Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi

Oamenii sunt dispuşi să judece şi să osândească foarte uşor. Domnul Hristos, însă, ne învaţă: „Nu judecaţi, ca să nu fiţi judecaţi. Căci cu judecata cu care judecaţi, veţi fi judecaţi, şi cu măsura cu care măsuraţi, vi se va măsura. De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, şi bârna din ochiul tău nu o iei în seamă?

Sau cum vei zice fratelui tău: „Lasă, să scot paiul di ochiul tău” şi, iată, bârna este în ochiul tău? Făţarnice, scoate mai întâi bârna din ochiul tău şi atunci vei vedea să scoţi paiul din ochiul fratelui tău”.

Aceste câteva versete pun o problemă foarte actuală şi încearcă să sublinieze un păcat, o patimă care roade la rădăcina bunelor relaţii dintre oameni: este vorba de bârfă, de clevetire şi de judecată.

Din nefericire, verbal, scris, sau auditiv prin media, bârfa sau clevetirea este cultivată, este la mare înălţime. Foarte multă lume bârfeşte. Foarte multă lume cleveteşte. Şi, fiind pragmatici, ne vom întreba: De ce o fi aşa mare păcat clevetirea, bârfa, vorbirea de rău? Dacă ne oprim doar la un singur neajuns şi este suficient: Omul care cleveteşte este ispitit să nu-şi contabilizeze păcatele sale, metehnele sale, neajunsurile sale, ci să le contabilizeze pe ale celuilalt. Şi în felul acesta, neavând o privire obiectivă asupra sa însuşi şi judecându-l pe celălalt, rămâne în starea de păcătoşenie în care se află.

Este mare păcat clevetirea sau bârfa. Am zis că omul care cleveteşte, omul care bârfeşte, nu se gândeşte la păcatele sale, ci la ale celuilalt. Nu se compară cu cei mai buni, cu sfinţii. Nu se compară cu exigenţele pe care le are Domnul Hristos în Evanghelie, ci se compară cu unul pe care îl socoteşte mai păcătos decât pe sine. De ce? Ca să îşi motiveze păcatele sale, metehnele sale, răutăţile sale.

Este foarte cunoscută Pericopa din Evanghelia după Luca, cu vameşul şi fariseul: Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: „Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig”.

Aceasta era atitudinea fariseului, care nu îl ajuta la nimic. Celălalt semen al său, vameşul, era smerit şi îşi recunoştea păcatele. Şi Domnul Hristos spune: “că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela”.

E păcat greu clevetirea, bârfa. Şi dacă suntem oameni raţionali şi totuşi avem obiceiul să bârfim, să clevetim, să ponegrim, noi înşine suntem cei care pierdem. Pierdem foarte mult.
Sfinţii Părinţi s-au oprit cu seriozitate asupra acestei patimi. Pentru că devine clevetirea o patimă, bârfa o patimă. Unde este prezent un cerc de mai mulţi oameni se bârfeşte; se bârfeşte la infinit. Am zis că această patimă are şi ea urcuşul ei, dinamica ei, treptele ei de gravitate. Pentru că, la început, ţi se pare o joacă a-l cleveti pe celălalt. Iar, până la urmă, ajungi să comiţi lucruri grave.

Sfinţii Părinţi punctează mai multe trepte ale acestei răutăţi. La Avva Dorotei, de pildă, găsim trei trepte, şi anume: clevetire, judecare şi dispreţuire.

Atunci când ne referim la un semen al nostru, şi vorbim despre el, în loc să-i scoatem în evidenţă virtuţile, calităţile, ne aducem aminte că persoana cutare a minţit, sau că persoana cutare s-a îmbătat, sau că persoana cutare a desfrânat etc. Deci, aceasta este bârfa. Cutare a făcut cutare lucru.

Nu se opreşte însă răutatea la această măsură, pentru că pe a doua treaptă îl judecăm. Adică, plecând de la faptul că l-am văzut odată minţind, sau l-am văzut odată bând, sau că l-am văzut odată într-o situaţie nepotrivită, tragem o concluzie asupra vieţii lui întregi, îl judecăm: „Cutare este un mincinos, cutare este un lacom, cutare este un desfrânat”. L-am judecat. Deja, din punctul nostru de vedere, este vrednic de focul iadului.

De aceea ne şi spune un părinte din Pateric că un frate avea obiceiul să judece; să judece foarte mult. Îl judeca mai ales pe unul dintre prietenii săi. Şi când a murit prietenul său, a venit îngerul lui Dumnezeu cu sufletul şi i-a zis celui care judeca: dacă tu te-ai pus în locul Dreptului Judecător, spune acum unde să-l duc în rai sau în iad?

Este teribil. Pe scaunul de judecată stă Domnul Hristos. El împarte dreptatea, pentru că este negreşelnic. Nu-I putem uzurpa noi această calitate de Judecător, pe ca Mântuitorul o are.

Aşadar, întâi bârfim, sau clevetim; apoi judecăm. Însă lanţul răutăţii nu se opreşte aici, ci ajungem şi pe o a treia treaptă: dispreţuim. Omul pe care l-am clevetit, iar apoi l-am judecat, îl socotim ca „de ultimă speţă” şi-l dispreţuim. Din punctul nostru de vedere a murit, l-am ucis noi. Cu vorba l-am ucis.

Cu judecata noastră l-am ucis. Aceasta este culmea la care poate ajunge un om clevetitor, un om bârfitor: întâi îl vorbeşte rău pe fratele său; apoi îl judecă şi apoi îl dispreţuieşte. Din sufletul său a murit.

În Pateric există un capitol întreg cu această preocupare, de-a nu judeca niciodată. Am ales două întâmplări, din care învăţăm foarte bine că nu trebuie să judecăm; judecata este a lui Dumnezeu.

„Fosta un bătrân oarecare ce mânca în toate zilele câte trei pesmeţi. Cândva, a venit la el un frate şi, şezând ei să mănânce pâine, a pus fratelui trei pesmeţi, şi văzând bătrânul că încă îi mai trebuie, i-a adus alţi trei pesmeţi. Iar dacă s-a săturat, s-au sculat. Însă, l-a judecat bătrânul pe fratele şi i-a zis: „Nu trebuie, frate, să slujim trupului”. Iar fratele cerând iertare de la bătrânul, a plecat.

A doua zi, a venit vremea să mănânce bătrânul şi s-au pus pe masă trei pesmeţi, după obicei, dar îi era foame şi s-a înfrânat. A doua zi, la fel a pătimit. Deci a început a slăbi, şi a priceput bătrânul că i s-a întâmplat depărtarea lui Dumnezeu, şi s-a aruncat înaintea Domnului Dumnezeu cu lacrimi şi se ruga pentru depărtarea ce i s-a întâmplat.

Şi îndată a văzut un înger, care îi zicea: „Bătrânule, pentru că l-ai judecat pe fratele ţi s-a întâmplat aceasta să ştii dar, că cel ce poate să se înfrâneze pe sine, sau altă faptă bună oarecare face nu de voia sa le face, ci darul lui Dumnezeu este cel care îl întăreşte pe om”.

Acesta este o întâmplare. Şi o alta, foarte simpatică: „Aproape de un bătrân trăia un frate, care era mai împrăştiat, şi mai trândav la nevoinţă. Când acesta trăgea să moară, au venit lângă el unii dintre fraţi, şi văzând bătrânul că se duce din trup vesel şi cu bucurie, vrând să-i zidească pe fraţii care-i şedeau aproape, i-a zis: „Frate, noi toţi ştim că nu erai prea osârnic la nevoinţă, şi de unde aşa bucurie pe faţa ta, acum când pleci?”

Şi le-a răspuns fratele: „Credeţi părinţilor, adevăruri grăiesc: încă de când m-am făcut monah, nu ştiu să fi judecat om. Sau să fii ţinut pomenire de rău asupra cuiva, ci de s-a întâmplat cândva vreo prigonire cu cineva, în acel ceas m-am împăcat cu el”.

Deci, o să zic lui Dumnezeu: „Stăpâne, Tu ai zis: „Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi, ci iertaţi şi vi se va ierta vouă”. Şi a zis bătrânul: „Pace ţie fiule, căci fără osteneală te-ai mântuit şi ai câştigat Împărăţia Cerurilor”.

IPS Andrei Andreicuţ,
Morala Împărăţiei, Alba Iulia 2000, p. 60-63.
Sursa:http://www.eph.md