„Voi trebuie să vă naşteti din nou"
Cu aceasta se încheie lucrarea Vântului ceresc
„Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut noi!" (II Cor. 5, 17)."
... În rezumat, lucrarea Vântului ceresc s-ar putea înfăţişa astfel:
Întâi, Vântul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezeşte. El este un vânt trezitor din somnul şi moartea păcatelor. El trezeşte în diferite chipuri. Pe unii îi trezeşte cu adierile cele dulci ale Cuvântului lui Dumnezeu; pe alţii cu vifor şi furtuni de necazuri şi încercări. Dar trezirea aceasta este numai începutul mântuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă şi pierdută în care se află. E o trezire din morţi ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea şi lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne usucă toate încercările şi toate nădejdile de a ne putea mântui prin puterile proprii. După ce ne-a trezit, El ne apleacă din nou în mormântul pieirii şi ne face să strigăm, plângând cu lacrimi amare: O, Doamne, eu sunt un mort, eu sunt un pierdut, eu sunt un zdrobit, eu nu mai pot face nimic. „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte" (Rom. 7, 24).
După aceasta, urmează lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc. După ce s-a uscat toată iarba cea trecătoare şi toate florile cele lumeşti, Vântul cel ceresc aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, o sămânţă cerească. Aduce vestea cea scumpă şi dulce că sângele Domnului Iisus ne curăţeşte de orice păcat (I loan 1, 7), şi ne înviază la o viaţă nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a murit pentru noi şi, prin moartea Lui, noi putem învia la o viaţă nouă.
Aici este punctul de oprire al lucrării Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne trezeşte la o viaţă nouă. Aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, din care creşte o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă duhovnicească. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai este numai a noastră, ci este a Celui Ce ne-a dăruit-o. În această viaţă noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Celui Ce ne-a răscumpărat cu scump sângele Lui. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai slujeşte la doi domni, ci slujeşte şi trăieşte numai pentru un singur Domn şi Stăpân: Iisus Mântuitorul.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere de Sus. Cel născut din nou a primit în el o sămânţă de viaţă pe care nici lumea, nici iadul n-o mai pot smulge. Mai uşor ai putea smulge soarele de pe bolta cerului decât răsadul vieţii celei noi pe care Vântul cel ceresc l-a semănat în inima celui născut din nou. „Tot cela ce s-a născut de la Dumnezeu păcat nu face, căci sămânţa Lui întru dânsul petrece şi nu poate să păcătuiască, căci de la Dumnezeu s-a născut" (I loan 3, 9). „Şi eu voi da lor viaţa veşnică şi nimeni nu-i va mai răpi pe ei din mâinile Mele" (Ioan 10, 28).
Lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o înviere la o viaţă nouă, cu o schimbare din temelii a unei vieţi trăite în slujba la doi domni. Lucrarea Vântului ceresc nu se mulţumeşte niciodată cu smulgerea unor buruieni şi urzici (cu lăsarea unor năravuri rele). Nu se mulţumeşte niciodată cu o împăcare între omul cel vechi şi omul cel nou, între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, ci El vine ca o furtună şi strigă: Să piară omul cel vechi, să piară firea cea veche cu patimile ei!
Vântul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustieşte şi omoară tot ce-i lumesc în noi, pentru ca pe urma acestui „prăpăd" să poată zice: „Iată. toate s-au făcut noi; cele vechi s-au dus"(II Cor. 5, 17).
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării.
Oriunde veţi vedea suflete care păzesc o parte din Evanghelie şi calcă în picioare pe cealtă, să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc. Oriunde veţi vedea pe oameni trăind în minciuna şi înşelăciunea că pot sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc.
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la un om pe jumătate mort şi pe jumătate viu (în cele sufleteşti), ci el se opreşte numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se opreşte numai după ce a omorât cu totul în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, şi a înviat pe cel duhovnicesc.
În legea Vechiului Testament, era datina să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de curăţire. Dintre acestea, una era omorâtă, iar cealaltă lăsată vie. Aşa face şi Vântul cel ceresc. El omoară în noi firea cea veche şi lasă în viaţă numai pe cea nouă. Două „turturele" nu pot să trăiască în noi şi Duhul Domnului şi duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebuie să moară. Drept de viaţă are numai omul cel duhovnicesc.
O, ce dar mare este omul cel nou, omul cel duhovnicesc! Este ultima perfecţiune, ultima desăvârşire pe care o poate atinge un suflet ce locuieşte într-un vas de lut. Despre omul acesta a zis Ap. Pavel că este „casa lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 16) şi „lăcaş al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). ,,Au nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Cor. 3, 16). „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?" (I Cor. 6, 19). Ce vorbe mari! Este aceasta o desăvârşire pe care numai prin lucrarea Vântului ceresc o putem atinge. Lucrarea mântuirii noastre sufleteşti o pecetluieşte şi desăvârşeşte Vântul cel ceresc. Prin suflarea Lui se revarsă din viaţa noastră „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal. 5, 22).
De încheiere, vom spune deci că lucrarea Vântului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel duhovnicesc; se gată cu cuvintele: Voi trebuie să vă naşteţi din nou!
Rugăciune
Duhule Sfinte şi de viaţă dătătorule, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu şi să închei aceste învăţături despre suflarea Ta cerească, sfântă şi binecuvântată. Îţi mulţumesc preabinecuvântat Vânt ceresc, că ai suflat şi peste „oasele" mele şi le-ai dat duh şi viaţă, căci de nu venea suflarea Ta, eu eram şi azi un mort sufletesc şi n-aş fi putut scrie aceste învăţături. N-am spus tot despre lucrarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc. N-am spus decât foarte puţin. Suflarea Ta poate spune mai mult. Când suflă Vântul Tău, oamenii pot învăţa taine mari şi minunate pe care nici toate foile şi predicile din lume nu le pot spune. O, vino, Duhule Sfinte, şi suflă din cele patru vânturi peste mine şi viaţa mea! Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ceea ce mai este trupesc şi lumesc în mine! Sădeşte în inima mea sămânţa naşterii din nou, şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu sângele Crucii, ca să pot învia deplin într-un „om nou", o „făptură nouă"!
Barca vieţii mele stă gata, cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc şi suflă în ele, ca să ajung cât mai repede în Portul Veşniciei, unde mă aşteaptă Preadulcele meu Mântuitor, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor! Amin.
Cu aceasta se încheie lucrarea Vântului ceresc
„Deci dacă este cineva în Hristos, este o făptură nouă. Cele vechi s-au dus; iată toate s-au făcut noi!" (II Cor. 5, 17)."
... În rezumat, lucrarea Vântului ceresc s-ar putea înfăţişa astfel:
Întâi, Vântul cel ceresc face o lucrare de trezire sufletească. El trezeşte. El este un vânt trezitor din somnul şi moartea păcatelor. El trezeşte în diferite chipuri. Pe unii îi trezeşte cu adierile cele dulci ale Cuvântului lui Dumnezeu; pe alţii cu vifor şi furtuni de necazuri şi încercări. Dar trezirea aceasta este numai începutul mântuirii. E o trezire ce-i arată omului starea grozavă şi pierdută în care se află. E o trezire din morţi ce-i arată omului că el este un mort. Aici vine suflarea şi lucrarea cea uscătoare a Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne usucă toate încercările şi toate nădejdile de a ne putea mântui prin puterile proprii. După ce ne-a trezit, El ne apleacă din nou în mormântul pieirii şi ne face să strigăm, plângând cu lacrimi amare: O, Doamne, eu sunt un mort, eu sunt un pierdut, eu sunt un zdrobit, eu nu mai pot face nimic. „O, nenorocitul de mine, cine mă va izbăvi din o astfel de moarte" (Rom. 7, 24).
După aceasta, urmează lucrarea cea învietoare a Vântului ceresc. După ce s-a uscat toată iarba cea trecătoare şi toate florile cele lumeşti, Vântul cel ceresc aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, o sămânţă cerească. Aduce vestea cea scumpă şi dulce că sângele Domnului Iisus ne curăţeşte de orice păcat (I loan 1, 7), şi ne înviază la o viaţă nouă. Ne aduce vestea cea scumpă că El a murit pentru noi şi, prin moartea Lui, noi putem învia la o viaţă nouă.
Aici este punctul de oprire al lucrării Vântului ceresc. Vântul cel ceresc ne trezeşte la o viaţă nouă. Aduce în ţarina inimii noastre o sămânţă nouă, din care creşte o viaţă nouă, o viaţă schimbată, o viaţă duhovnicească. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai este numai a noastră, ci este a Celui Ce ne-a dăruit-o. În această viaţă noi nu mai suntem ai noştri, ci suntem ai Celui Ce ne-a răscumpărat cu scump sângele Lui. Din sămânţa aceasta răsare o viaţă nouă care nu mai slujeşte la doi domni, ci slujeşte şi trăieşte numai pentru un singur Domn şi Stăpân: Iisus Mântuitorul.
Aceasta este taina cea mare a naşterii din nou prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin căinţa şi întoarcerea la Dumnezeu a omului. Cel intrat în taina aceasta capătă o putere extraordinară, o putere de Sus. Cel născut din nou a primit în el o sămânţă de viaţă pe care nici lumea, nici iadul n-o mai pot smulge. Mai uşor ai putea smulge soarele de pe bolta cerului decât răsadul vieţii celei noi pe care Vântul cel ceresc l-a semănat în inima celui născut din nou. „Tot cela ce s-a născut de la Dumnezeu păcat nu face, căci sămânţa Lui întru dânsul petrece şi nu poate să păcătuiască, căci de la Dumnezeu s-a născut" (I loan 3, 9). „Şi eu voi da lor viaţa veşnică şi nimeni nu-i va mai răpi pe ei din mâinile Mele" (Ioan 10, 28).
Lucrarea Vântului ceresc se încheie totdeauna cu o renaştere sufletească, cu o înviere la o viaţă nouă, cu o schimbare din temelii a unei vieţi trăite în slujba la doi domni. Lucrarea Vântului ceresc nu se mulţumeşte niciodată cu smulgerea unor buruieni şi urzici (cu lăsarea unor năravuri rele). Nu se mulţumeşte niciodată cu o împăcare între omul cel vechi şi omul cel nou, între cele lumeşti şi cele duhovniceşti, ci El vine ca o furtună şi strigă: Să piară omul cel vechi, să piară firea cea veche cu patimile ei!
Vântul cel ceresc smulge din rădăcină, doboară totul; pustieşte şi omoară tot ce-i lumesc în noi, pentru ca pe urma acestui „prăpăd" să poată zice: „Iată. toate s-au făcut noi; cele vechi s-au dus"(II Cor. 5, 17).
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la jumătatea drumului, la jumătatea lucrării.
Oriunde veţi vedea suflete care păzesc o parte din Evanghelie şi calcă în picioare pe cealtă, să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc. Oriunde veţi vedea pe oameni trăind în minciuna şi înşelăciunea că pot sluji la doi domni, şi lui Dumnezeu şi lui Mamona (Matei 6, 24), să ştiţi că pe acolo n-a suflat Vântul cel ceresc.
Vântul cel ceresc nu se opreşte niciodată la un om pe jumătate mort şi pe jumătate viu (în cele sufleteşti), ci el se opreşte numai la omul cel înviat din nou. Lucrarea lui se opreşte numai după ce a omorât cu totul în noi pe omul cel vechi, pe omul cel lumesc, şi a înviat pe cel duhovnicesc.
În legea Vechiului Testament, era datina să se ducă la biserică două turturele, ca jertfă de curăţire. Dintre acestea, una era omorâtă, iar cealaltă lăsată vie. Aşa face şi Vântul cel ceresc. El omoară în noi firea cea veche şi lasă în viaţă numai pe cea nouă. Două „turturele" nu pot să trăiască în noi şi Duhul Domnului şi duhul acestei lumi. Omul nostru cel lumesc trebuie să moară. Drept de viaţă are numai omul cel duhovnicesc.
O, ce dar mare este omul cel nou, omul cel duhovnicesc! Este ultima perfecţiune, ultima desăvârşire pe care o poate atinge un suflet ce locuieşte într-un vas de lut. Despre omul acesta a zis Ap. Pavel că este „casa lui Dumnezeu" (I Cor. 3, 16) şi „lăcaş al Duhului Sfânt" (I Cor. 6, 19). ,,Au nu ştiţi că voi sunteţi casa lui Dumnezeu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi?" (I Cor. 3, 16). „Au nu ştiţi că trupul vostru este lăcaşul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi şi pe Care L-aţi primit de la Dumnezeu?" (I Cor. 6, 19). Ce vorbe mari! Este aceasta o desăvârşire pe care numai prin lucrarea Vântului ceresc o putem atinge. Lucrarea mântuirii noastre sufleteşti o pecetluieşte şi desăvârşeşte Vântul cel ceresc. Prin suflarea Lui se revarsă din viaţa noastră „roadele Duhului Sfânt care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Gal. 5, 22).
De încheiere, vom spune deci că lucrarea Vântului ceresc se gată cu omul cel nou, cu omul cel duhovnicesc; se gată cu cuvintele: Voi trebuie să vă naşteţi din nou!
Rugăciune
Duhule Sfinte şi de viaţă dătătorule, îţi mulţumesc că m-ai ajutat să scriu şi să închei aceste învăţături despre suflarea Ta cerească, sfântă şi binecuvântată. Îţi mulţumesc preabinecuvântat Vânt ceresc, că ai suflat şi peste „oasele" mele şi le-ai dat duh şi viaţă, căci de nu venea suflarea Ta, eu eram şi azi un mort sufletesc şi n-aş fi putut scrie aceste învăţături. N-am spus tot despre lucrarea Ta, preabinecuvântat Vânt ceresc. N-am spus decât foarte puţin. Suflarea Ta poate spune mai mult. Când suflă Vântul Tău, oamenii pot învăţa taine mari şi minunate pe care nici toate foile şi predicile din lume nu le pot spune. O, vino, Duhule Sfinte, şi suflă din cele patru vânturi peste mine şi viaţa mea! Usucă şi omoară cu suflarea Ta tot ceea ce mai este trupesc şi lumesc în mine! Sădeşte în inima mea sămânţa naşterii din nou, şi o stropeşte neîncetat cu revărsările Tale şi cu sângele Crucii, ca să pot învia deplin într-un „om nou", o „făptură nouă"!
Barca vieţii mele stă gata, cu pânzele întinse. O, vino, preabinecuvântat Vânt ceresc şi suflă în ele, ca să ajung cât mai repede în Portul Veşniciei, unde mă aşteaptă Preadulcele meu Mântuitor, ca să trăiesc cu El în vecii vecilor! Amin.
Părintele Iosif Trifa
din cartea "Vântul cel ceresc "
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu