vineri, 31 iulie 2009

IMPERATIVUL AMINTIRII

Am "răsfoit" (pe net) zilele acestea o carte scrisă de SERGIU GROSSU - "APĂRÂND ADEVĂRUL . Gânduri vechi la început de nou mileniu" Ed. Duh şi Adevăr, Bucuresti, 2002, 237 p. ISBN 973–98392-6-6.

Astăzi am aflat următoarea veste:

"Filosoful, teologul, scriitorul, poetul, editorul, publicistul si neobositul luptator din exil pentru libertatea credintei si impotriva tiraniei comuniste, Sergiu Grossu, a murit sambata, 25 iulie, la Bucuresti. Inmormantarea a avut loc marti, 28 iulie, la cimitirul Sfanta Vineri, acolo unde, in urma cu zece ani, a fost inmormantata sotia sa, scriitoarea Nicole Valery Grossu."

La aflarea acestei triste veşti nu mai pot decât să spun: Hristos Cel Răstignit şi Înviat să-l primească la pieptul Său şi să-l aşeze cu Sfinţii în Împărăţia Sa.

Redau în continuare un fragment din cartea mai sus amintită:

"In Sfânta Scriptură găsim nenumărate versete care pun în lumină necesitatea spirituală a amintirii, a aducerii aminte: fie de purtarea cea rea din trecutul nostru îndepărtat de Dumnezeu, pen­tru a ne fi scârbă de noi înşine „din pricina tuturor fărădelegilor" pe care le-am făcut (EZECHIEL, 20. 43 şi 36. 31); fie de „cei ce sunt în lanţuri" din cauza credinţei lor (EVREI, 13.3); fie de „cei săraci", care au nevoie de sprijinul nostru material (GALATENI, 2. 10); fie de drumul anterior al vieţii noastre, sub călăuzirea lui Dumnezeu (DEUTERONOM 8. 2); fie de „lacrimile semenilor" noştri (2 TIMOTEI, 1. 1); fie de propria noastră robie a păcatului, când vedem pe alţii măcinaţi de aceeaşi robie, păcătuind „în ţara Egiptului" (DEUTERONOM, 15. 15); fie de împăcarea cu, fratele tău" atunci când „are ceva împotriva ta" (MATEI, 5. 23-24). Dar, mai ales, să ne aducem aminte de momentele noastre de tăgadă, întocmai lui Petru în noaptea arestării (MATEI, 26. 75); de nevoia de Dumnezeu, în clipele de tânjire sufletească (IOSUA, 2. 7) şi de minunile „pe care Le-a făcut" (1 CRONICI, 16. 12); de poruncile Celui Atotputernic, în vederea împlinirii lor (PSALMUL 103. 18) şi de „cuvintele Domnului Iisus", cu privire la ajutorarea celor slabi şi lipsiţi, deoarece El însuşi a spus: "Este mai ferice să dai decât să primeşti" (FAPTE, 20. 35).

Adevărata aducere aminte o căpătăm prin Duhul Sfânt, con­form promisiunii: „Mângâietorul, adică Duhul Sfânt (...) vă va aduce aminte de tot ce v-am spus Eu" (IOAN, 14. 26).

Sub impulsul acestor referinţe biblice ne-am hotărât să între­prindem (după încetarea apariţiei revistei Catacombes, la sfârşitul lunii Decembrie 1992, şi în spiritul celei mai pure spiritualităţi creştine) o nouă şi îndrăzneaţă „aventură", gândită şi dorită cu înfrigurare de regretata mea soţie, presimţindu-şi, parcă, inevita­bilul deznodământ. Pentru ea, dispariţia „mesagerului supraconfesional al Bisericii tăcerii" reprezenta o permanentă frământare sufletească. „Ce mai facem noi, de azi înainte - mi se adresa mereu, cu suspine în glas - ca să deschidem ochii naivilor din Franţa, care îşi închipuie că după căderea zidului din Berlin comunismul nu mai este primejdios?" Şi într-o seară mi-a spus hotărât: „Să înfiinţăm aici, pe malul Senei, o asociaţie de luptă contra amneziei de care a suferit şi mai suferă, din nefericire, aşa-zisa lume liberă. O asociaţie care să se numească «Le Devoir du Souvenir» (Datoria amintirii). Căci tovarăşa mea de viaţă nu putea uita cele 70 de milioane de victime ale bolşevismului, de care amintirea Alexandru Soljeniţân, nici pierderea de vieţi omeneşti în China maoistă (peste 100 de milioane).

De aceea, în cartea sa binecuvântată fii, închisoare", publi­cată de editura pariziană Pion, în Aprilie 1976, cu pseudonimul Nicole Valery (şi care a apărut şi în traducere românească la Bucureşti, în editura Univers), scria aşa: „Mulţi nu pot să creadă în mărturiile celor scăpaţi din infernul roşu privind torturile pe care le-au îndurat. Lumea liberă închide capitolul cruzimii umane cu înfrângerea lui Hitler... Dar există în ţările comuniste mii de închisori, de lagăre de concentrare, de azile psihiatrice, în care cei închişi sunt torturaţi şi înjosiţi fără să aibă altă vină decât aceea de a nu fi fost de acord cu minciuna comunistă".

Iată de ce era cu totul normal - răspundeam D-lui Ilie Mihalcea, în interviul publicat în revista Jurnalul Literar (Noembrie-Decembrie 1998) - ca, întru cinstirea memoriei aceleia care a fost inspi­ratoarea acestei asociaţii, fondată în 1997 şi al cărei preşedinte sunt, să editez o foaie trimestrială, intitulată tot " Datoria Amintirii", un fel de buletin al asociaţiei, care să răspundă cerinţelor articolului 2 din Statut, şi anume: a) să aducă la cunoştinţa Occidentului ceea ce s-a petrecut şi se mai întâmplă în ţările fostului univers concentraţionar sovietic şi asiatic, b) să denunţe orice încălcare violentă a drepturilor omului şi orice injustiţie care loveşte, din când în când, popoare şi indivizi, sub privirea indiferentă a Organizaţiei Naţiunilor Unite, c) să amintească uitucilor din guvernele demo­cratice zecile de milioane de victime nevinovate, care au suferit persecuţia religioasă sau politică şi să influenţeze mass-media din Franţa, în vederea aducerii la cunoştinţa opiniei publice a crimelor comise în numele luptei de clasă şi a dictaturii proletariatului.

Noi - respectiv soţia mea şi cu mine - ne-am însuşit întotdeau­na suferinţa celor oprimaţi de călăii KGB-ului bolşevic sau ai Securităţii dejisto-ceauşiste, apelurile lor care ajungeau până la Paris. Iar aici, încă din primele zile ale Exilului, ne-am putut da seama de alienarea spirituală a patriei noastre adoptive, Franţa. Această alienare reflecta, indiscutabil, răul care mistuia, din ce în ce mai mult, structurile profunde ale unei creştinătăţi în derută, diminuate prin sleirea luptei sale religioase şi prin viziunea îngustă a viitorului său. Astfel, deci, în perioada începutului nostru de exil politic, o însemnată categorie de clerici catolici şi de pastori protestanţi ar fi trebuit să repete lamentaţia biblică: "A căzut cununa de pe capul nostru! Vai de noi, căci am păcătuit!" (PLÂN­GERILE LUI IEREMIA, 5. 16).

Ignorând Cuvântul lui Dumnezeu şi datoria de a-1 proteja con­tra oricărui vânt de doctrină ostilă creştinismului, denaturând până şi documentele oficiale ale propriei lor ierarhii, ba şi colaborând cu forţele ideologice şi politice ale marxism-leninismului, aceşti pre­oţi şi pastori progresişti ne ofereau un creştinism atrofiat, golit de puterea de a transforma societatea. Vinovaţi de nelegiuire şi de indiferenţă, ei simulau subestimarea ravagiilor incalculabile ale ateismului militant şi agresiv, refuzând să dea ascultare acuzaţiei, rămasă de veacuri actuală: "Preoţii n-au întrebat: Unde este Dom­nul? Păzitorii Legii nu M-au cunoscut, păstorii sufleteşti Mi-au fost necredincioşi.." (IEREMIA, 2. 8).

Doreau, oare, puteau atari feţe bisericeşti, orientate spre stânga marxistă, să-şi aducă aminte „de cei ce sunt în lanţuri" în ţările comuniste, ca şi cum ar fi fost şi ele legate şi chinuite (EVREI, 13. 3)? La tăcerea şi nepăsarea lor, noi am răspuns cu strigătul de pe acoperişuri", cu denunţarea lipsei de libertate religioasă dincolo de cortinele de fier şi de bambus. (...) Conştienţi, convinşi chiar, că Dumnezeu ne-a permis să ajungem la Paris, în inima Europei, pen­tru a-I fi ambasadori şi martori, ne-am luat sarcina apărării cauzei Sale în lumea liberă, vorbind şi acţionând în numele celor ce nu aveau legitimitatea de a opune dreptul la libertatea religioasă realităţii sancţiunilor excesive şi a înnăbuşirii scornite de ideologia comunistă.

Sentimentul de responsabilitate faţă de fraţii creştini din Româ­nia, precum şi din celelalte ţări înrobite, ne-a împins să luăm o atitudine antimarxistă „cât mai este vreme", urmând învăţătura sfântului Pavel; să ne zbatem pentru apărarea tuturor acelora care trăiesc - cum am trăit şi noi, pe un alt meridian - sub apăsarea zdrobitoare a regimurilor comuniste profund profanatoare şi gata să suprime, la îndemnul lui Lenin, „rădăcinile sociale ale religiei".

Mi-am intitulat articolul imperativul amintirii", deoarece un adevărat membru al Bisericii lui Hristos are obligaţia morală să-şi amintească de răul universal care este comunismul şi să lupte, de pe poziţia Evangheliei, împotriva acestui flagel ucigător de vieţi omeneşti şi de suflete care şi-au zidit casa nu pe stânca Adevăru­lui şi a Luminii, ci pe nisipul amăgitoarelor teorii marxist-leniniste. Să nu uităm că biruinţa în lupta cea bună a credinţei împotri­va „stăpânitorilor întunericului acestui veac" nu este posibilă decât îmbrăcând „toată armătura lui Dumnezeu", cu care vom putea stinge „toate săgeţile arzătoare ale celui rău" (EFESENI, 6. 12-17). Să nu uităm avertismentul Mântuitorului: despărţiţi de Mine nu puteţi face nimic" (IOAN, 15.5). Un avertisment vala­bil şi astăzi, ca şi acum două mii de ani. Să nu uităm că datoria noastră nu este numai să vorbim despre Adevăr, ci să şi-1 apărăm. Căci Adevărul acesta este Iisus.

(«Cuvântul Românesc», octombrie 2000)"

Toată cartea o găsiţi aici

2 comentarii:

Andrei spunea...

Sergiu Grossu - O creanga
O creanga, un brat de cais
ma cheama in lumea de vis,
ma cheama sub verdele dom,
o creanga, o mana de pom.

O creanga de mar inflorit,
ma cheama, ma cheama la schit,
m-asteapta-n altarul cu flori
o creanga, un brat de ninsori.

O creanga cu proaspat parfum,
ma cheama, ma striga din drum,
ma-ndeamna spre piscuri sa sui,
o creanga de tanar gutui.

O creanga-nverzita de nuc
ma cheama sa vin si s-apuc,
gondola de frunze si plus
o creanga, un brat jucaus

O creanga, o harfa de prun,
ma cheama s-o-ndoi si s-apuc
in cantec in vers si-n scantei,
zapezile florilor ei.

O creanga de visin pribeag,
ma cheama sub fragedu-i steag,
m-asteapta sa-i beau din pahar,
lumina primita in dar.

O creanga, o mana de vis,
ma cheama spre cerul deschis,
ma striga sa drumui spre cer,
o creanga de zarzar stingher...

Mariana spunea...

Iată o altă poezie de a lui Sergiu Grossu ce dezvăluie un suflet de o sensibilitate deosebită turnat în forma iubirii divine...

Logodnă
( de Sergiu Grossu )

Parcă niciodată ca azi, parcă niciodată
n-au uitat păsările din aripi să bată,
nu s-au oprit razele-n creanga iubirii,
nu s-au clătinat aşezările firii,
şi clipa şi veacul ce tainic tresaltă
nu s-au văzut laolaltă,
ca-n extazul, ca-n slujba logodnei de-acum,
când începem amândoi, sus, pe piscuri, un drum,
când Iisus, de pe Cruce, ne binecuvântă,
când inima, sufletul, dragostea cântă,
când lupta ne-atrage, când visul ne-mbată
parcă niciodată ca azi, niciodată...

Parcă niciodată, parcă niciodată ca azi
Nu mi-a fost sufletul proaspăt şi liber şi treaz,
Nu mi-a fost inima-n clocotul dragostei, plină
De taine, de primăveri, de lumină,
Nu mi-au fost gândurile înveşmântate
în odăjdii mai pure, mai nepătate,
nu mi-a fost mersul mai sigur, nici zborul mai ’nalt,
n-am avut sentimentul trăirii în salt,
şi cerul nu s-a coborât mai aproape de noi, printre brazi,
parcă niciodată, parcă niciodată ca azi...