire de la inimă la inimă, de la duh la duh poate fi bogată şi înmiresmată chiar şi între persoanele omeneşti. Dar ce poate fi acesta între om şi Dumnezeu? În această seară Ioan contemplă ceea ce „nu s-a arătat până acum”(I Ioan 3,2). Atunci puzderie de sensuri şi miresme vor veni dinspre inima lui Iisus- unde sunt ascunse toate „comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii”- spre inima omului. Iar în inima acestuia se va naşte raiul mulţumiri şi al recunoştinţei.
Chiar dacă la Cină Iisus „a vorbit pe faţă” (16,29) cele mai uimitoare revelaţii sunt păstrate pentru clipa în care „vom fi asemenea Lui” (I Ioan 3,2). Ioan a simţit în gustul pâinii şi vinului gustul „poruncii celei noi”. De la „foişorul mare aşternut gata”, mintea sa a zburat pe aripi de vultur la „multele locaşuri din casa Tatălui”(Ioan 14,2). Pentru Ioan, bucuria de a sta cu Iisus la masă, deşi este stabilă, această stabilitate se mişcă continuu. Ea se împlineşte când Iisus „se va arăta”(14,21) ucenicului, când împreună cu Tatăl şi cu Duhul „vor face locaş în el”(14,23). Lumina cunoşterii creşte spre o împărtăşire „mai cu adevărat” până când biruitorul va mânca din „pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu”(Ap 2,7).
La cei doi poli ai Cinei rămâne dominantă uimirea omului în faţa smereniei lui Dumnezeu. La cel dintâi, Petru rămâne nedumerit şi buimăcit în faţa gestului Lui Iisus: „Oare Tu să-mi speli mie picioarele?”(Ioan 13,6). La celălalt pol „slugile aflate priveghind” vor rămâne într-o înmărmurire totală când vor vedea că Stăpânul „se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji” (Lc 12, 37). La Cină înţelegi că „ slava Sa” nu este o mărire de tip lumesc, ci este bucuria de pe chipul Lui Iisus că oamenii au înţeles să caute mărirea în bucuria slujirii.
Dumnezeu intră în istorie prin masa universală a creaţiei pe care o îmbie „la tot omul care vine în lume” şi încheie istoria prin Ospăţul universal la care sunt chemaţi toţi oamenii „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi din orice limbă”(Ap. 7,9). Cina cea de taină adună în sine cele două ospeţe. Ea este o sinteză a lor.Pâinea şi vinul luate din lumea vremelnică sunt pârga bucuriilor trecătoare. Aceasta ne prevesteşte despre banchetul bucuriei veşnice care „nu este mâncare şi băutură ci dreptate şi pace în Duhul Sfânt”. Cina aceasta asumă realitatea vremelnică şi-i trasează destinul spre „odaia de nuntă”.
Chiar dacă în timpul desfăşurării Cinei „fiul piezării” tulbură bucuria ucenilor, iar aceştia „se întristează foarte”(Mat 26,22), la capătul drumului „întristarea se va preface în bucurie”.Orice bucurie pământească îşi pierde sensul şi devine idolatrie dacă se cantoneată în sine. Pe de altă parte chiar dacă sunt umbrite de „legea păcatului” care şi-a făcut pretutindeni locaş, bucuriile vremelnice au rostul de a ne profeţi despre sărbătoarea în care toţi cei răscumpăraţi vor sta „la masă cu Avraam , Isac şi Iacov în Împărăţia cerurilor”(Mt 8, 11).
Deşi în Cina vremelnică se regăseşte „Ospăţul Mielului”, ele sunt la o distanţa de un orizont. În apusul celei dintâi începe răsăritul celei de a doua. În această „prea puţină vreme”(Evrei 10,37), fiecăruia i se dă „să se înveşmânteze cu vison curat, luminos” (Ap. 19, 8) pentru ziua în care Împăratul va intra să-şi vadă oaspeţii. Atunci „toată gura va amuţi neavând ce să răspundă”. Pentru că „cel rău credincios nu vrea să înţeleagă”, iubitorul de oameni Dumnezeu este silit să fie drept.
Dar dacă Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi bătură de ce oare, pentru a înţelege bucuria aceea sunt folosite nişte metafore atât de materiale şi concrete: „bucate gustoase”, „pâine”, „vin limpezit”, „rodul viţei”, „nuntă”, „cină”, „ospăţ”, „masă”? Chiar dacă bucuria din cer va fi spirituală ea va fi foarte concretă, reală, organică, va fi percepută de toate fibrele fiinţei. Toate simţurile omeneşti aduse lui Dumnezeu „ca o jertfă vie, sfântă şi bineplăcută”(Rom 12, 1), vor fi capabile să perceapă ceea ce până atunci „ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit”(I Cor 2, 9).
În darul revelat şi împărtăşit la Cină este ascuns tot ce poate omul poate primi, „mai încolo de el nu se poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva” (Nicolae Cabasila). Pentru a primi acest dar, fiecare trebuie să aducă lui Dumnezeu „jerta gândului” şi să primească în smerenie şi ascultare sensul euharistic şi profetic al Cinei. Pentru a primi Taina trebuie să sacrificăm raţiunea nostră strâmtă şi limitată şi să ne încredem în Duhul care „pe o altă cale” mai presus de înţelegere, ne îndrumă „la tot adevărul”.
VASILICĂ NICA
Articol preluat cu acordul autorului de pe Forumul "Oastea Domnului"
Cina din Joia Sătămânii celei mari în comparaţie cu altele, este una festivă, extraordinară pentru că aşa a vrut-o Iisus. Pe lângă densitatea inepuizabilă de sensuri pe care o are această Masă, ea are şi o valoare profund profetică. Acest sens îl exprimă scurt Sf. Evangheliştii Matei şi Marcu, iar mai clar Sf. Evangheliştii Ioan şi Luca. La cel din urmă, cuvintele rostite de Iisus înainte de Cină, se referă la altă masă, masa „desăvârşită din împărăţia lui Dumnezeu” (Luca 22, 16). Iar la sfârşitul Cinei Iisus îi duce pe ucenici cu mintea tot la Cina aceea : „Vă rânduiesc vouă împărăţie precum Mi-a rânduit Mie Tatăl Meu. Ca să mâncăţi şi să beţi la masa Mea în Împărăţia Mea”( Lc 22, 29-30)
În cartea profetului Isaia ea este descrisă cu aceste cuvinte: „Şi Domnul oştirilor pregăteşte tuturor popoarelor pe muntele acesta, un ospăţ cu bucate gustoase, un ospăţ de vinuri vechi, de bucate miezoase pline de măduvă, de vinuri vechi şi limpezite” (Isaia 25,6). Vinul bun este caracteristic unui mare festin, de aceea Iisus face referinţă la ospăţul din împărăţie vorbind poetic despre „rodul viţei”: „Adevarat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei pănă în ziua aceea când îl voi bea nou în împărăţia lui Dumnezeu”( Marcu 14, 25; Mat 26, 29). Această ultimă Cină a lui Iisus nu este un punct final, ea va continua în Împărăţie, unde ospăţul va fi de proporţii cosmice.
Ucenicul iubit s-a apropiat cel mai mult de inima Cinei. Simţirea incandescentă din seara aceea a devenit „după ce Iisus S-a premărit”, simţire înţelegătoare. Dumnezeu vrea ca ucenicul Ioan „să rămână până când va veni” (Ioan 21, 22) Logosul, adică înţelegerea tainelor negrăite „pe cât i se putea”. De pe culmile unei gândiri de peste o jumătate de secol, înaripat de Duhul, Ioan tâlcuieşte Cina, pe parcursul a cinci capitole.
În această seară ucenicii trăiesc bucuria dragostei care este„plinirea tuturor bunătăţilor”. Dar mai mult decât toţi, cel care „şi-a rezemat capul pe pieptul lui Iisus” a simţit că El „iubind pe ai Săi din lume, până la sfârşit i-a iubit”(Ioan 13, 1). Cine a făcut vreodată experienţa comuniunii cu o inimă bogată, a făcut pentru totdeauna experienţa participării la plinătate. Această hrănire de la inimă la inimă, de la duh la duh poate fi bogată şi înmiresmată chiar şi între persoanele omeneşti. Dar ce poate fi acesta între om şi Dumnezeu? În această seară Ioan contemplă ceea ce „nu s-a arătat până acum”(I Ioan 3,2). Atunci puzderie de sensuri şi miresme vor veni dinspre inima lui Iisus- unde sunt ascunse toate „comorile ştiinţei şi ale înţelepciunii”- spre inima omului. Iar în inima acestuia se va naşte raiul mulţumiri şi al recunoştinţei.
Chiar dacă la Cină Iisus „a vorbit pe faţă” (16,29) cele mai uimitoare revelaţii sunt păstrate pentru clipa în care „vom fi asemenea Lui” (I Ioan 3,2). Ioan a simţit în gustul pâinii şi vinului gustul „poruncii celei noi”. De la „foişorul mare aşternut gata”, mintea sa a zburat pe aripi de vultur la „multele locaşuri din casa Tatălui”(Ioan 14,2). Pentru Ioan, bucuria de a sta cu Iisus la masă, deşi este stabilă, această stabilitate se mişcă continuu. Ea se împlineşte când Iisus „se va arăta”(14,21) ucenicului, când împreună cu Tatăl şi cu Duhul „vor face locaş în el”(14,23). Lumina cunoşterii creşte spre o împărtăşire „mai cu adevărat” până când biruitorul va mânca din „pomul vieţii care este în raiul lui Dumnezeu”(Ap 2,7).
La cei doi poli ai Cinei rămâne dominantă uimirea omului în faţa smereniei lui Dumnezeu. La cel dintâi, Petru rămâne nedumerit şi buimăcit în faţa gestului Lui Iisus: „Oare Tu să-mi speli mie picioarele?”(Ioan 13,6). La celălalt pol „slugile aflate priveghind” vor rămâne într-o înmărmurire totală când vor vedea că Stăpânul „se va încinge şi le va pune la masă şi, apropiindu-se le va sluji” (Lc 12, 37). La Cină înţelegi că „ slava Sa” nu este o mărire de tip lumesc, ci este bucuria de pe chipul Lui Iisus că oamenii au înţeles să caute mărirea în bucuria slujirii.
Dumnezeu intră în istorie prin masa universală a creaţiei pe care o îmbie „la tot omul care vine în lume” şi încheie istoria prin Ospăţul universal la care sunt chemaţi toţi oamenii „din orice neam, din orice seminţie, din orice norod şi din orice limbă”(Ap. 7,9). Cina cea de taină adună în sine cele două ospeţe. Ea este o sinteză a lor.Pâinea şi vinul luate din lumea vremelnică sunt pârga bucuriilor trecătoare. Aceasta ne prevesteşte despre banchetul bucuriei veşnice care „nu este mâncare şi băutură ci dreptate şi pace în Duhul Sfânt”. Cina aceasta asumă realitatea vremelnică şi-i trasează destinul spre „odaia de nuntă”.
Chiar dacă în timpul desfăşurării Cinei „fiul piezării” tulbură bucuria ucenilor, iar aceştia „se întristează foarte”(Mat 26,22), la capătul drumului „întristarea se va preface în bucurie”.Orice bucurie pământească îşi pierde sensul şi devine idolatrie dacă se cantoneată în sine. Pe de altă parte chiar dacă sunt umbrite de „legea păcatului” care şi-a făcut pretutindeni locaş, bucuriile vremelnice au rostul de a ne profeţi despre sărbătoarea în care toţi cei răscumpăraţi vor sta „la masă cu Avraam , Isac şi Iacov în Împărăţia cerurilor”(Mt 8, 11).
Deşi în Cina vremelnică se regăseşte „Ospăţul Mielului”, ele sunt la o distanţa de un orizont. În apusul celei dintâi începe răsăritul celei de a doua. În această „prea puţină vreme”(Evrei 10,37), fiecăruia i se dă „să se înveşmânteze cu vison curat, luminos” (Ap. 19, 8) pentru ziua în care Împăratul va intra să-şi vadă oaspeţii. Atunci „toată gura va amuţi neavând ce să răspundă”. Pentru că „cel rău credincios nu vrea să înţeleagă”, iubitorul de oameni Dumnezeu este silit să fie drept.
Dar dacă Împărăţia lui Dumnezeu nu este mâncare şi bătură de ce oare, pentru a înţelege bucuria aceea sunt folosite nişte metafore atât de materiale şi concrete: „bucate gustoase”, „pâine”, „vin limpezit”, „rodul viţei”, „nuntă”, „cină”, „ospăţ”, „masă”? Chiar dacă bucuria din cer va fi spirituală ea va fi foarte concretă, reală, organică, va fi percepută de toate fibrele fiinţei. Toate simţurile omeneşti aduse lui Dumnezeu „ca o jertfă vie, sfântă şi bineplăcută”(Rom 12, 1), vor fi capabile să perceapă ceea ce până atunci „ochiul nu a văzut, urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit”(I Cor 2, 9).
În darul revelat şi împărtăşit la Cină este ascuns tot ce poate omul poate primi, „mai încolo de el nu se poate merge, nici nu se mai poate adăuga ceva” (Nicolae Cabasila). Pentru a primi acest dar, fiecare trebuie să aducă lui Dumnezeu „jerta gândului” şi să primească în smerenie şi ascultare sensul euharistic şi profetic al Cinei. Pentru a primi Taina trebuie să sacrificăm raţiunea nostră strâmtă şi limitată şi să ne încredem în Duhul care „pe o altă cale” mai presus de înţelegere, ne îndrumă „la tot adevărul”.
VASILICĂ NICA
Articol preluat cu acordul autorului de pe Forumul "Oastea Domnului"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu