"Acum slobozeşte pe robul tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace!"

Înmărmurit de durere, cu faţa plânsă, prea mult plânsă, cobor în clipele acestea, cu gândul la moarte, care n-are drum de întoarcere. Pe unii ne înspăimântă, pe alţii ne stimulează, confirmându-ne fiecăruia că: "omul este ca iarba, ca floarea câmpului" şi că nimic din această viaţă nu ne aparţine definitiv.
Aşa cum am venit, aşa şi plecăm.
Toţi alergăm în această viaţă...toţi suntem frământaţi de probleme şi gânduri...când sun tem în prima tinereţe gândim că măcar de ne-ar da Dumnezeu 20 de ani din plin şi ne este destul. Mai târziu, la vârsta maturităţii ne rugăm lui Dumnezeu să ne tot lungească zilele, precum a făcut Avraam când cei trei îngeri i-au vorbit despre distrugerea Sodomei şi Gomorei, rugându-l pe Domnul să-i ierte pe aceştia dacă vor fi măcar 50 de drepţi, măcar 40, măcar 30 şi de fapt ajungându-se la o singura familie, cea a lui Lot.
Tot aşa şi noi facem, până ajungem, mai mult sau mai puţin la bătrâneţe...
Mi-e foarte greu să scriu, este prea multă tristeţe în jurul meu, încerc, mă străduiesc, cât pot şi cât ştiu să picur puţin balsam de mângâiere, peste sufletele rămase mute de-a dreptul de durere.


Bunicu (90 de ani), după ce trecu prin cele două războaie mondiale, după ce ce-şi îngropă soţia îşi îngroapă acum primul fiu, mătuşa după ce trecu de curând printr-o operaţie foarte grea pe creier, rămasă acum vaduvă, cele două verişoare rămase acum orfane de tată, tatăl soţiei mele, trecut şi el a.c. prin două operaţii din care una la inimă, îşi plânge fratele mai mic (sâmbătă ar fi împlinit 60 de ani), toţi, în urma traumatizării nu mai pot exprima decât tăcerea, tulburată din când în când de câte un suspin care te înfioară.



Nici ei, nici eu, nimeni din cei care l-au cunoscut pe unchiu Ion, încă nu ne vine să credem, încă nu putem accepta acestă plecare spontană dintre noi....Neaşteptată, năpraznică chemare.
Iată că mai devreme sau mai târziu fiecare plecăm din această viaţă căci: "lumea trece şi pofta ei iar cel ce face voia lui Dumnezeu rămâne veşnic".
În fiecare zi ieşim din casă şi în fiecare zi putem ieşi pentru ultima dată...important este ca pentru fiecare din noi, ieşirea din lumea aceasta să fie intrarea în cea fericită de dincolo.

Am meditat astăzi îndelung, printre lacrimile mele şi ale celor de lângă mine, la cuvintele spuse de iudei, atunci când pe Obrazul Domnului Iisus, au început să curgă lacrimi pentru prietenul său Lazăr. Ei spuneau: "iată cât L-a iubit". Lacrimile Domnului Iisus sunt cele care descarcă trupul şi sufletul omului, spălând durerea din fiinţe...."Iată cât L-a iubit", spuneau iudeii...dar poate că nu numai pentru asta a plâns Domnul, poate că lacrimile Lui reprezenta şi durere şi neînţelegerea acelora care nu credeau în învierea lui Lazăr, printre care era şi sora lui Lazăr, cu toate că Domnul Iisus a spus: "Eu sunt Viaţa şi Învierea".

Acum lăsăm şi noi o lacrimă pe chipul celui plecat dintre noi, dorind într-un fel să materializeze simţirea dureroasă din sufletele noastre, încercând să ne vindecăm rana prin rugăciune şi credinţă, zicându-ne şi noi în adâncul inimii noastre: "n-a murit ci doarme".
Noi nu mai putem decât să ne rugăm şi să spunem cu toţii creştinescul:
"Dumnezeu să-l ierte şi să-l aşeze în corturile drepţilor, pe răposatul Gherman Ion". Amin