SĂ NU LAŞI PE NIMENI SĂ-ŢI OMOARE VISELE

Recent am primit un mail care m-a bucurat mult pentru că m-am regăsit în multe din scrierile d-nei Luminiţa. Bucuria a fost şi mai mare când am citit : "...Vă trimit cărţile mele şi alte articole publicate. Dacă veţi considera că merit puteţi posta pe forum şi alte articole scrise de mine. Cu prietenie, Luminita Aldea"

Cele ce urmează sunt scrie de Luminiţa pe site-ul AŞII ROMÂNI, mărturisirea aceasta mi-a dat o speranţă minunată: "am înţeles că nu un critic sau confraţii de scris te fac scriitoare, ci cititorii" Mulţumesc Luminiţa de acest minunat sfat. Fie ca Dumnezeu să-ţi dea putere, să ne dea putere să facem lucruri frumoase pentru El şi semenii noştri.


"Trăim vremuri tulburi, neclare în care toate şi totul trăiesc amestecate. Senzaţia cea mai chinuitoare este lipsa reperelor şi ştergerea graniţelor dintre sus şi jos, alb şi negru, curat şi murdar, valoare – nonvaloare.

Uneori mă întreb ce ar fi făcut Eminescu dacă ar fi trăit azi şi ar fi scris „Luceafărul”. Să fac un mic exerciţiu de imaginaţie şi să-l văd ducându-se cu poezia la un critic literar sau la un patron de editură. I s-ar fi răspuns fără să se uite cineva pe slovele lui de aur: Atâta costă să publicăm! Ai bani eşti poet! Nu ai, nu eşti! Şi Steaua Albastră a versului românesc, cel mai frumos mod de a visa de pe pământ al unui român s-ar fi stins fără să ştim ce sublim visează şi ce caldă lumină poate să dea o stea albastră de vers...

Acum nu te descoperă nimeni. Nu sunt critici ce caută valori sau talente. Acum totul se rezumă la bani... Ai bani eşti poet, scriitor şi tot ce mai vrei pe pământ şi, Doamne, ce-aş mai vrea să mor din vremurile în care până şi poezia are preţ şi se pune etichetă şi pe vis! Ce bine că nu a trăit Eminescu astăzi căci, fără oameni ca Titu Maiorescu, singura lui şansă ar fi să meargă la cules căpşuni în Spania.

Când încă mai credeam în vise, când încă mai credeam că poate cineva să-ţi întindă o mână fericit că te-a descoperit, am sunat la o revistă pe care o admir mult pentru înalta calitate şi pentru ceea ce face în slujba poporului român şi a adevăratelor valori şi care reprezenta pentru mine îngerul revistelor din România şi am vorbit cu secretarul general de redacţie.

Plină de înflăcărare vorbeam despre romanul „Nisipuri mişcătoare” pe care îl trimesesem pe adresa redacţiei. Apoi am vorbit despre romanul ACASĂ pe care tocmai îl terminasem şi îl aveam în manuscris. Cred că vorbeam cu patos despre cartea pe care o consider testamentul meu ca şi scriitoare şi tocmai când spuneam că e un roman fluviu ce are 4 volume şi aproximativ 1600-1800 de pagini am fost întreruptă.

-Doamnă, dvs ce lucraţi?

-Sunt ţărancă! am răspuns cât se poate de natural şi fără complexe de inferioritate. Cunoşteam viaţa şi oamenii destul încât să ştiu ce sunt femei ce se pretind regine şi se poartă ca nişte ţărănci şi ţărănci ce sunt adevărate regine...

Un sunet onomatopeic ce avea în el stupoare, furie, deznădejde a ajuns pe firul telefonului până la mine şi după el un potop de cuvinte.

-Cine v-a pus să scrieţi o carte atât de mare!?... Nu ştiţi că nu sunt bani nici măcar pentru mari personalităţi, pentru scriitori consacraţi?! Nu aveţi altă treabă!?... Şi în altă ordine de idei şi când faci un copil te gândeşti mai întâi dacă ai cu ce să-l creşti şi apoi îl faci, aşa e şi cu carţile!

M-am abţinut cu greu să o întreb dacă mama ei aşa a făcut. Probabil că dacă făcea aşa, acum nu vorbeam la telefon cu ea.

Mi-am adunat gândurile şi am încercat să-mi pledez cauza încă o dată, dar mai timid decât la început.

-Nu m-am gândit la asta, doamnă! Când scriu e ca un fluviu de cuvinte ce vine peste mine. Trebuie să scriu tot până epuizez subiectul şi nu pot să spun cuvintelor: Atât trebuie să spuneţi căci de atât sunt bani! Oricum pentru mine nu sunt deloc, deci trebuie să tac! Aşa cum gândiţi dvs e absurd. Ce s-ar fi întâmplat dacă lui V. Hugo i se spunea acelaşi lucru!? Trebuia să scrie un Mizerabil mai mic!?...

-Doamne Dumnezeule! Doamne Dumnezeule!... ţipa doamna furioasă. Doamne Dumnezeule!!... Trebuie să închid. Mă sună pe alt telefon.

Înainte de a închide a ţipat spre colegii din redacţie: Am vorbit cu o nebună! E ţărancă şi se crede scriitoare!...

Au urmat zile de deznădejde amară şi viaţă trăită greu. Nu era prima lecţie dură legată de scris, au mai fost nenumărate, dar pe asta o simţeam cel mai dureros. Pâine îmi trebuia în fiecare zi şi nu o cumpăram cu vise şi nici cu cuvinte. Îndoiala mă rodea. Deznădejdea îmi găurea somnul. Scrisesem 10 ani la romanul ACASĂ şi exista posibilitatea să nu aibă nicio valoare. Dacă sunt nebună şi scrisul e forma mea de nebunie!? Dacă sunt bolnavă!?...

Peste câteva zile am citit în aceeaşi revistă un elogiu adus cărţii „De ce iubesc femeile” de M. Cărtărescu. Am citit-o şi eu şi nu înţelegeam nimic. Era în ea pornografie, obscenităţi, banalităţi toate în ambalajul straniu numit postmodernism. Dacă asta e ceea ce se poartă în literatură şi ăsta e etalonul valorii scrisului românesc ceea ce scriu eu nu are nicio valoare! am gândit şi iar m-a cuprins ca o mamă în braţe deznădejea.

În starea aceea de inimă ruptă am plecat la mănăstire la un mare duhovnic din Moldova. Voiam să vorbesc cu el deschis despre tot ce mi se întâmplă şi dacă el v-a spune să renunţ la scris să renunţ că aşa nu mai pot. Auzisem despre el că are darul clarviziunii. Nu am putut vorbi prea mult şi nici prea logică nu am fost. Doar am plâns. Am plâns amar.

-Să nu renunţi la scris! Nu te plânge de bani! Bani fac toţi şi toţi îi pierd! Tu ai un nume pe care nu-l va şterge niciodată valurile!

L-am privit speriată când a făcut un gest cu mâna prin care mătura ca un val totul din cale. Simţindu-mi neîncrederea a repetat mai ferm.

-Numele tău nu îl va şterge niciodată valurile!

-Dar nu ştiţi cum scriu! Nimeni nu crede în mine! Nu mai pot!

-Nu ştiu cum scrii, dar îţi văd ochii!!

Am plecat de la el cu o pâlpâire de speranţă în suflet.

Peste câteva zile am aflat de editura GLOBUSZ PUBLISHING şi am trimis cartea „Nisipuri mişcătoare” ce deja apăruse în România. M-am speriat când editorul ce locuia tocmai în Australia mi-a scris într-un mail: Locul dvs în patrimoniul literaturii e asigurat. Am citit mult şi ştiu ce spun.

Nu l-am crezut. I-am scris iar spunându-i adevărul despre mine, dar orice îi spuneam el rămânea ferm. Credea în scrisul meu şi pentru asta, chiar dacă acum nu mai comunicăm, am să-i păstrez toată viaţa un loc cald în sufletul meu.

De ce îţi spun toate astea, dragă române?... Nu ca să mă plâng. Nu am în mine pic de ură, de încrâncenare, de răzbunare... Am în mine doar lecţia şi vreau să ştii că eu nu sunt o vedetă şi nicio mare personalitate, ci sunt exact ca tine. Eu când scriu, scriu şi despre sufletul tău. Să nu laşi pe nimeni să-ţi omoare visele chiar dacă visul tău pare că e un drum spre Everest. Eu când am plecat spre a fi scriitoare am plecat pe jos către lună. Nu ştiu nici acum dacă sunt o mare scriitoare, pentru critică nu exist şi nici nu vreau să exist.

Şi atunci vrei să mă întrebi de ce scriu!?... Scriu pentru că slovele sunt religia mea, scriu pentru că pământul ce mă ţine îmi porunceşte asta.

Nu ştiu dacă voi avea lemne la iarnă. Nu ştiu cât de greu va fi căci pâinea costă tot un ban nu un vis, dar scriu căci nu pot altfel. Scrisul este a doua respiraţie a mea.

Şi atunci care e răsplata!? te întrebi cu mirare începând să vezi şi tu în mine nebunia.

Răsplata mea a fost când am primit pe pagina de contact a editurii Globusz mesaje ca acestea şi când am înţeles că nu un critic sau confraţii de scris te fac scriitoare, ci cititorii."