EU NU GĂSESC POEZIA ÎN „POEZIE”

"Eu nu găsesc poezia în aproape toată poezia postmodernistă chiar dacă cei ce o scriu sunt premiaţi pe la concursuri şi apreciaţi de critici. Nu simt în vers trăirea şi nici viul. Sentimentele nu răzbat prin cuvinte.
E un balast. Camioane întregi de balast de cuvinte răsturnate cu zgomot infernal însoţite de îndemnul:

-Omul de rând iată poezia! Iată poetul! Citeşte şi te hrăneşte cu cuvânt şi cu înţelepciune!
Deschid cartea fireşte cu veneraţie. Eu ca om de rând mă uit spre orice poet ca spre un frate mai mic a lui Eminescu de aceea în apropierea POETULUI am aceeaşi starea pe care o am în faţa icoanelor sau când intru în biserică. Veneraţie, sfială, plecăciune...
Citesc un vers. Mai citesc încă unul. O poezie întreagă.
...Nu înţeleg nimic. Doar cuvinte înşirate fără logică.
Stinge lumina.
Închide uşa.
Nu suna pe Ramona.
Te iubesc...
Mă uit încă o dată la titlu. Nu, nu se cheamă „Cuvinte aiurea” şi nici „Fără sens”, şi nici nu e un bilet lipit de frigider în viteză dimineaţa înainte de a pleca la serviciu cu un mesaj soţiei, ci se cheamă „Poem de iubire”. Cu cartea încă deschisă în faţa ochilor mă întreb ca proasta: Unde e poemul? Unde e iubirea? Unde e poezia?...
Mai caut în carte la altă pagină. „Unde îi maţul dintre pulpe” citesc un titlu. Mai citesc încă vreo trei tot la fel şi simt în inimă un sloi de gheaţă. Închid cartea şi strivesc o lacrimă între gene. A murit poetul şi poezia şi au rămas pe pământ măscărici ce se joacă cu cuvintele. Dar ce vină am eu, muritor de rând, că trebuie să deschid o asemenea carte? Ce vină am eu că în mine este mai multă poezie şi vis decât în cei ce se pretind poeţi?! Vreau hrană pentru suflet când deschid o carte, vreau să mă purific prin cuvânt şi să mă înalţ, vreau lumină de la cei ce se pretind mai luminaţi decât mine, nu să găsesc între coperte jegul străzilor şi vocabularul borfaşilor.
Am citit cândva că artistul este un deschizător de drumuri, un făuritor al realităţii şi acum mă gândesc că dacă acesta e un adevăr înseamnă că lumea bolnavă în care trăim a fost mai întâi proiectată de mintea unor artişti ce şi-au pierdut busola.
Vreau să găsesc iar poezia în poezie... Vreau să mă uit iar spre POET ca spre un frate a lui Eminescu, dar nu am găsit încă acest frate. Nu ai cum să spui, e sacrilegiu, că este frate de cuvinte cel ce a scris „Din sfera mea veni-i cu greu”... cu cel care scrie fericit, mulţumit că e poet versul: „mămăliga scoate aburi ca la discotecă”....
De fapt cine spune că un om este poet!? Cine îi dă certificatul de naştere ca poet!? El se autointitulează dimineaţa când se priveşte în oglindă şi se salută pe sine fericit: Salut, poete, cum ai dormit? Astazi vei scrie un poem despre sex!... Criticii ce îţi dau premii şi te laudă?! Da, şi ei te fac poet dacă există un interes şi dacă există o reţea în care au nevoie unul de altul. Tu îmi spui mie poete! Eu îţi spun ţie critic eminent! Aşa se nasc valorile azi! Tu îmi spui mie cine cred că sunt. Eu îţi spun ţie cine crezi că eşti. Eu am nevoie de tine ca să nu fiu doar mormoloc, tu ai nevoie de mine ca să nu fiu râmă şi uite aşa ajunge omul de rând să privească spre şopârle ca spre iguane sacre şi se mai crede şi prost pentru că nu înţelege nimic.
Omule de rând, dragă române, şi eu sunt proastă căci nu înţeleg nimic din poezia şi literatura contemporană lăudată de critică. Hai să fim proşti alături şi să avem curaj să spunem că nu ne place ceea ce chiar nu ne place. Hai să spunem răspicat că roşim când citim anumite fragmente din Cărtărescu. Hai să ne cerem sufletul şi visele înapoi de la cei ce le batjocoresc!"

Articol primit pe mail şi semnat de LUMINIŢA ALDEA