marți, 14 septembrie 2010

Pelerinul


Pe drumul şerpuit ce străbate păduri seculare, undeva, între doi versanţi despărţiţi de un pârâu limpede, se deschide o privelişte eternizată de un aşezământ ce-şi aşteaptă consacrarea. Viaţa acestor codri este o lume de sensuri şi simţiri integrate în cosmos, ce se află într-un dialog fantastic cu privirile omeneşti. Pădurea este verde şi scăladă în lumina soarelui, dar începutul toamnei îşi spune cuvântul în ruginiul care pune sub semnul întrebării sensul existenţei.

Nu ştiu ce să fac: să plâng pentru că devenirea şi trecerea ofilesc codrii care nu de mult erau plini de vitalitate sau să mă aşez în nădejde şi pace pentru că am venit aici să celebrez pe Cineva a biruit trecerea, relativul, căderea şi ştergerea fiinţei.

Glasul curat ca aurul şi limpe ca cristalul al diaconilor care cântă ecteniile şi Evanghelia vin să risipească toate şoaptele insidioase şi desnădăjduite ale trecerii şi cântecul chinuitor al sirenelor mincinoase, care vin din nostalgia toamnei. "Dar n-asculta de şoapta feericei pierzări/ Pentru mirajul clipei nu-ţi pierde veşnicia"(Vasile Voiculescu). În inima mea se dă o luptă între glasul relativului şi Glasul Absolutului, între efemer şi statornicie. Când voi ajunge în vale voi vedea cine a triumfat.

Îmi dau seama că toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă îmi îmbogăţesc memoria şi fiinţa; ceea ce este trecător şi chinuitor în amintirea lor se risipeşte şi rămâne numai ceea ce îmi îmbogăţeşte fiinţa şi ceea ce voi lua în eternitate. În mod sigur că tot ce am descoperit din frumosul pe care Dumnezeu l-a sădit în oamenii pe care i-am întâlnit vreodată, îmi va înmiresma veşnicia dacă mă voi învrednici de fericirea ei. Mă gândesc cu înfiorare şi încântare că în vecii vecilor ei toţi vor rămâne înscrişi în memoria mea. Toamna mă însingurează şi mă depărteză de ei, dar rugăciunea aduce chiar în miezul fiinţei mele pe toţi cei cei cere i-am cunoscut şi, tot ea, ne înscrie în procesinea eternităţii.” ...şi pe toţi cei care îi purtaţi în inimile şi cugetele voaste să vă pomenească Domnul Dumnezeu...” În rugăciune singurătatea are un farmec, ea apare gravă, demnă şi nobilă, fiidcă rugăciunea lărgeşte fiinţa şi cuprinde pe toţi şi pe toate.

Aş vrea să-mi cer iertare de la toţi al căror cer l-am umbrit cândva pentru că vreu să-i privesc cu linişte şi uşurare în ochi, acum, în viaţă, şi în veci. Ştiu că atunci când oamenii se iartă reciproc înaintează către esenţa vieţii şi mireasma ei, sfidează moartea şi înaintează către înviere.

Glasul Evangheliei se înalţă imperial în văzduh şi în văzduhul inimii mele: "Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a trimis pe Fiul Său....." Dacă Dumnezeu a iubit lumea înseamnă că mă iubeşte şi pe mine şi iubeşte pe toţi. Iubirea Lui nu este neputincioasă ca iubirea mea, iubirea Lui este imperială, suverană şi atotputernică. Iubirea Lui lumineaza mintea celor care Îl caută, sfinţeşte simţirile şi întăreşte voinţa lor. Ea găseşte chiar şi în singurătate plăcută şi uşurătoare aducere aminte, găseşte şi în întristare bucurie, se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui. Dacă El ne iubeşte însemnă că are un drum sigur pentru fiecare, către sensul vieţii şi cucerirea ultimă a lui.

Mă împărtăşesc..., cu nevredicie? Ştiu bine asta. Dar îmi pun nădejdea în iubirea lui Dumnezeu şi iertarea tuturor persoanelor, lucrurilor şi făpturilor. Numai iubirea Lui, iertarea lor şi credincioşia mea mă vor face vrednic. Această înţelgere îmi deschide o zare neînchipuită: toată întinderea realităţii, de la Dumnezeu până la cele văzute vor să se odihnească şi să cânte în mine.

Eu ca un om am greşit iar, Tu, ca un Dumnezeu, mântuieşte-mă!



Vasilica Nica

Un comentariu:

Mariana spunea...

,,Îmi dau seama că toţi cei pe care i-am întâlnit în viaţă îmi îmbogăţesc memoria şi fiinţa; ceea ce este trecător şi chinuitor în amintirea lor se risipeşte şi rămâne numai ceea ce îmi îmbogăţeşte fiinţa şi ceea ce voi lua în eternitate. În mod sigur că tot ce am descoperit din frumosul pe care Dumnezeu l-a sădit în oamenii pe care i-am întâlnit vreodată, îmi va înmiresma veşnicia dacă mă voi învrednici de fericirea ei. Mă gândesc cu înfiorare şi încântare că în vecii vecilor ei toţi vor rămâne înscrişi în memoria mea. Toamna mă însingurează şi mă depărteză de ei, dar rugăciunea aduce chiar în miezul fiinţei mele pe toţi cei cei cere i-am cunoscut şi, tot ea, ne înscrie în procesinea eternităţii.” ...şi pe toţi cei care îi purtaţi în inimile şi cugetele voaste să vă pomenească Domnul Dumnezeu...” În rugăciune singurătatea are un farmec, ea apare gravă, demnă şi nobilă, fiidcă rugăciunea lărgeşte fiinţa şi cuprinde pe toţi şi pe toate.

Aş vrea să-mi cer iertare de la toţi al căror cer l-am umbrit cândva pentru că vreu să-i privesc cu linişte şi uşurare în ochi, acum, în viaţă, şi în veci."


...rog să mi se îngăduie, preţ de o rugă, să-mi asum aceste cuvinte!

Vasilică şi Sorin, cum să mulţumesc?...