OAMENII DREPŢI SE DUC...

"Oamenii drepti se duc...", zice prorocul Isaia (57, 1-2). Dar opera lor rămâne, ca şi numele, pentru folos şi pomenire veşnică.

"Martor credincios al Domnului Iisus,
sol al Veştii Bune, vrednic şi supus,
ţi-ai sfârşit lucrarea, lupta ţi-ai sfârşit,
astăzi eşti cu Domnul Care L-ai iubit." 

Plecarea dintre noi, a scumpului nostru frate AURICA ANDRONE, în după amiaza acestei zile în jurul orei 17.00, lasă un gol imens în sufletele noastre dar în acelaşi timp Dumnezeu pune în noi o nadejde mai bună, nădejdea revederii.

"...Ne doare că pleacă să doarmă sub glie,
Şi ochii purta-vor un gol dureros,

Da'-n inima noastră şi-n cer va sa fie
Acelaşi, iubit, giuvaer pretios..."

 

Domnul Dumnezeu să-l odihnească în Împărăţia Sa  şi să-i răsplătească alergarea lui în slujba Sa cu Viaţa Veşnică!

A fost cu adevărat un copil al Domnului, care lupta hotărât împotriva păcatului, începând cu cel din viaţa lui, din familia lui, din Adunarea lui şi din toată Frăţietatea.
Era un exemplu pentru cei care încă mai şovăiau pe Calea Domnului şi pentru cei care nu-şi "găseau" timp pentru Lucrul Lui.
Frate AURICA ANDRONE, pentru noi data de azi va fi încă o dată de aducere aminte în cinstea oamenilor lui Dumnezeu, care şi-au sfârşit alergarea, apucând Cununa! Dumnezeu să ne ajute să ne revedem acolo Sus în Împărăţia Sa!

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV

din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit

aflat în colţul din stânga-jos. ).

"La revedere" 
scumpul nostru frate AURICA ANDRONE şi chiar dacă pentru o vreme vom fi despărţiţi, va sosi în curând clipa marii revederii, când vom fi din nou împreună cu toţi cei care vor fi iubit şi aşteapt venirea Lui. 

Înmormântarea va avea loc Duminică 03.10.2010 la Comăneşti 
acolo unde a trăit şi a luptat pe frontul Oastei în ultimii ani de viaţă.

Să ne rugăm împreună...

Fratele Traian Dorz, in rugaciune, la picioarele crucii Mantuitorului...

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV

din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit

aflat în colţul din stânga-jos. )

Rostul Oastei Domnului,... astazi !

Ne vorbeşte fratele Traian Dorz

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV

din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit

aflat în colţul din stânga-jos. )

29 SEPTEMBRIE – CENTENARUL NASTERII PARINTELUI ARSENIE BOCA

Astăzi, 29 septembrie 2010 se împlinesc 100 de ani de la naşterea Părintelui Arsenie Boca, unul dintre cei mai mari duhovnici ai secolului XX, considerat sfânt de mulţi români, născut pe 29 septembrie 1910, la Vaţa de Sus, în munţii Apuseni, judeţul Hunedoara.

Întru cinstirea acestui eveniment să medităm împreună la câteva gânduri lăste nouă de  Părintele Arsenie:

Despre iubire şi dragoste

"În vremea ispitelor, ... suferă cu vitejie valurile gândurilor şi mai ales pe cele ale deznădejdii şi ale moleşelii. Căci aşa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobândi o nădejde şi mai întărită în Dumnezeu...

De vrei să nu cazi din dragostea cea după Dumnezeu, să nu laşi nici pe fratele tău să se culce întristat împotriva ta, nici tu să nu te culci scârbit împotriva lui, ci "mergi şi te împacă cu fratele tău" şi venind adu lui Hristos, cunoştinţă curată prin rugăciune stăruitoare, darul dragostei.

Nu da urechea ta limbii celui ce defaimă, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultând sau grăind cu plăcere cele rele împotriva aproapelui, ca să nu cazi din dragostea dumnezeiască şi să te afli străin de viaţa veşnică.

Nu primi bârfa împotriva părintelui tău, nici nu-l încuraja pe cel ce-l necinsteşte pe el ca să nu se mânie Domnul pentru faptele tale şi să te stârpească din pământul celor vii.

Închide-i gura celui ce bârfeşte la urechile tale, ca să nu săvârşeşti păcat îndoit împreună cu acela: pe tine obişnuindu-te cu patima pierzătoare iar pe acela neoprindu-l de a flecări împotriva aproapelui.

Să nu loveşti vreodată pe vreunul din fraţi, mai ales fără pricină şi fără judecată, ca nu cumva, nerăbdând jignirea, să plece şi să nu mai scapi niciodată de mustrarea conştiinţei, aducându-ţi (aminte) pururea întristarea în vremea rugăciunii şi răpindu-ţi mintea de la dumnezeiasca îndrăznire.

Să nu suferi bănuieli, sau măcar oameni care îţi aduc sminteli împotriva altuia. Căci cei ce primesc smintelile în orice chip, faţă de cele ce se întâmplă cu voie sau fără de voie, nu cunosc calea păcii, care duce prin dragoste la cunoştinţa lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

Încă nu are dragoste desăvârşită cel ce se mai ia încă după părerile oamenilor. De pildă pe unul iubindu-l şi pe altul urându-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelaşi odată iubindu-l, altădată urându-l, pentru aceleaşi pricini.

Parintele Arsenie Boca

Din volumul “Cărarea împărăţieri”

Binecuvântată să-ţi fie memoria ta, Părinte Arsenie! 

Amin.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Părintelui Iosif Trifa

 

"Un misionar a facut o socoteală că, dintr-o mie de bolnavi care au scăpat de moarte, nici 10% n-au devenit creştini mai buni."

  ("Dumnezeu Duhul Sfânt", pag. 49, Editura ,,Oastea Domnului", Sibiu - 2007) 

,,Prin rugăciune căpătăm o atingere cu Dumnezeu, cu Iisus Biruitorul şi prin această atingere ne vine biruinţa."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Ce este Oastea Domnului", Ed. ,,Oastea Domnului", Sibiu, 1996, pag. 88 )

,,Smerenie, ascultare, iubire, tăcere, suferinţă...acesta este drumul Mielului Lui Dumnezeu, acesta trebuie să fie şi drumul nostru. "
( Pr. Iosif Trifa, ,,Lumina Satelor", nr. 16, pag. 3, 1928)

,, Când ai pacea Domnului în inima ta, atunci simţi o revărsare, un belşug de pace şi iubire, pe care cauţi să-l dai şi altora."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Lumina Satelor", nr. 20, pag. 4, 1925)

,,Tinereţea este o harfă acordată să cânte la orice adiere. Ce frumos este acest dar pus în slujba Domnului."
( Iisus Biruitorul nr. 6, pag. 5, 1936)

,,Un creştin adevărat e ca ciocârlia: cântă înălţându-se spre cer. Cântă în plin ,,zbor" spre cer, spre lumină."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Duhul Sfânt", pag. 38 )

,,Viaţa noastră trebuie să fie o viaţă plină de poezie şi de cântări duhovniceşti, aşa cum a fost viaţa psalmistului David."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Lumina satelor", nr. 47, pag. 3, 1928)

"Căinţa, numai singură, încă nu e mântuirea.
Oricâte lacrimi ar ploua din ochii noştri, oricât de mare ar fi ploaia lacrimilor noastre – în noaptea cea fioroasă a păcatului încă nu se poate face ziuă până nu răsare „soarele”, până nu soseşte lumina Celui Răstignit pe Crucea Golgotei pentru păcatele noastre şi mântuirea noastră.
Căinţa trebuie să ne ducă la picioarele Crucii. Peste lacrimile noastre trebuie să cadă Sângele Crucii. A te căi înseamnă a cădea plângând în braţele Crucii! Lângă păcat, lângă căinţă, trebuie pusă Crucea Golgotei..."
  ("Oastea Domnului", nr. 49, 1934, pag. 3)

"Pentru noi nu are prea mare însemnătate întrebarea despre când se va sfârşi lumea. Pentru noi are rost întrebarea despre cum va fi sfârţitul nostru. Pentru acest sfârşit trebuie să fim totdeauna gata. Pentru mine sfârşitul lumii şi venirea Domnului este sfârşitul vieţii mele, este ziua şi ceasul când voi muri. Pentru acest sfârşit trebuie să mă pregătesc"
  ("Trăim vremuri biblice", Ed. a III-a, 2000, pag. 11 )

,,Lacrimile şi durerile din aceată lume îl apropie pe om de Dumnezeu."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Lumina satelor", nr.15, pag. 4, 1923)

,,Prin jertfa crucii s-a deschis în lume izvorul cel mare al iertării."
( Pr. Iosif Trifa, ,,Iisus Biruitorul" nr. 36, pag. 5, 1935 )  

,,Ochii bunătăţii şi iertării lui Dumnezeu văd mai departe decât ochii pocăinţei.”
( Pr. Iosif Trifa, ,,Fiul pierdut”, ed. a II-a, pag. 32 ) 

,,Iisus cel Răstignit este cel mai mare dar pe care cerul de sus l-a dat pământului şi omului... Acest dar este mântuirea noastră. Acest dar ni se dă în dar. Un singur lucru ni se cere de la noi: să-l luăm prin credinţă! "
( Părintele Iosif Trifa, ,,Oastea Domnului" - nr. 42, 1932, p. 3 ) 

,,Cu cântecul cel dulce al dragostei creştine să liniştim şi noi sufletele tulburate de viforul urii şi al păcatelor."
(Parintele Iosif Trifa, din cartea "Ce este Oastea Domnului")

,,În faţa crucii de pe Golgota se topeşte ca ceara la faţa focului toată zgura duşmăniilor şi greşelilor dintre noi."
( Părintele. Iosif Trifa, ,,Iisus Biruitorul" nr. 36, pag. 5, 1935 )  

,,Dragostea adevărată este o floare curată ce răsare numai în pământul inimilor ce s-a udat cu sângele Jertfei de pe Golgota. ” ( 1 Ioan 3,18 )
( Părintele Iosif Trifa, ,,Lumina satelor” nr.37, pag. 3, 1926 )
   

"Când nu eşti în Hristos, atunci nu poţi purta greul (Ioan 15, 5). Deci dacă nu poţi, înseamnă că nu eşti în El. Căci dacă ai fi, ai fi sănătos deplin, adică ai putea purta totul. "
( Părintele Iosif Trifa, din tâlcuirea parabolei cu pescuirea minunată)

 

Întrebare şi răspuns

Se întâmplă în multe familii tinere, să constate unele nepotriviri...Ce putem spune despre asta?

Un poet fracez spune în felul următor:" A iubi înseamnă a privi în aceeaşi direcţie",

iar Cuvântul lui Dumnezeu, citind 2 Corinteni 6, 14- 16 aşa:
" Nu vă înjugaţi la jug străin cu cei necredincioşi, căci ce însoţire are dreptatea cu fărădelegea? Sau ce împărtăşire are lumina cu întunericul? Şi ce învoire este între Hristos şi Veliar sau ce parte are un credincios cu un necredincios? Sau ce înţelegere este între templul lui Dumnezeu şi idoli? Căci noi suntem templu al Dumnezeului celui viu, precum Dumnezeu a zis că: "Voi locui în ei şi voi umbla şi voi fi Dumnezeul lor şi ei vor fi poporul Meu". "
Evidenţiez câteva cuvinte din aceste versete: " ce însoţire "; " ce împărtăşire "; " ce învoire "; " ce parte "; " ce înţelegere "
Dacă scoatem aceste cinci cuvinte cu înţelesul lor, dintr-o părtăşie, dintr-o căsnicie, ce mai rămâne? Versetele acestea sunt, am putea spune, zidurile de temelie şi chiar acoperişul familiei. Înlătură-le şi nu va mai rămânea nimic!
Am auzit mulţi tineri credincioşi, repetând parcă mecanic şoaptele vrăjmaşului diavol: "După nuntă, am să o ( sau să-l) fac să vină la Biserica, la adunare... am să o ( să-l ) câştig pentru Domnul Iisus" Dragii mei, care gândiţi aşa, dintre voi sunt cei mai mulţi care îşi pun mai târziu, întrebarea de la început : " Se întâmplă în multe familii tinere, să constate unele nepotriviri...Ce putem spune despre asta?
" Nu te lăsa amăgit, cum sa-u lăsat amăgiţi Adam şi Eva, de şoaptele celui viclean..." Oare...chiar aşa...". Dacă nu ai reuşit înainte de a face pasul spre marea Taină a nunţii, e puţin probabil după aceea! Nu încerca să-ţi linişteşti conştiinţa dând crezare celui rău...vor venii vremuri când nepotrivirile vor apăsa greu pe umerii tăi...
" A iubi înseamnă a privi în aceeaşi direcţie"
În ce direcţie priviţi?...

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Ioan Damaschin

Sf. Ioan Damaschin este unul dintre Parintii Bisericii Ortodoxe si in acelasi timp unul dintre cei mai insemnati teologi crestini.
El s-a nascut la Damasc in anul 676 si a murit probabil in anul 754. Singura sa biografie (sumara de altfel) care ne-a ramas, a fost scrisa in secolul X de Ioan patriarhul Ierusalimului. Sf. Ioan Damaschinul provine dintr-o familie crestina; Mansur este numele tatalui sau, care se pare ca era vistiernicul califului Abdul Malek.
Mansur a gasit printre prizonierii din Damasc pe un calugar sicilian numit Cosmas, a carui eruditie l-a impresionat si l-a determinat sa-l aduca in casa sa pentru a-l ajuta pe Ioan sa-si completeze educatia.
Drept urmare, Ioan a facut progrese uimitoare in algebra, geometrie, astronomie si teologie.
Dupa moartea tatalui sau, Ioan devine protosymbulus (consilier sef) al Damascului.
In anul 726, in pofida protestelor lui Germanus Patriarhul Constantinopolului, Leon Isaurianul interzice venerarea icoanelor.
Aflat la curtea califului, Ioan incepe lupta impotriva edictului de interzicere a icoanelor. El infrunta pe imparatul bizantin si instiga populatia la revolta.
In anul 730 imparatul interzice expunerea icoanelor in locuri publice, la care Ioan raspunde cu vehementa.
Neputand exercita represiune fizica asupra lui Ioan, curtea imperiala ticluieste o scrisoare spre a-l convinge pe califul Damascului ca Ioan este un tradator.
Traditia spune ca in urma acestei scrisori, califul ordonat sa i se reteze o mana lui Ioan, dar printr-o minune savarsita de Maica Domnului, mana i s-a vindecat la loc.
Convins mai apoi de nevinovatia lui Ioan, califul i-a oferit slujba si onorurile inapoi, dar acesta a hotarat sa se retraga la manastire Sf. Sava de langa Ierusalim, iar apoi a devenit preot. In acest timp lupta iconoclasta continua cu inversunare si consiliul ecumenic il declara pe Ioan "tradator", "interpretator rau intentionat al scripturilor", etc.
Abia in anul 787 Consiliul de la Nicea ridica insultele care i-au fost adresate si mai tirziu Leon a XIII-lea il numeste "Doctor al Bisericii".
Opera Sfanrului Ioan Damaschin este foarte variata si bogata. Ea imbratiseaza: dogma, polemica, exegeza, morala, ascetica, omiletica si imnologia. In aceasta introducere ma voi margini sa dau numai titlurile lucrarilor sale, deoarece, pe de o parte, nu intra in cadrul introducerii sa vorbesc pe larg de fiecare din lucrarile teologului icoanelor si al hristologiei, iar pe de alta parte, pregatesc un studiu de mari proportii asupra operei si doctrinei Sfantului Ioan Damaschin.

"Pocăinţa este o întoarcere de la cele din afară de fire, la cele după fire; de la diavol la Dumnezeu."

„Crucea este pavăză, armă şi semn de biruinţă împotriva diavolului.“

„Odinioară Dumnezeu, cel netrupesc şi fără formă, nu se reprezintă nicidecum în icoană. Dar acum, după ce s-a arătat în trup şi cu oamenii a petrecut, înfăţişez în icoană ceea ce este văzut al lui Dumnezeu“

„Dacă pictezi imagini ale lui Hristos fără să le pictezi şi pe cele ale sfinţilor, e limpede că ceea ce interzici nu este reprezentarea, ci venerarea sfinţilor”

"Nu ador materi, ci pe Creatorul materiei, Care a devenit materie de dragul meu, Care a vroit să locuiascăîn materie şi Care, prin cele materiale, mi-a dus mântuirea”
(Cuv. I. despre icoane)

,Răul este lipsa binelui, aşa cum întunericul este lipsa luminii."

"Prin icoane vizibile suntem conduşi la contemplarea a ceea ce este divin şi spiritual"

,,O, moarte, moarte, mai bine te-am numi pe tine viaţă, că cel ce pururea cugetă la tine, pururea viază. "

" Dumnezeu nu caută la binele ce se face şi pare că e bine, ci la scopul pentru care se face. " ( Dogmatica )

,Fiul este icoana Tatălui, iar Duhul icoana Fiului, prin care Hristos, locuind în om, dă acestuia asemănarea cu Dumnezeu."

"Dumnezeu poate câte vrea, dar nu vrea câte poate."

"Iisus Hristos, Templul Cuvântului."

„Dacă vorbeşte cineva, să vorbească cu cuvintele lui Dumnezeu” (I Petru 4, 11). „nu este cu putinţă să spunem ceva despre Dumnezeu şi, în general, să înţelegem altceva decât cele care, în chip dumnezeiesc, ni s-au vestit sau ni s-au spus şi revelat prin cuvintele dumnezeieşti ale Vechiului si Noului Testament”

„Propovăduim că Sfânta Fecioară este Născătoare de Dumnezeu, nu în sensul că Dumnezeu-Cuvântul a luat din ea începutul existenţei, ci în sensul că, pentru mântuirea noastră, S-a sălăşluit în pântecele ei, S-a întrupat şi S-a născut din ea, fără să se schimbe; Fecioara a născut un Dumnezeu întrupat”.

"În viaţă fiind, sfinţii erau plini de Duhul Sfânt, iar dupa moartea lor, graţia Sfântului Duh nu s-a îndepărtat nici de sufletele lor, nici de mormintele lor, nici de sfintele lor imagini"

“Puterii de cugetare, îi aparţin judecăţile, sentimentele, impulsurile spre acţiune, aversiunile şi evitările acţiunii. În chip special îi aparţin înţelegerea celor spirituale, virtuţile, ştiinţele, principiile artelor, puterea de deliberare şi puterea de alegere”.

,,Caută-L pretutindeni pe Cel ce este pretutindeni."

"Dulceaţa împărtăşirii dumnezeieşti dă celor care se împărtăşesc cu ea viaţă neîntreruptă de moarte"

“Trebuie să se ştie, că există numeroase modalităţi ale Proniei divine şi că nu se pot nici explica în cuvinte, nici pătrunde cu mintea” (Dogmatica II, 29).

''Dacă nu te închini icoanei lui Hristos, nu te închini nici Fiului lui Dumnezeu, care este icoană vie a nevăzutului Dumnezeu şi chip cu totul asemenea''

" Pâinea si vinul nu sunt niciodată; închipuirea Trupului si Sângelui lui Hristos , ci însusi Trupul lui Hristos unit cu dumnezeirea…pâinea si vinul sunt prefăcute în Trupul si Sângele Domnului "(Dogmatica IV, 13).

“Cunoaşterea existenţei lui Dumnezeu este sădita în chip natural în noi."

"Iisus Se face ascultător Tatălui, vindecând propria noastră neascultare (…) şi devine pentru noi modelul unei ascultări fără de care nu există mântuire."

"Dumnezeu, cunoscând toate şi îngrijindu-se dinainte de folosul fiecăruia, a trecut sub tăcere ceea ce n-am putut să purtăm, descoperindu-ne spre cunoaştere numai ceea ce este de folos. Pe acestea deci să le iubim şi întru acestea să rămânem, ne-mutând hotarele veşnice şi ne-depăşind dumnezeiasca Predanie" (Dogmatica)

,,Lucrurile mai presus de fire, pot fi înţelese prin credinţă."

"Patima sufletească este o mişcare sensibilă a puterii apetitive, provocată de reprezentarea unui bine sau rău. Sau altfel: patima sufletească este o mişcare iraţională a sufletului, provocată de ideea de bine sau de rău. Ideea de bine provoacă pofta; ideea de rău provoacă mânia. Dar patima generală adică comună se defineşte astfel: patima este o mişcare care se petrece în cineva, provocată de altcineva."(Dogmatica, Capitolul XXII: Despre patimă şi activitate)

,Gânduri de toamnă" ( eseu interactiv )

Prima frunză a toamnei, aurită de soarele verii, cade lin spre pământul obosit, scriind în văzduh un psalm de mulţumire....
Pornesc la intamplare purtand pe palme o frunza ruginie, candva traia clipe frumoase ce pareau ca nu au sfarsit, era ca o regina, facandu-si tron din ram.
Privind la ea, cortegii de cuvinte tresalta-n gandul meu. A fost un vis feeric? A fost aievea totul?... Si totusi, raspunsul nicaieri.
O, frunza ruginita, ce taine-ai sti tu spune dac-ai avea tu glas...
Îmi lipesc frunza de obraz dorind să o alin...dorind să mă aline...Purtam şi eu şi ea acelaşi dor...
Cine putea să o înţeleagă mai bine decât mine. Am trăit şi eu deseori momentul acestei despărţiri, după care plângi, cauţi alinare la prieteni şi te trezeşti singur...şi iar plângi. Doamne, poartă-mă pe palmele Tale cum port eu această frunză!
O privesc cu atenţie şi văd că frunza are forma unei inimioare...a unei inimi arse, a unei inimi stoarse de dor şi suferinţă...dar aşa de tăcută!...
În tăcerea ei, se ascund game şi sonete dirijate de adierea vântului, sau poate bucuria puilor de vrabiuţă adăpostiţi în cuibul de pe ram..

Acum e rândul ei să zboare,dar un zbor atât de diferit de al păsărilor!!

O apropii de inimă dorind să îi dau aripi de iubire, apoi o înalţ spre cerul dinspre care raze albe păreau să îmi spună o taină...
...înţeleg şoapte şi simt adieri înfiorate...Este în atingerea de lumină un fel de îmbrăţişare de despărţire...Frunza simte că a venit vremea ultimei ei jertfiri...După ce vara întreagă a dat seva ei fructului iubit de soare, acum simte cum se apropie vremea când ea însăşi avea să devină sevă în iarna ce va dansa printre ramurile golaşe...
Gândurile-mi se transormă în picuri ce alunecă pe locul atins de frunză...

Emotionat nespus de mult, trezit ca dintr-un vis, mi-am dat seama ca existenta mea pe acest pamant se aseamana cu existenta acestei frunze....si eu voi sfarsi asemenea.

Asa cum aceasta frunza s-a desprins de pe ramul mult iubit pentru a imbratisa pamantul din care s-a hranit, asa si eu, la vremea randuita, va trebui sa ma intorc in tarana din care am fost luat.
...Frunza lasă în urma ei adieri aurii, aromă de fruct copt, foşnet de poem...
Inima mea tremură ca frunza în bătaia vântului...şi mă întreb: eu ce las în urma mea?!...
Fosnet de cuvinte..adieri de iubire..mireasma de sfintire? Oare a vibrat in mine seva lui Hristos, pulsand in cei de langa mine verdele crud al Vietii?...Oare am ars in mine pana la mistuire nervurile pacatului ca prin ruginiul sarut al Mantuirii sa ma pot contopi cu Cerul in Eterna Primavara?...
Ah, Doamne..câtă culoare ar prinde fiinţa dacă aş muri faţă de păcat! Cum,aş avea culoarea Veşniciei Tale, a Chipului Tău, a ceea ce eşti TU!! Ce minunat ai prinde Chip în mine şi cum Ţi-aş aşterne covor de osanale Acolo!
...din moarte renaşte-mă pentru Tine!...Fă-mă să cânt doar la adierea Duhului Tău! Fă-mă să tresar doar la ivirea luminii Tale! Fă-mă să plâng doar iubindu-Te! Fă-mi tăcerea mistuire şi jertfire sub sfântă talpa Ta!
...

O adiere caldă şi o mireasmă de flori de cais îmi învăluie simţirea...Văd în faţa mea două scânteieri de lumină...În adâncul inimii simt pulsând Primăvara...Mă uit să văd unde mă aflu...şi două palme calde îmi pictează chipul cu verde crud şi mă aşază între florile de cais pe care tocmai poposise un fluturaş cu aripi de mătase...

Autori: Miriam, Sorin M. Crystina, Hadassa, Cătălin, Georgiana-Alina
Totul s-a desfăşurat AICI

Pelerinul

Pe drumul şerpuit ce străbate păduri seculare, undeva, între doi versanţi despărţiţi de un pârâu limpede, se deschide o privelişte eternizată de un aşezământ ce-şi aşteaptă consacrarea. Viaţa acestor codri este o lume de sensuri şi simţiri integrate în cosmos, ce se află într-un dialog fantastic cu privirile omeneşti. Pădurea este verde şi scăladă în lumina soarelui, dar începutul toamnei îşi spune cuvântul în ruginiul care pune sub semnul întrebării sensul existenţei.

Nu ştiu ce să fac: să plâng pentru că devenirea şi trecerea ofilesc codrii care nu de mult erau plini de vitalitate sau să mă aşez în nădejde şi pace pentru că am venit aici să celebrez pe Cineva a biruit trecerea, relativul, căderea şi ştergerea fiinţei.

Glasul curat ca aurul şi limpe ca cristalul al diaconilor care cântă ecteniile şi Evanghelia vin să risipească toate şoaptele insidioase şi desnădăjduite ale trecerii şi cântecul chinuitor al sirenelor mincinoase, care vin din nostalgia toamnei. "Dar n-asculta de şoapta feericei pierzări/ Pentru mirajul clipei nu-ţi pierde veşnicia"(Vasile Voiculescu). În inima mea se dă o luptă între glasul relativului şi Glasul Absolutului, între efemer şi statornicie. Când voi ajunge în vale voi vedea cine a triumfat.

Îmi dau seama că toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă îmi îmbogăţesc memoria şi fiinţa; ceea ce este trecător şi chinuitor în amintirea lor se risipeşte şi rămâne numai ceea ce îmi îmbogăţeşte fiinţa şi ceea ce voi lua în eternitate. În mod sigur că tot ce am descoperit din frumosul pe care Dumnezeu l-a sădit în oamenii pe care i-am întâlnit vreodată, îmi va înmiresma veşnicia dacă mă voi învrednici de fericirea ei. Mă gândesc cu înfiorare şi încântare că în vecii vecilor ei toţi vor rămâne înscrişi în memoria mea. Toamna mă însingurează şi mă depărteză de ei, dar rugăciunea aduce chiar în miezul fiinţei mele pe toţi cei cei cere i-am cunoscut şi, tot ea, ne înscrie în procesinea eternităţii.” ...şi pe toţi cei care îi purtaţi în inimile şi cugetele voaste să vă pomenească Domnul Dumnezeu...” În rugăciune singurătatea are un farmec, ea apare gravă, demnă şi nobilă, fiidcă rugăciunea lărgeşte fiinţa şi cuprinde pe toţi şi pe toate.

Aş vrea să-mi cer iertare de la toţi al căror cer l-am umbrit cândva pentru că vreu să-i privesc cu linişte şi uşurare în ochi, acum, în viaţă, şi în veci. Ştiu că atunci când oamenii se iartă reciproc înaintează către esenţa vieţii şi mireasma ei, sfidează moartea şi înaintează către înviere.

Glasul Evangheliei se înalţă imperial în văzduh şi în văzduhul inimii mele: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe Fiul Său....." Dacă Dumnezeu a iubit lumea înseamnă că mă iubeşte şi pe mine şi iubeşte pe toţi. Iubirea Lui nu este neputincioasă ca iubirea mea, iubirea Lui este imperială, suverană şi atotputernică. Iubirea Lui lumineaza mintea celor care Îl caută, sfinţeşte simţirile şi întăreşte voinţa lor. Ea găseşte chiar şi în singurătate plăcută şi uşurătoare aducere aminte, găseşte şi în întristare bucurie, se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui. Dacă El ne iubeşte însemnă că are un drum sigur pentru fiecare, către sensul vieţii şi cucerirea ultimă a lui.

Mă împărtăşesc..., cu nevredicie? Ştiu bine asta. Dar îmi pun nădejdea în iubirea lui Dumnezeu şi iertarea tuturor persoanelor, lucrurilor şi făpturilor. Numai iubirea Lui, iertarea lor şi credincioşia mea mă vor face vrednic. Această înţelgere îmi deschide o zare neînchipuită: toată întinderea realităţii, de la Dumnezeu până la cele văzute vor să se odihnească şi să cânte în mine.

Eu ca un om am greşit iar, Tu, ca un Dumnezeu, mântuieşte-mă!

Vasilica Nica

Postarea cu nr. 1000

Am ajuns la postarea cu nr. 1000!...

Sunt bucuros să-mi pot petrece timpul liber făcând ceva util atât pentru mine cât şi pentru cei care m-au citit şi mi-au devenit prieteni.

Mulţumesc pe această cale tuturor celor care s-au înscris ca membrii ( 144 persoane interesate) dar şi celor aproximativ 80-90, chiar si 100 de cititori care trec zilnic pe aici. Nu vă ascund faptul că simt un gol, atunci când văd doar numele localităţii celui care a trecut odihnindu-şi privirea, sau poate că a trecut doar în fugă peste postările acestui blog.

Mi-aş dori ca la comentariile acestei postări să găsesc cât mai multe mesaje de genul: „ Salut sunt Sorin din Simeria - Romania”:)

Nu vreau să vă ascundeţi în spatele cuvintelor, vreau să învăţ din greşeli , dacă am făcut, si cred ca am facut, pentru că mă simt responsabil pentru mântuirea noastră sufletească şi pentru cea a semenilor noştri.

Oricum n-aş fi reuşit fără voi, cititorii mei fideli.

Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi

Oamenii sunt dispuşi să judece şi să osândească foarte uşor. Domnul Hristos, însă, ne învaţă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?

Sau cum vei zice fratelui tău: „Lasă, să scot paiul di ochiul tău” şi, iată, bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”.

Aceste câteva versete pun o problemă foarte actuală şi încearcă să sublinieze un păcat, o patimă care roade la rădăcina bunelor relaţii dintre oameni: este vorba de bârfă, de clevetire şi de judecată.

Din nefericire, verbal, scris, sau auditiv prin media, bârfa sau clevetirea este cultivată, este la mare înălţime. Foarte multă lume bârfeşte. Foarte multă lume cleveteşte. Şi, fiind pragmatici, ne vom întreba: De ce o fi aşa mare păcat clevetirea, bârfa, vorbirea de rău? Dacă ne oprim doar la un singur neajuns şi este suficient: Omul care cleveteşte este ispitit să nu-şi contabilizeze păcatele sale, metehnele sale, neajunsurile sale, ci să le contabilizeze pe ale celuilalt. Şi în felul acesta, neavând o privire obiectivă asupra sa însuşi şi judecându-l pe celălalt, rămâne în starea de păcătoşenie în care se află.

Este mare păcat clevetirea sau bârfa. Am zis că omul care cleveteşte, omul care bârfeşte, nu se gândeşte la păcatele sale, ci la ale celuilalt. Nu se compară cu cei mai buni, cu sfinţii. Nu se compară cu exigenţele pe care le are Domnul Hristos în Evanghelie, ci se compară cu unul pe care îl socoteşte mai păcătos decât pe sine. De ce? Ca să îşi motiveze păcatele sale, metehnele sale, răutăţile sale.

Este foarte cunoscută Pericopa din Evanghelia după Luca, cu vameşul şi fariseul: Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”.

Aceasta era atitudinea fariseului, care nu îl ajuta la nimic. Celălalt semen al său, vameşul, era smerit şi îşi recunoştea păcatele. Şi Domnul Hristos spune: “că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”.

E păcat greu clevetirea, bârfa. Şi dacă suntem oameni raţionali şi totuşi avem obiceiul să bârfim, să clevetim, să ponegrim, noi înşine suntem cei care pierdem. Pierdem foarte mult.
Sfinţii Părinţi s-au oprit cu seriozitate asupra acestei patimi. Pentru că devine clevetirea o patimă, bârfa o patimă. Unde este prezent un cerc de mai mulţi oameni se bârfeşte; se bârfeşte la infinit. Am zis că această patimă are şi ea urcuşul ei, dinamica ei, treptele ei de gravitate. Pentru că, la început, ţi se pare o joacă a-l cleveti pe celălalt. Iar, până la urmă, ajungi să comiţi lucruri grave.

Sfinţii Părinţi punctează mai multe trepte ale acestei răutăţi. La Avva Dorotei, de pildă, găsim trei trepte, şi anume: clevetire, judecare şi dispreţuire.

Atunci când ne referim la un semen al nostru, şi vorbim despre el, în loc să-i scoatem în evidenţă virtuţile, calităţile, ne aducem aminte că persoana cutare a minţit, sau că persoana cutare s-a îmbătat, sau că persoana cutare a desfrânat etc. Deci, aceasta este bârfa. Cutare a făcut cutare lucru.

Nu se opreşte însă răutatea la această măsură, pentru că pe a doua treaptă îl judecăm. Adică, plecând de la faptul că l-am văzut odată minţind, sau l-am văzut odată bând, sau că l-am văzut odată într-o situaţie nepotrivită, tragem o concluzie asupra vieţii lui întregi, îl judecăm: „Cutare este un mincinos, cutare este un lacom, cutare este un desfrânat”. L-am judecat. Deja, din punctul nostru de vedere, este vrednic de focul iadului.

De aceea ne şi spune un părinte din Pateric că un frate avea obiceiul să judece; să judece foarte mult. Îl judeca mai ales pe unul dintre prietenii săi. Şi când a murit prietenul său, a venit îngerul lui Dumnezeu cu sufletul şi i-a zis celui care judeca: dacă tu te-ai pus în locul Dreptului Judecător, spune acum unde să-l duc în rai sau în iad?

Este teribil. Pe scaunul de judecată stă Domnul Hristos. El împarte dreptatea, pentru că este negreşelnic. Nu-I putem uzurpa noi această calitate de Judecător, pe ca Mântuitorul o are.

Aşadar, întâi bârfim, sau clevetim; apoi judecăm. Însă lanţul răutăţii nu se opreşte aici, ci ajungem şi pe o a treia treaptă: dispreţuim. Omul pe care l-am clevetit, iar apoi l-am judecat, îl socotim ca „de ultimă speţă” şi-l dispreţuim. Din punctul nostru de vedere a murit, l-am ucis noi. Cu vorba l-am ucis.

Cu judecata noastră l-am ucis. Aceasta este culmea la care poate ajunge un om clevetitor, un om bârfitor: întâi îl vorbeşte rău pe fratele său; apoi îl judecă şi apoi îl dispreţuieşte. Din sufletul său a murit.

În Pateric există un capitol întreg cu această preocupare, de-a nu judeca niciodată. Am ales două întâmplări, din care învăţăm foarte bine că nu trebuie să judecăm; judecata este a lui Dumnezeu.

„Fosta un bătrân oarecare ce mânca în toate zilele câte trei pesmeţi. Cândva, a venit la el un frate şi, şezând ei să mănânce pâine, a pus fratelui trei pesmeţi, şi văzând bătrânul că încă îi mai trebuie, i-a adus alţi trei pesmeţi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Însă, l-a judecat bătrânul pe fratele şi i-a zis: „Nu trebuie, frate, să slujim trupului”. Iar fratele cerând iertare de la bătrânul, a plecat.

A doua zi, a venit vremea să mănânce bătrânul şi s-au pus pe masă trei pesmeţi, după obicei, dar îi era foame şi s-a înfrânat. A doua zi, la fel a pătimit. Deci a început a slăbi, şi a priceput bătrânul că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu, şi s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi şi se ruga pentru depărtarea ce i s-a întâmplat.

Şi îndată a văzut un înger, care îi zicea: „Bătrânule, pentru că l-ai judecat pe fratele ţi s-a întâmplat aceasta să ştii dar, că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă faptă bună oarecare face nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întăreşte pe om”.

Acesta este o întâmplare. Şi o alta, foarte simpatică: „Aproape de un bătrân trăia un frate, care era mai împrăştiat, şi mai trândav la nevoinţă. Când acesta trăgea să moară, au venit lângă el unii dintre fraţi, şi văzând bătrânul că se duce din trup vesel şi cu bucurie, vrând să-i zidească pe fraţii care-i şedeau aproape, i-a zis: „Frate, noi toţi ştim că nu erai prea osârnic la nevoinţă, şi de unde aşa bucurie pe faţa ta, acum când pleci?”

Şi le-a răspuns fratele: „Credeţi părinţilor, adevăruri grăiesc: încă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat om. Sau să fii ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat cândva vreo prigonire cu cineva, în acel ceas m-am împăcat cu el”.

Deci, o să zic lui Dumnezeu: „Stăpâne, Tu ai zis: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, ci iertaţi şi vi se va ierta vouă”. Şi a zis bătrânul: „Pace ţie fiule, căci fără osteneală te-ai mântuit şi ai câştigat Împărăţia Cerurilor”.

IPS Andrei Andreicuţ,
Morala Împărăţiei, Alba Iulia 2000, p. 60-63.
Sursa:http://www.eph.md

M o ţ i u n e a care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937

Cu ajutorul Domnului se transmite in direct pe Radio Oastea Domnului si Oastea Domnului TV
din Aula Casei Oastei Domnului din Sibiu, adunare a Oastei Domnului în cinstea Moţiunii din 12 septembrie 1937

Transmisia din seara aceasta
s-a încheiat

Momentul aniversar al Moţiunii va continua Duminică dimineaţă, 12 septembrie, la mormântul Părintelui Iosif Trifa, din Dumbrava Sibiului, cu săvârşirea Sfintei Liturghii şi adunarea Oastei, în duhul şi tradiţia celorlalte două adunări anuale care au loc în Ierusalimul Oastei: comemorarea Părintelui Iosif, din 12 februarie, şi Sărbătoarea Sfintelor Rusalii.

Fie ca Domnul nostru Iisus Hristos să binecuvânteze întâlnirea Frăţietăţii Oastei Domnului, astfel încât importantele precizări făcute atunci de Părintele Iosif Trifa să reactiveze în viaţa ostăşiei noastre hotărârea de a rămâne statornici în Lucrarea pe care a pornit-o El prin vasul Său ales, profetul vremilor noastre.

M o ţ i u n e a

care s-a luat în primul sfat restrâns al Oastei Domnului, ţinut în Sibiu, la 12 septembrie 1937

Înalt Prea Sfinţite Stăpâne!

Adunându-ne la Sibiu, azi, duminică, 12 septembrie 1937, fraţi de pe toate meleagurile ţării, ne-am rugat Domnului ca să ne deschidă calea spre viaţa cea dintâi a Oastei Domnului. În ziua aceasta, mărturisind credinţa noastră, repetăm ceea ce toată viaţa am spus-o: că ostăşia Domnului o trăim şi vrem să o trăim sub binecuvântarea Bisericii noastre strămoşeşti.
Oastea Domnului s-a născut prin munca şi truda Părintelui Iosif Trifa în Biserică, şi noi vrem să rămânem aşa cum am fost chemaţi, după cum zice şi Apostolul Pavel. Biserica are dreptul să se îngrijească de sufletele credincioşilor ei – şi noi ne socotim fii credincioşi ai Bisericii. Pentru că am fost însă chemaţi la o viaţă de luptă duhovnicească împotriva păcatului, înrolându-ne de bunăvoie în Mişcarea Oastei Domnului, credem că viitorul acestei mişcări depinde de voluntariatul ei.

Rugămintea noastră sinceră şi dorinţa noastră caldă este ca să se asigure voluntariatul Oastei Domnului. Fără voluntariat, Oastea Domnului nu poate trăi. Oastea Domnului are anumite cerinţe pentru cei ce se înrolează sub steagurile ei. Numai acei care vor şi care pot împlini aceste dorinţe şi pot trăi în această viaţă duhovnicească se pot numi înrolaţi în această mişcare.

Oastea Domnului s-a născut, a crescut şi a trăit, a luptat, a biruit şi biruieşte prin ceea ce se cheamă voluntariatul mişcării. Acest voluntariat sfânt prin care a lucrat revărsarea Duhului a fost şi este fiinţa şi biruinţa acestei lucrări duhovniceşti. Or, statutele care s-au făcut pentru această Lucrare nimicesc, ating şi sting tocmai acest voluntariat.

De aceea, cu supunere şi devotament, rugăm pe Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae, sprijinitorul şi păstorul nostru, ca să intervină pentru anularea statutelor făcute acestei mişcări. Oastea Domnului are un statut: este legea Bisericii noastre strămoşeşti. Noi vrem să trăim sub această lege, sub orânduirile canonice ale Bisericii. A crea un nou statut numai pentru noi înseamnă că ne vom deosebi prin aceasta de Biserică. Or, noi vrem să fim strânşi pentru toată viaţa noastră de Biserică.

Noi credem potrivit ca în fruntea noastră să fie socotiţi de drept conducători numai aceia care, fie preoţi, fie laici, trăiesc viaţa ostăşiei Domnului. Prin aceasta nu vrem să excludem păstorirea noastră de către preoţi. Preotul este păstorul sufletesc al nostru ca şi al tuturor celorlalţi credincioşi din parohie. Dar conducător al Oastei Domnului, ca mişcare religioasă, credem că este numai acela care se conformează vieţii duhovniceşti de la Oaste.

Oastea Domnului este un copil al Bisericii. S-a născut şi trăieşte sub aripa Bisericii. Oastea Domnului nu este ceva mai mult decât Ortodoxia, ci este o familie restrânsă, o comuniune, o frăţietate evanghelică cu gândul precis de a trăi mai intens învăţăturile Bibliei şi ale Bisericii. Ne trudim doar să ieşim din comunul vieţii, să creştem în Domnul, pentru mântuirea sufletelor noastre. Oastea Domnului nu are nici o pretenţie dogmatică sau canonică. Nu avem nimic de adăugat canoanelor. Oastea nici nu a vrut şi nici nu vrea să facă reguli peste sau contra Bisericii. Dar Oastea Domnului vrea să trăiască cu toată fiinţa regulile existente ale Bisericii.

Cum credem noi că se poate asigura voluntariatul Oastei? Canonic şi dogmatic, Oastea să nu aibă alte învăţături decât cele ale Bisericii. Dar conducerea administrativă să fie de sine stătătoare. Să se creeze pentru aceasta un statut-tip juridic care să nu se ocupe de partea spirituală a Oastei, să nu facă haină duhului, ci doar să reglementeze juridiceşte Oastea. Ca persoană juridică, Oastea Domnului va putea poseda proprietăţi. În felul acesta credem că se poate rezolva şi chestiunea cu tipografia Oastei. Părintele Iosif Trifa declară că donează tipografia ce o are Oastei Domnului constituită juridic. Iar noi am socotit că pentru marele sacrificiu ce l-a făcut cu această tipografie, vânzându-şi averea pentru a o cumpăra, să i se dea dreptul de a o administra singur până trăieşte.

Statutul acesta juridic va prevedea şi un sfat de conducere compus din cei mai activi ostaşi din ţară. În fruntea acestui sfat să fie trecut, prin actul constitutiv, scaunul de onoare Î.P.S. Sale mitropolitului Nicolae, ca unul care a ajutat şi binecuvântat Oastea Domnului. (În stilizare corectă: prezidenţia acestui sfat o are Î.P.S. Sa mitropolit Nicolae).

În felul acesta se va lega Oastea Domnului şi mai strâns de Biserică, iar până trăieşte părintele Iosif, să i se menţină conducerea efectivă a Oastei Domnului, ca unuia care are meritul înfiinţării ei. În felul acesta Oastea este a Bisericii, dar scutită de oficializare.
Pe ţară vor fi conducători ai Oastei acei care vor lucra cu mai multă râvnă pentru Oaste şi vor trăi cu mai multă pasiune Evanghelia.

În privinţa scrisului, părintele Trifa declară că va supune cenzurii personale a Î.P.S. Sale mitropolitului Nicolae tot ce va scrie, pentru ca astfel să se facă controlul învăţăturilor de la Oaste. Dar fără amestecul intermediarilor.

În momentul în care conflictul este aplanat şi clarificat în faţa credincioşilor din Oastea Domnului şi se dă părintelui Iosif Trifa posibilitatea ca, printr-un alt organ de presă, pus, ca şi tipografia, în serviciul, sub conducerea şi administrarea Oastei Domnului constituită juridic sub patronajul şi auspiciile Arhiepiscopiei din Sibiu, părintele Trifa declară că este gata să renunţe la apariţia foii «Isus Biruitorul», cu condiţia ca pentru buna înţelegere a lucrurilor să se creeze o foaie nouă, ca organ oficial al Oastei Domnului. Redactarea acestei foi să fie încredinţată cu depline puteri de lucru părintelui Iosif Trifa, având şi aici controlul dogmatic şi spiritual al Î.P.S. Sale mitropolitul Nicolae al Ardealului. Noi nu putem pretinde părintelui Trifa ca să se reîntoarcă la gazeta în care a fost grav lovit, după cum nici nu îndrăznim a cere ca «Lumina Satelor» să se transforme în gazeta «Isus Biruitorul». Pentru administrarea foii şi a tipografiei, părintele Iosif Trifa se obligă pentru a prezenta, anual – la Rusalii – sfatului celui mare al Oastei, o dare de seamă pe care acesta o va avea de aprobat sau de dezaprobat.

Pentru a putea rezolva cele de mai sus, gândurile noastre se îndreaptă către Î.P.S. Voastră cu rugămintea de a interveni şi înlesni la Sf. Sinod să se ridice pedeapsa caterisirii aplicată părintelui Iosif. În felul acesta îşi va putea relua postul de slujitor al Sf. noastre Biserici.

Ai Î.P.S. Voastre supuşi fii duhovniceşti

Sibiu, la 12 septembrie 1937

Dacă am să pot să-mi calc vreodată

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Adunare anuala a Oastei Domnului din Azuga

in Biserica Sfanta Treime 06/06/2010

cântă: Pr. Daniel AVRAM din Snagov
Dorin PRICOP din Braşov

Apa cea vie

( Pentru a asculta nestingheriţi de programul de la OasteaDomnuluiTV
din dreapta blogului, acţionaţi butonul oprit
aflat în colţul din stânga-jos. )

Predica a fost rostită la adunarea Oastei Domnului din Cluj la Biserica Sf. Ilie

De ce unii parasesc Ortodoxia?

1. Motivul cel mai adesea invocat este nevrednicia si sminteala pe care o produc slujitorii de la Sfa

ntul Altar. De cate ori nu am auzit :
- "Par

inte, cum sa mai merg la biserica la noi, daca preotul de acolo e un betiv, un afemeiat, fumeaza …"
Doamne, Doamne cum am ajuns aici ? Oare oamnenii acestia mint? Nu, cu siguranta ca nu mint.
Dar cu toate ca spun adevarul, argumentul acesta nu cred ca va conta foarte mult in fata lui Dumnezeu, pentru ca atunci cand nu gasesti odihna la preotul de langa tine, cauta pe altul, asa cum atunci cand esti bolnav cauti un medic iscusit ca sa te trateze, tot asa sa faci si cand iti cauti duhovnic. Du-te la unul care te odihneste, care iti poate fi calauza in drumul greu si anevoios spre mantuire. Iar despre slujitorii nevrednici nu te ingrijora ca are cine sa-i judece si sa-i osandeasca.
Mult gresesc acei oameni care generalizeaza.
Daca un preot nu este asa cum trebuie, nu poti sa spui ca toti sunt la fel! E ca si cand vazand o floare alba, sa ajungi sa afirmi ca toate florile din lume sunt albe. Fiecare om este unic de aceea a randuit si Dumnezeu ca fiecare sa fie judecat in parte si asa sa dea raspuns pentru faradelegile lui, nu pentru ale celorlalti.
De aceea, nu este corect sa afirmam ca toti sunt buni sau toti sunt rai. Este sa zicem ca: Sunt si buni si rai.

2. Apoi multi pleaca din Biserica noastra , pentru ca nu au baza si profunzime in invataturile ortodoxe. De cate ori nu s-a intamplat, ca bietul ortodox, sa fie luat la rost de alti asa zisi frati :
- "Dar voi ortodocsii de ce va inchinati la icoane, la Cruce - nu stiti, ca sunt idoli si si ca porunca a a II-a interzice acest lucru, de ce o cinstiti pe Maica Domnului si pe sfinti?"
Si sarmanul meu frate, vede cum i se deschide Biblia in fata, i se citeste din ea si ramane pe ganduri. Nu merge sa vorbeasca cu preotul, sa intrebe de ce noi sarutam icoanele in Biserica, de ce iubim Crucea si preacinstim pe Maica Domnului, primeste invatatura sectarului, indoiala i se strecoara in suflet si pleaca din Biserica lui Hristos, fara sa afle ca noi cinstim icoane si le sarutam pentru a ne arata iubirea fata de Dumnezeu, ca icoana nu este idol, ca altarul pe care S-a jertfit Hristos este Sfanta Cruce, ca pe Maica Domnului a cinstit-o si iubit-o mai intai insusi Dumnezeu si multe alte argumente pe care si noi le-am expus pe larg pe site-ul nostru. Si totusi cine e de vina pentru aceasta?
Din pacate, vinovatul este omul amagit, pentru ca nu a avut curiozitatea sa caute raspunsurile edificatoare si sa cerceteze invataturile noastre.

3. Un alt motiv ar fi acela ca unii frati de-ai nostri vad la sectari dragoste si respect reciproc, ei nu beau si femeile se imbraca cuvincios, daca e asa sau nu e, nu sunt eu in masura sa spun. Faptul ca uneori noi suntem reci unii fata de altii si ca nu iubim pe aproapele se datoreaza numai rautatii noastre, faptul ca multora le place bautura si ca unor femei hainele necuviincioase, nu putem socoti vinovata Biserica, Ortodoxia, preotul.
Deci nici acesta nu este un argument solid.
Cine te opreste sa ramai in Biserica Dreptmaritoare sa te schimbi tu insuti si sa schimbi si pe cei de langa tine, caci asa cum un carbune aprins poate aprinde pe cei stinsi din jurul sau, tot asa si tu poti schimba pe fratii tai prin propriul tau exemplu.
4. Iata un alt motiv pe care l-am auzit :
- "Parinte, acolo se canta foarte frumos, acolo canta multi tineri cu instrumente, iar la noi la Biserica, in strana canta un mos, care nici nu stie sa citeasca bine, de cantat nici vorba".
Asa o fi, fratele meu, dar ai avut vreodata curiozitatea sa asculti un cd cu muzica bizantina, sau sa te uiti pe Trinitas Tv, sa vezi cum ar trebui sa se slujeasca sau sa se cante Biserica ? Cu siguranta ca daca auzi cum se se aude Psaltica intr-o biserica sau manastire, daca vei asculta muzica bizantina, te vei infiora, si vei recunoaste ca aceasta cantare e nepamanteana.
Cantarea sectarilor suna pamanteste, cea bisericeasca suna ingereste. Te indeamna la rugaciune, iti da aripi si te inalta la cer. Si iata frate cum din nou nu ai cercetat si ai generalizat, cum diavolul ti-a aruncat momeala si tu ai picat in cursa.

Parasirea Ortodoxiei nu are justificare, nu poti da vina nici pe preot, nici pe cei din biserica, nici pe cantare, singurul vinovat este acela care voit paraseste Credinta Dreptmaritoare fara a cerceta, fara a studia, fara a cauta raspunsuri la problemele sale. Sa luam aminte sa nu cadem in asemenea pacat al tradarii.

Sa ne odihnim gandul pe o cugetare a parintelui Rafail Noica :
Ortodoxia este starea fireasca a omului.

Parintele Ciprian.

Articol preluat de pe site-ul Parohiei Ortodoxe Homorod, jud. Hunedoara

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XVII)

Mantuitorul nostru Iisus Hristos rosteste aceasta sentinta grava: "Orice pacat, orice hulire se va ierta oamenilor, dar hulirea impotriva Duhului Sfant nu se va ierta. Celui care va zice cuvant impotriva Fiului Omului se va ierta lui; dar celui care va zice impotriva Duhului Sfant, nu i se va ierta lui nici in veacul acesta, nici in cel ce va sa fie" (Matei: 12, 31-32).

Constiinta noastra se vede confruntata, prin acest cuvant divin, cu o intrebare tulburatoare: in ce consta acest pacat impotriva Duhului, impo­triva Duhului Sfant, care nu va fi iertat nici in veacul de acum si nici in cel viitor?

"Orice vocaţie îşi aşteaptă împlinirea. Şi orice înstrăinare de la calea chemării tale ca şi orice irosire a energiilor în pustiu, tulbură, lasă o stare de gol în conştiinţă.
Cine nu simte acest gol, o tristeţe adâncă în suflet când i-a trecut vremea fără rod ?"

(Parintele Constantin Galeriu)

"O, când vezi că pot fi şi astfel de soi de oameni, care Îl exploatează şi Îl negustoresc pe Hristos, inima ţi se strânge de cutremur şi de scârbă.
Cum oare nu se îngrozesc aceşti oameni de nelegiuirea pe care o fac?
Nu mai au negustorii cu Hristos nici o conştiinţă care să strige împotriva mârşăviei pe care o săvârşesc în faţa şi în Numele lui Dumnezeu?
Oare nici un glas nu mai poate răzbate de nicăieri până la inima sau la mintea lor, ca să le cutremure?
Oare numai focul îi va mai putea trezi, ajunşi în osânda veşnică?"

( Traian Dorz, din Crucea mântuitoare )

"Nici bunătăţile pământeşti nu se obţin fără osteneli. De ce renunţăm atunci la cele cereşti din cauza ostenelilor?"

(Sf. Nil Sinaitul).

"În slujba Domnului pui tu, dragă cititorule, darurile corpului tău pe care în dar le ai de la Domnul?"

( Părintele Iosif Trifa, din cartea "Citiri şi tâlcuiri din Biblie")

"Din cine s-a născut Eva la început?
Ce maică a zămislit-o pe cea fără de maică?
Ci Scriptura zice că ea s-a născut din coasta lui Adam.
Născutu-s-a dar Eva din coasta bărbatului fără de maică şi să nu se nască copil fără de tată din pântece de fecioară?
Că datoare era cu recunoştinţă partea femeiască către bărbaţi: că din Adam s-a născut Eva, nefiind zămislită de maică, ci oarecum adusă la viaţă doar de către bărbat"

("Cuvintelor catehetice" (vol. 7, pag. 80) ale Sfântului Chiril al Ierusalimului)

Am dobandit libertatea, dar ce facem cu ea?
Intarim pacatul, raul, dezvaluim deodata si afirmarea libertatii, si pierderea ei?
In toata istoria umanitatii, putem noi descoperi, dintre oameni, un model absolut la care sa te referi si despre care sa spui: "Iata un om nepatat si fara slabiciuni"?

„Aruncă spre Domnul grija ta şi El te va hrăni“ (Ps. 54, 23).
Ce încredinţare dulce! Câţi însă o trăiesc?

P.S. Vezi şi:

Întrebări - tu cum răspunzi?
I, II, III, IV, V, VI, VII, VIII, IX, X, XI, XII, XIII, XIV,XV,XVI