miercuri, 1 septembrie 2010

CEI DIANAFARĂ ŞI CEI DINĂUNTRU


„V-am scris acum să nu vă amestecaţi cu vreunul, care, numindu-se frate, va fi desfrânat sau lacom, sau închinător la idoli sau ocărâtor, s-au beţiv, sau răpitor. Cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă. Căci ce am eu ca să judec şi pe cei dinafară? Însă pe cei dinăuntru oare nu-i judecaţi voi? Iar pe cei dinafară îi va judeca Dumnezeu. Scoateţi afară dintre voi pe cel rău.” (1Cor 5, 11-13).

Corintenii care au crezut predicii Sf Apostol Pavel şi au primit botezul, „din afară” au trecut efectiv „înăuntru”. Cei „din afară” sunt „întuneric” (Efeseni 5, opt), „robi ai păcatului” (Rom 6, 20), sunt „morţi” (Ef 2, 5), „fără de minte, neascultători, amăgiţi, slujind poftelor şi multor feluri de desfătări, petrecând viaţa în răutate şi pizmuire” (Tit 3, 3; Rom 11, 30). Cei „dinăuntru” sunt izbăviţi de păcat (cf Rom 6, 22), spălaţi, sfinţiţi, îndreptaţi ( Cf. I Cor 6, 11), sunt aduşi la viaţă împreună cu Hristos ( cf. Ef 2, 5, 13), sunt „lumină în Domnul” ( Ef 5, opt). Este vorba de două lumi între care nu este nici o legătură, de două moduri de viaţă total diferite, ca lumina de întuneric.

Este înfiorător că cineva care „numindu-se frate” şi venind „înăuntru” poate să fie desfrânat, lacom, ocărâtor, beţiv sau răpitor; este o jicnire şi o sfidare la adresa lui Dumnezeu, să vii cu faptele dinafară, înăuntru. Drama acestei imposturi este zugrăvită în pilda nunţii fiului de împărat din care aflăm că slugile Împăratului au chemat la nuntă „pe toţi câţi au găsit, şi răi şi buni şi s-a umplut casa nunţii cu oaspeţi. Intrând Împăratul ca să privească pe oaspeţi a văzut acolo un om care nu era îmbrăcat în haină de nuntă.(Mat 22, 10-11). Sentinţa judecătorului pentru acest intrus care a venit „înăuntru” cu faptele, purtările şi mentalitatea celor „dinafară” a fost cumplită: „Legaţi-l de picioare şi de mâini şi aruncaţi-l în întunericul cel mai dinafară. Acolo va fi plângerea şi scrâşnirea dinţilor” ( Mat 22, 13). Oricine întră „înăuntru” primeşte în dar haină de nuntă (Gal 3, 27), iar lumina şi strălucirea ei le păstrează urmând „faptele cele drepte ale sfinţilor” (Ap. 19, 7-opt).

Pentru a întâmpina sminteala din Biserică şi pierderea definitivă celui păcătos, Sf Apostol Pavel recomandă o atitudine pedagogică pentru îndreptarea şi ridicarea celui căzut: „cu unul ca acesta nici să nu şedeţi la masă” (5, 11) şi iarăşi: „scoateţi afară dintre voi pe cel rău” (5, 13). Atitudinea este justificată prin aceea că cei din Biserică sunt judecaţi de cei din Biserică, iar cei dinafara Bisericii sunt judecaţi de Dumnezeu (cf. vv 12-13). Acest lucru a fost şi este posibil numai când cel căzut acceptă în ascultare şi pocăinţă judecata şi pedeapsa vremelnică pentru a fi scutit de cea veşnică. „Căci de ne-am fi judecat noi înşine nu am mai fi judecaţi” (ICor 11, 31). În Biserica primară această disciplină a putut fi respectată fiindcă era o deosebire clară între cei „dinafară” şi cei „dinăuntru”, iar cei care veneau „înăuntru”(în Biserică) aveau conştiinţa că întorcându-se „înafară”(„în lume”) iterează „adevărul din zicală: Câinele se întoarce la vărsătura lui şi porcul scăldat la noroiul mocirlei lui”(II Petru 2, 22).

Astăzi, când pentru cei mai mulţi conştiinţa încorporării în „trupul lui Hristos” este aproape stinsă, iar numele de „frate” este cel puţin desuet, această judecată este cu neputinţă de făcut. Cui ar mai folosi o formală „scoatere afară” din Biserică dacă el prin modul de viaţă a ajuns „mlădiţă care nu aduce roadă” (Ioan 15, 2)? Într-un oarecare fel judecata lor a şi fost făcută (cf. Ioan 3, 1opt) fiindcă nu a rămas în Hristos şi „s-a uscat” ( cf. Ioan 15, 6). Mântuitorul a prevăzut această situaţie, de aceea compară Biserica cu „un năvod care este aruncat în mare şi care adună tot felul de peşti” (Mat 13, 47) şi cu grâul care creşte împreună cu neghina „până la seceriş” (Mat 13, 30). Iar judecata acestei amestecături se va face când, „la sfârşitul veacului vor ieşi îngerii şi vor despărţi pe cei răi din mijlocul celor drepţi”(Mat 13, 47-50; cf. 24-30, 37-43).

Şi pe noi, Hristos, „dinafară” ne-a adus „înăuntru”, din întuneric la lumină, din moarte la viaţă, din haos şi desnădejde ne-a adus în sărbătoare şi bucurie. Priveşte cu bucurie şi recunoştinţă unde te-a adus Împăratul, priveşte prin credinţă la arvuna de lumină pe care a aprins-o înaintea ochilor tăi, dar priveşte şi cu teamă şi cu îngrijorare fiindcă hainele celor răscumpăraţi sunt mai strălucitoare decât fulgerul. Nu cumva „veşmântul” tău se deosebeşte mult de al lor? Nu cumva venind dinafară ai adus înăuntru josniciile, mizeriile şi uşurătăţile cu care prea te-ai învăţat stând atâta amar de vreme în prietenia lor?

Nu te bucura că acum nu te mai judecă şi nu te mai dă nimeni afară pentru anumite abarteri, ci dimpotrivă, cutremură-te de judecata celui ce „va veni să judece iarăşi vii şi morţii”! Priveşte cu mai multă atenţie la viaţa, faptele, gândurile, ţinuta, comportamentul şi curăţia celor care s-au făcut prieteni cu Împăratul şi dă-ţi toată silinţă să-i urmezi pe ei, căci va veni o vreme când Împăratul va veni „înăuntru”, va intra în „casa nunţii” ca să-şi vadă oaspeţii şi va fi vai de cei care au îndrănit să vină „înăuntru” având faptele şi viaţa celor „dinafară”.

Afară sunt cei care trăiesc în păcate, cei care s-au preocupat numai de cele ale trupului şi ale lumii. Afară sunt cei care nu şi-au încordat toată voinţa pentru a veni şi a rămâne înăuntru. Înăuntru sunt cei care, mai întâi, şi-au frânt inima în faţa chemării Împăratului şi în faţa dorinţei de a rămâne „înăuntru” la nuntă, la Cină. „Înăuntru” sunt cei senini, liniştiţi, curajoşi, buni, blânzi, cucernici, iubitori care zi de zi se gândesc dacă nu cumva au ieşit de la „cină” în „noapte” (Ioan 13, 30).
Tu eşti „înafară” sau „înăuntru”?

Vasilica Nica

Niciun comentariu: