Motto:“Înţelepciunea văzută în cele create este discurs deşi nearticulat”
(Sf Grigorie de Nyssa)
“Slavă Ţie Celui Ce ai deschis cerul şi pământul
ca pe o carte veşnică a înţelepciunii”
(Acatist de multumire)
(Sf Grigorie de Nyssa)
“Slavă Ţie Celui Ce ai deschis cerul şi pământul
ca pe o carte veşnică a înţelepciunii”
(Acatist de multumire)
Observăm cu toţii că, mai mult ca oricând, astăzi, cuvântul rostit şi tipărit a crescut considerabil, cel puţin la nivel cantitativ. Dar în acelaşi timp, constatăm că, în ciuda acestui fapt, scade moştenirea Duhului atât la nivel comunitar cât şi la nivel de pesoană.
Dacă sunt atâtea cuvinte care nu mai crează o stare deosebită şi nu mai spun aproape nimic nici celor ce le rostesc, nici celor ce le ascultă, există tăceri atât de impunătoare, imperiale şi maiestuoase încât solicită şi interpelează până la maxim sentimentul şi mintea omenească. Chiar dacă sunt cuvinte care sună a gol, sunt şi tăceri care sună a plin. În faţa acestor tăceri imperative sau interogative, chiar şi cea mai slabă şi meschină persoană simte că este solicitată să dea un răspuns. Nimeni nu se poate dezvinovăţi, toată creţia poartă în sine raţiuni şi sensuri care presează conştiinţa şi simţirea omului spre Raţiunea şi Inima Celui prin Care toate s-au făcut. Din această pricină nimeni nu-l poate evita pe Dumnezeu. În orice colţ al Universului şi al Istoriei te-ai afla, ori te izbeşti cu capul de El, ori accepţi invitaţia la inpuizabilul dialog de iubire cu Dumnezeu, dialog mijlocit de creţie.
Fără îndoială că una din cele mai impunătoare tăceri este tăcerea şi taina muntelui. Limbajul lui este paradoxal: pe de o parte sugerează cu bogăţie splendoare, statornicie, măreţie, frumuseţe, perenitate; iar pe de altă parte ascunde taine şi tăceri pe care nici cele mai intuitive şi poetice conştiinţe nu le pot surprinde şi exprima. Astfel măreţia şi splendoarea capătă o dublă măreţie: una desfăşurată în înţelesuri, iar alta ascunsă şi neînţeleasă. Cea din urmă pare a fi mai consistentă şi mai impunătoare faţă de cea dintâi.
Această taină neînţeleasă ne duce cu mintea la Marea Taină şi Tăcere.
Omul parcă nu se simte nicăieri mai fragil şi mai slab ca în faţă măreţiei muntelui. Aflat în faţă spectacolului inert, diafan şi uneori înfricoşător poţi învăţa cu şansă de izbândă lecţia smereniei. Prins fiind în vuietul unei furtuni deslănţuite, pe cărările rătăcitoare ele muntelui omul poate vedea micimea sa în comparaţie cu măreţia lui Dumnezeu. Aici parcă Dumnezeu este aşa de prezent: “Cât de măreţ şi de apropiat eşti întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia Ta în şerpuirea fulgerilor orbitoare! Minunată este măreţia Ta!... Glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc! Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt... Laudă Ţie Celui Ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă!” (Acatist de mulţumire, condacul 6)
În acest mediu omul se simte în cea mai înfricoşată siguranţă dar în acelaşi timp cel mai în mâinile lui Dumnezeu. Îl simte pe Dumnezeu cel mai aproape , dar în acelaşi timp cel mai nicăieri. Se simte înconjurat de nuanţele infinite ale prezenţei, dar şi cel mai singur. În acest spaţiu de constrângere şi libertate maximă, omul are şansă maximă să înveţe echlibru superior dintre smerenie şi nobleţe, dintre teama de Dumnezeu şi încrederea în El.
Dar oricât de frumos, măreţ şi amirabil ar fi muntele el nu are valoare în sine pentru că nici nu există prin sine. Imaginea lui crează stări pozitive sau negative prin persoanele puse în legătură cu el. Toată lumea a fost lăsată de Dumnezeu spre a fi mediu prin care să se realizeze comuniunea dintre oameni în Dumnezeu. Vederea muntelui nu crează stări negative sau pozitive, ci numai le amplifică pe cele existente.
Simţul artistic şi teologic ni-l prezintă pe Adam chinuit de amintirea despărţirii de Dumnezeu, dar acest chin era amplificat de toată frumuseţea lumii, de aceea el se roagă zicând: “ Stăpâne, ia-mi vederea sau dacă-Ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii cu un giulgiu să nu mai văd nici flori, nici nori, nici cer, nici zâbetele Evei, căci vezi lumina lor mă doare” (Lacrimile, Lucian Blaga) Ruperea legăturii şi absenţa Persoanei iubite nu poate fi înlocuită nici de nici o realitate impesonală.
Aceasta să fie cauza pentru care cei care voiau să pună început bun prin pocăinţă alegeau locurile ascunse şi îndepărtate ale munţilor?
Dar chiar şi în miezul bucuriei sufletul iubitor de Dumnezeu caută acelaşi mediu, fiindcă aici bucuria se prolifică, iar nuanţele ei devin edenice. Aflat în această stare de libertate suverană omul strigă plin de recunoştinţă: “Doamne ce bine-i să fii oaspetele zidirii Tale! Vântul bine înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor. Întrega fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere..., frumuseţea cea trecătoare deşteaptă dorul de veşnicul locaş( Acatist de mulţumire, condacul 2)
La această stare ajungem prin ce este nemuritor în noi, prin întiderea tuturor puterilor sufleteşti către Dumnezeu, prin simţirea şi gândirea înaltă “că gândul omului te va lăuda şi amintirea gândului Te va preamări” (Ps 75, 10).
Am încercat, apropiindu-mi inima de taina muntelui, ca o infimă parte din tăcerile lui să se prelingă în slovele acestor rânduri. Continuă tu iubite cititor, calea începută de mine, până unde te vor duce puterile. De la acea limită, însă, lasă ca fiorul- partea omului cea mai de preţ (Goethe) şi uimirea singura care întelege ceva, să-şi facă lucrarea.
Acest tip de tăcere poate va putea să umple de “duh şi viaţă” cuvintele pe care le asculţi sau poate chiar le scrii şi rosteşti. Căci un cuvânt de calitate se naşte dintr-o tăcere de calitate.
VASILICĂ NICA
Articol preluat cu acordul autorului de pe Forumul "Oastea Domnului"
Dacă sunt atâtea cuvinte care nu mai crează o stare deosebită şi nu mai spun aproape nimic nici celor ce le rostesc, nici celor ce le ascultă, există tăceri atât de impunătoare, imperiale şi maiestuoase încât solicită şi interpelează până la maxim sentimentul şi mintea omenească. Chiar dacă sunt cuvinte care sună a gol, sunt şi tăceri care sună a plin. În faţa acestor tăceri imperative sau interogative, chiar şi cea mai slabă şi meschină persoană simte că este solicitată să dea un răspuns. Nimeni nu se poate dezvinovăţi, toată creţia poartă în sine raţiuni şi sensuri care presează conştiinţa şi simţirea omului spre Raţiunea şi Inima Celui prin Care toate s-au făcut. Din această pricină nimeni nu-l poate evita pe Dumnezeu. În orice colţ al Universului şi al Istoriei te-ai afla, ori te izbeşti cu capul de El, ori accepţi invitaţia la inpuizabilul dialog de iubire cu Dumnezeu, dialog mijlocit de creţie.
Fără îndoială că una din cele mai impunătoare tăceri este tăcerea şi taina muntelui. Limbajul lui este paradoxal: pe de o parte sugerează cu bogăţie splendoare, statornicie, măreţie, frumuseţe, perenitate; iar pe de altă parte ascunde taine şi tăceri pe care nici cele mai intuitive şi poetice conştiinţe nu le pot surprinde şi exprima. Astfel măreţia şi splendoarea capătă o dublă măreţie: una desfăşurată în înţelesuri, iar alta ascunsă şi neînţeleasă. Cea din urmă pare a fi mai consistentă şi mai impunătoare faţă de cea dintâi.
Această taină neînţeleasă ne duce cu mintea la Marea Taină şi Tăcere.
Omul parcă nu se simte nicăieri mai fragil şi mai slab ca în faţă măreţiei muntelui. Aflat în faţă spectacolului inert, diafan şi uneori înfricoşător poţi învăţa cu şansă de izbândă lecţia smereniei. Prins fiind în vuietul unei furtuni deslănţuite, pe cărările rătăcitoare ele muntelui omul poate vedea micimea sa în comparaţie cu măreţia lui Dumnezeu. Aici parcă Dumnezeu este aşa de prezent: “Cât de măreţ şi de apropiat eşti întru cumplita suflare a furtunii, cum se vădeşte atotputernicia Ta în şerpuirea fulgerilor orbitoare! Minunată este măreţia Ta!... Glasul Domnului în purcederea tunetelor şi ploii, glasul Domnului peste ape multe. Lăudat fii în vuietul munţilor care scuipă foc! Tu scuturi pământul ca pe un veşmânt... Laudă Ţie Celui Ce ai smerit trufia omenească, făcând să se înalţe strigăt de pocăinţă!” (Acatist de mulţumire, condacul 6)
În acest mediu omul se simte în cea mai înfricoşată siguranţă dar în acelaşi timp cel mai în mâinile lui Dumnezeu. Îl simte pe Dumnezeu cel mai aproape , dar în acelaşi timp cel mai nicăieri. Se simte înconjurat de nuanţele infinite ale prezenţei, dar şi cel mai singur. În acest spaţiu de constrângere şi libertate maximă, omul are şansă maximă să înveţe echlibru superior dintre smerenie şi nobleţe, dintre teama de Dumnezeu şi încrederea în El.
Dar oricât de frumos, măreţ şi amirabil ar fi muntele el nu are valoare în sine pentru că nici nu există prin sine. Imaginea lui crează stări pozitive sau negative prin persoanele puse în legătură cu el. Toată lumea a fost lăsată de Dumnezeu spre a fi mediu prin care să se realizeze comuniunea dintre oameni în Dumnezeu. Vederea muntelui nu crează stări negative sau pozitive, ci numai le amplifică pe cele existente.
Simţul artistic şi teologic ni-l prezintă pe Adam chinuit de amintirea despărţirii de Dumnezeu, dar acest chin era amplificat de toată frumuseţea lumii, de aceea el se roagă zicând: “ Stăpâne, ia-mi vederea sau dacă-Ţi stă-n putinţă împăienjeneşte-mi ochii cu un giulgiu să nu mai văd nici flori, nici nori, nici cer, nici zâbetele Evei, căci vezi lumina lor mă doare” (Lacrimile, Lucian Blaga) Ruperea legăturii şi absenţa Persoanei iubite nu poate fi înlocuită nici de nici o realitate impesonală.
Aceasta să fie cauza pentru care cei care voiau să pună început bun prin pocăinţă alegeau locurile ascunse şi îndepărtate ale munţilor?
Dar chiar şi în miezul bucuriei sufletul iubitor de Dumnezeu caută acelaşi mediu, fiindcă aici bucuria se prolifică, iar nuanţele ei devin edenice. Aflat în această stare de libertate suverană omul strigă plin de recunoştinţă: “Doamne ce bine-i să fii oaspetele zidirii Tale! Vântul bine înmiresmat, munţii care tind spre cer, apele ca nişte oglinzi nemărginite în care se răsfrâng aurul razelor şi curgerea uşoară a norilor. Întrega fire şopteşte tainic, toată e plină de mângâiere..., frumuseţea cea trecătoare deşteaptă dorul de veşnicul locaş( Acatist de mulţumire, condacul 2)
La această stare ajungem prin ce este nemuritor în noi, prin întiderea tuturor puterilor sufleteşti către Dumnezeu, prin simţirea şi gândirea înaltă “că gândul omului te va lăuda şi amintirea gândului Te va preamări” (Ps 75, 10).
Am încercat, apropiindu-mi inima de taina muntelui, ca o infimă parte din tăcerile lui să se prelingă în slovele acestor rânduri. Continuă tu iubite cititor, calea începută de mine, până unde te vor duce puterile. De la acea limită, însă, lasă ca fiorul- partea omului cea mai de preţ (Goethe) şi uimirea singura care întelege ceva, să-şi facă lucrarea.
Acest tip de tăcere poate va putea să umple de “duh şi viaţă” cuvintele pe care le asculţi sau poate chiar le scrii şi rosteşti. Căci un cuvânt de calitate se naşte dintr-o tăcere de calitate.
VASILICĂ NICA
Articol preluat cu acordul autorului de pe Forumul "Oastea Domnului"
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu