BUCURIA, SEMNUL PRIETENIEI CU DUMNEZEU

„Nădejdea este lanţ puternic agăţat de ceruri. Dacă ne ţinem strâns de el ne trage încetul cu încetul spre înălţimea aceea şi ne ridică deasupra tuturor răutăţilor din această viaţă” (Sfântul Ioan Gură de Aur)

Şi cei credincioşi şi cei necredincioşi şi cei buni şi cei răi şi bărbaţii şi femeile intuiesc, recunosc şi afirmă că prietenia este una din stările cele mai dorite şi aşteptate, care poate fi între două sau mai multe persoane.

Când ai un prieten apropiat, simţi că ceva din frumuseţea şi calităţile lui sufleteşti, te susţin în viaţă, în existenţă şi îţi transmit o bucurie pe care ai vresa să o ai continuu. Dacă acest lucru este aşa de frumos între între persoanele omeneşti, ce poate simţi cineva atunci când simte prietenia cu Dumnezeu! Prietenia cu Dumnezeu este o miere rară care poate fi gustată în prietenia cu prietenii lui Dumnezeu. Prietenia cu Dumnezeu, atunci când se întâmplă cu adevărat este afirmată de un semnul bucuriei. Este un dar aşa de mare să ai un tovarăş voios şi mulţumit şi este o povară să trăieşti cu cineva care pururi este nemulţumit, cârtitor şi trist.

În viaţa cotidiană, în viaţa de zi cu zi, în psihologie şi în duhovnicie, toţi oamenii râvnesc să atingă această stare de mulţumire şi bucurie. Starea de mulţumire este aşa de vulnerabilă, omul nu are nici un instrument sigur prin care să stăpânească pacea, liniştea, aşezarea şi mulţumirea. Bucuria este un dar care vine de sus şi nu are în mod obligatoriu legătură cu condiţionările exterioare.

Citeam, nu demult, într-o carte „Din teminţă spre sinaxare”, despre modul cum a trecut pe tărâmul celălalt un preot care a trecut prin suferinţe inimaginabile. Ca şi cum ar fi vorbit cu o persoană necunoscută, invizibilă, dar foarte prezentă întreabă:

- De ce, Doamne, de ce?

- ....

- Ştiu, Doamne, ştiu!

- ...

- Înţeleg, Doamne, înţeleg!

Şi învăluit de o linişte şi de o pace imperială a trecut către viaţa cealaltă în Împărăţiei lui

Dumnezeu.

Atunci când Dumnezeu se sălăşluieşte în inima noastră, în sufletul nostru se naşte mulţumirea, se naşte bucuria, se naşte pacea. De aceea şi Sf. Ap. Pavel ne îndeamnă să dăm mulţumire pentru toate (I Tes 5, 18). Să dăm ulţumire pentru toate pentru că „Dumnezeu se foloseşte chiar şi de cele rele pentru promovarea binelui” (Sf Grigorie de Nyssa).

Câţi dintre noi n-am fost măcar o singură dată în viaţă dominaţi, risipiţi de întristare, depresie? De ce? Pentru că semnul prieteniei cu Dumnezeu a fost prăbuşit, a fost anulat, pentru că prietenia noastră cu Dumnezeu nu a fost o realitate puternic înrădăcinată în noi. Prietenia cu Dumnezeu înseamnă încredere neclintită în purtarea Sa de grijă. Fără o încredere nezdruncinată în Dumnezeu sufletul nu află odihna. De aceea Sf. Ioan Gură de Aur spune: „Omul care se teme de Dumnezeu cum se cuvine şi se încrede în El a atins rădăcina bucuriei şi are izvorul întregii veselii”. Dar această încredere odihnitoare este un pisc pe care nu îl cucereşti doar printr-o privire uimitoare.

Uneori Dumnezeu ne lasă dominaţi de întristare pentru a ne arăta ce putem face noi atunci când suntem singuri. Omul fară ajutorul lui Dumnezeu ajunge să fie purtat adeseori fie în tenebrele mândrei, fie ale desnădejdii. Aceasta este diada întunericului care îi şopteşte insidios omului, fie că este un nimeni şi că existenţa lui nu are nici un sens, fie că este o persoană mult mai importantă decât celelalte. Şi este ciudat că aceeşi persoană este chinuită la intervale scurte de timp, fie de mândrie fie de desnădejde, fapt care evidenţiază lucrarea duhurilor rele care înviforează şi chinuie sufletul omenesc. Duhurile însingurării vrea să ne despartă prin gânduri tenebroase, prin necredinţă şi îndoială de Duhul Sfânt, izvorul bucuriei noastre pentru a ne duce în hăul întristării şi al dezolării. În Acatistul Duhului Sfânt îl rugăm pe Dumnezeu să ne întindă mâna şi să ne aducă raza izbăvirii când ne aflăm în această stare: „Când Duhul Sfânt S-a îndepărtat de la Saul atunci spaima şi neliniştea l-au cuprins, iar întunericul desnădăjduirii l-a coborât în cele mai dedesubt; aşa mi s-a întâmplat şi mie în ziua întristării şi împietririi sufletului meu, căci m-am îndepărtat de la lumina Ta. Veselia sufletului meu, dă-mi a te chema necontenit până ce lumina Ta mă va lumina pe mine cel împuţinat la suflet!”

Când omul îşi concentreză prea mult atenţia spre trecut şi împrospătează în memorie eşecurile sale, atunci el este hărţuit de întristare. Asupra trecutului nu se mai poate opera niciodată, trecutul rămâne trecut, de aceea atuci când încearcă să îndrepte şi înfrumuseţeze în mintea sa greşelile sale din pricina cărora acum suferă, în sufletul său se naşte melancolia şi depresia. Atunci când amintirea evenimentelor neplăcute creează în suflet întristarea omul trebuie să înţeleagă ca „singura nenorocire este să fii despărţit de Hristos” (Sf Ioan Gură de Aur). Sau ceea ce spune poetul Traian Dorz: „Poţi să renunţi la tot ce ai,/ să nu renunţi la rai/. Poţi pierde tot ce ai frumos,/ să nu-l piezi pe Hristos”.

Atunci când legăm mulţumirea noastră numai de lucrurile cele vremelnice, numai cu aspiraţiile pământeşti, vedem tot mai neputincioşi cum ele se risipesc ca nişte iluzii undeva într-un viitor îndepărtat care niciodată nu se face prezent. Toate realizările lumii, toate performanţele artei lumeşti (muzica, pictura...) ne spun că există o fericire, există o împlinire dar nu ne deschid calea către acestea. Ne vorbesc de rai, dar nu ne deschide calea către el. Toate lucrurile care ne uimesc şi ne exaltă de multe ori, înfiripă şi dezvoltă în noi un complex refulat al paradisului pierdut. Este imposibil să vâsleşti pe marea de sensuri ale exaltărilor confuze din lumea artei şi să nu rătăceşti în tenebrele întristării şi ale lipsei de sens. Dar dacă în acest univers găseşti calea pe care Dumnezeu a deschis-o spre tărâmul bucuriei, atunci arta te ajută să te apropii de Dumnezeu.

Părintele Profesor Alexander Schmemann în cartea sa „Euharistia, Taina Împărăţiei”, leagă mulţumirea de cunoaştere a lui Dumnezeu şi zice aşa: „Aşa cum este cu neputinţă să Îi mulţumeşti lui Dumnezeu fără să-L cunoşti, tot aşa este cu neputinţă să-L cunoşti pe Dumnezeu şi să nu Îi mulţumeşti... Cunoaşterea lui Dumnezeu transformă viaţa în mulţumire, iar mulţumirea transformă veşnicia în viaţa veşnică “. De aceea atunci când Îl aflăm şi Îl cunoaştem pe Hristos Care ne deschide calea adevărată spre Împărăţia Sa, abia atunci, în sufletul, se naşte mulţumirea şi bucuria.

În Sfânta Liturghie suntem contemporani cu toate evenimentele pe care Mântuitorul Hristos le-a făcut pentru mântuirea noastră, de la Naştere şi până la cea de a doua Venire a Sa. Da, în Liturghie, suntem contemporani chiar în cea de-a doua venire a Mântuitorului. Deci noi nu ne mai temem de Sfârşitul Lumii, dacă trăim cu adevărat Sfânta Liturghie.

Când conştientizezi şi mai ales când simţi că trăieşti în Împărăţia lui Dumnezeu, în suflet se naşte mulţumirea. Este sugestiv faptul că cuvântul „mulţumire” traduce cuvântul grecesc „euharistie”. Vedeţi, în Liturghie, Dumnezeu vrea să ne ducă pe tărâmul euharistiei adică pe tărâmul mulţumirii. Iar dacă ne gândim că viaţa este o liturghie universală, înţelegem că Dumnezeu dacă vrea să dea omului ceva, acest dar este mulţumirea şi fericirea.

Aşa cum puem vedea prietenia cu Dumnezeu nu este o serenadă dulce, un cântec siropos, ea este un drum cu multe căderi şi ridicări. Este o relaţie în care bucuria, pacea şi încrederea sunt înviforate fără milă de însingurare, tristeţe şi îndoială. În mod paradoxal prietenia cu Dumnezeu nu face viaţa mai uşoară, ci mai grea; până ajungi să cucereşti o certitudine treci prin atâtea lupte. „Cu toate acestea numai astfel de lupte îl ajută pe om să-şi împlinească vocaţia sa umană, superioară; numai în astfel de lupte cu eforturi, în urcuşiri şi coborâşuri, omul se poate considera persoană cu adevărat” (Alexander Schmemann, Tatăl nostru, p. 28).

Să-I cerem lui Dumnezeu mulţumirea şi să ne silim să o cucerim. Că Dumnezeu lucrează euharistia (mulţumirea) Sa în sufletele care se silesc să deprindă acest meşteşug ceresc.

Vasilcă Nica