"Sunt oameni la care amintirea trecerii lor prin lume e tot atât de vie, de nu chiar mai luminoasă, decât însăşi scurta lor existenţă pământească. Timpul consumă tot ceea ce era perisabil în fiinţa lor, dă la o parte toate micile mizerii legate de o mână de pământ, şterge rugina prejudecăţilor contemporanilor, lăsând să apară dincolo de ani, strălucitor şi biruitor, omul spiritual, model de vieţuire pentru generaţii de-a rândul.
Un astfel de om a fost blândul învăţător IOAN MARINI, de la a cărui trecere la Domnul se va împlini anul acesta, la 2 februarie, 63 de ani.
Suferinţa, care l-a cercetat încă din anii tinereţii, i-a dat prilejul să-l întâlnească pe un alt mare înfrăţit cu durerea şi jertfa, pe Părintele Iosif Trifa, întemeietorul pământesc al mişcării religioase «Oastea Domnului», din cadrul Bisericii Ortodoxe Române.
Era în Sanatoriul Geoagiu, unde tânărul învăţător fusese adus de o boală nemiloasă. Sufletul îi era măcinat de deznădejde, căci orizontul vieţii i se părea prea de timpuriu cufundat în negură. Dar întâlnirea cu preotul de la Sibiu i-a marcat întreaga existenţă, dându-i o altă înţelegere a rosturilor omului în lume.
De acum boala şi suferinţa primeau un alt înţeles, erau văzute prin răbdarea tăcută şi mântuitoare a Golgotei.
Pacientul a părăsit sanatoriul cu boala... ameliorată, dar cu sufletul complet vindecat.
Din slăbiciunea trupului supus trecerii inevitabile s-a ivit făptura cea nouă, născută din lacrimi şi căinţă.
La început vorbirea lui era plină de poticniri, preaplinul inimi nu găsea cuvântul cel mai nimerit.
Cu timpul, pe măsură ce s-a dăruit lui Hristos, pe măsură ce îl trăia zilnic în viaţa lui, în Şcoala Duhului Sfânt, a primit un duh de vorbire căruia „ nimeni nu-i putea sta împotrivă".
Privirea, cuvântul, gestul, întreaga lui fiinţă deveneau o putere care dărâma zidurile păcatului, făcând inimile să se prăbuşească, zdrobite de căinţă, la Crucea Domnului Iisus.
Prima cetate cucerită pentru Dumnezeu va fi însăşi comuna Săsciori, locul unde a văzut lumina zilei înflăcăratul apostol.
Cârciumile se închid, ţigara dispare din viaţa sătenilor; în case, pe uliţe şi pe ogoare în loc de înjurături se aud cântări de laudă pentru Domnul!
Mai târziu, câmpul lui de acţiune se va extinde asupra Banatului, Transilvaniei, îndeosebi cea de nord, Moldovei, mai ales în timpul marii secete din vara anului 1946.
Suferind împreună cu mulţimile flămânde şi însetate, le vestea adevărurile mântuitoare, potolindu-le foamea şi setea cu pâinea cea nepieritoare şi cu apa cea vie a Cuvântului Evangheliei.
În Apahida sau la Alba Iulia, la predica lui ţinută pe peronul gării, călătorii, personalul trenului, mecanicii de locomotive l-au înconjurat din toate părţile şi, fermecaţi de puterea cuvântului lui Dumnezeu, au întârziat mai bine de o oră, uitând de călătoria pământească şi schimbând macazul spre Patria Cerească. Întâlnirea cu acest om al lui Dumnezeu, care s-a lepădat de toată grija cea lumească, îmbrăcând haina sărăciei şi a smereniei, însemna un prilej unic, un moment de conştiinţă şi de adevăr răscolitor.
Când, în 1929, „gornistul de la Sibiu" îl cheamă în redacţia săptămânalului «Oastea Domnului», renunţă la toate şi se dăruieşte ogorului Evangheliei cu o desăvârşită lepădare de sine, asemenea părintelui său duhovnicesc.
Nu peste mult timp, răspunzând aceleiaşi chemări, va veni de pe plaiurile bihorene tânărul Traian Dorz, viitorul poet, din a cărui harfă se va închega „doina Golgotei", doina unui neam care şi-a purtat crucea în istorie, însângerând veacurile, şi căruia, ca dreaptă răsplătire, la vremea rânduită, Dumnezeu i-a dăruit, în mila Sa, învierea naţională şi spirituală.
Amândoi vor deveni „calfele lui Neemia", rămânându-i statornici în biruinţe şi înfrângeri, sorbindu-i cu evlavie nu numai învăţăturile, ci şi ultima suflare, în casa de pe Aleea Filozofilor din Sibiul anilor 1938.
Astfel, pe paginile ziarelor «Lumina Satelor» şi «Oastea Domnului» şi-a făcut ucenicia pentru a deveni un condei înaripat şi o sabie de luptă încercată.
Articolele publicate în aceste ziare, iar mai târziu în «Isus Biruitorul», «Viaţa Creştină», «Familia Creştină», «Misionarul Vieţii Creştine» sau în bogatele calendare de masă, izvorau dintr-o experienţă religioasă profundă şi roditoare.
Avea responsabilitatea cuvântului scris şi rostit, fiecare predică sau articol însemnând pentru el o frângere de sine pe altarul adevărului.
Conştiinţa lui de luptător al lui Hristos nu-i permitea să lovească în vânt, ci întotdeauna la ţintă.
Ştia să răspundă cu îndrăzneală şi la obiect unor intelectuali batjocoritori de cele sfinte, punându-i la punct nu cu armele unui Goliat teologic, ci cu pietricica smeritului David.
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost închis ca... „eretic şi răzvrătit".
Acolo, în celulă, prin exemplul unui creştinism model unit cu meditaţia, rugăciunea şi dragostea jertfitoare, îi eliberează pe mulţi din robia păcatului, chemându-i la pocăinţă şi la viaţă cu Hristos.
Dar convertirea cea mai spectaculoasă este aceea a doi intelectuali de forţă: un profesor de latină şi un medic - care slujiseră o ideologie izvorâtă din ură şi teroare.
— Dumneata şi popa Trifa, i se adresă unul din ei, n-aţi urmărit decât să faceţi afaceri cu ziarele şi cu sutele de mii de cărţi cu care aţi umplut ţara!
La aceasta, blândul Marini i-a răspuns cu demnitatea şi siguranţa pe care numai Adevărul le poate da:
- Puteţi să-mi arătaţi, aici în Sibiu sau în vreun loc din ţară, care este vila ori fabrica preotului Iosif Trifa?
S-a găsit, cumva, după moartea lui vreo sumă de bani depusă la vreo bancă din ţară sau străinătate? La Geoagiu, la Sibiu, la Davos în Elveţia, n-a ,, depus " decât suferinţă... Este singurul aur pe care l-a strâns cu o lăcomie sfântă în toţi anii vieţii lui! Ba, mai mult, pe patul de moarte i-a fost luată până şi modesta reverendă de preot... A murit în sărăcie şi umilinţă el, care a îmbogăţit sute de mii de suflete cu aurul curat al Evangheliei.
Cât despre mine, iată cu ce m-am ales după atâţia ani de colaborare cu dânsul: căciula asta roasă şi paltonul vechi care-l vedeţi pe mine.
Mi le-a lăsat ca dar şi amintire înainte de a închide ochii.
Au trecut săptămâni la rând, până când, într-o zi mândria şi încăpăţânarea de cremene ale celor doi intelectuali s-au topit sub lucrarea înnoitoare a Duhului Sfânt.
La părăsirea celulei au ieşit făpturi noi întru Hristos.
Asemenea dascălului său, a trăit în suferinţă, sărăcie şi smerenie. Şi cât de bine îi stătea lui în această haină a smereniei! Ţinea atât de puţin la el şi la viaţa lui. Suferea mereu de suferinţa aproapelui. De fapt, a iubi cu adevărat înseamnă a trăi viaţa aproapelui. Puţinii bani câştigaţi nu întârziau prea mult în buzunarul lui. La Cluj, strângea săracii de pe străzi, îi ducea la o cantină, le plătea prânzul şi, în timp ce aceştia îşi potoleau foamea, le vestea cuvântul Evangheliei. Aceasta pentru că binele material neînsoţit de cel spiritual nu este mântuitor. Pe stradă, în tren şi pe drumurile ţării, în desele lui călătorii misionare, dispăreau de pe el pardesiul, haina, puloverul, acestea ajungând, cu discreţie, la cei care, considera el, se aflau în mai mare strâmtorare şi suferinţă decât dânsul.
Era aşa de puţin legat de lucrurile şi bogăţiile, sau chiar de confortul de care viaţa noastră, a celor de azi, atârnă atât de mult!
În vara anului 1946, într-o adunare mare, la Roşia Montană, a vestit Cuvântul cu o aşa putere, încât toate inimile erau scăldate în lacrimile pocăinţei. Un inginer de la mina de aur nu ştia cum să-şi arate bucuria şi recunoştinţa faţă de acest om care i se părea extraordinar. A părăsit adunarea iar, după un sfert de oră, a revenit şi, îndreptându-se spre omul lui Dumnezeu, îi întinse o cutiuţă frumoasă. Acesta o deschise calm, apoi din ea, deodată, a strălucit în lumină un bulgăraş de aur. Uimire generală! L-a luat în mână, l-a întors pe o parte şi pe alta, fără cea mai mică urmă de surpriză ori de satisfacţie pe faţă. Apoi, cu gestul cu care ai ţine în mână o bucată de fier ruginit, îi întinse binevoitorului său preţiosul metal. - Dar e-al dumneavoastră! Vă rog, luaţi-l, stărui din toată inima inginerul. - Nu. Mulţumesc, dar faţă de aurul pe care îl am aici, zise el luând Biblia în mână, este atât de uşor şi de spălăcit... În drumul spre cer, metalul ăsta nu rezistă!
În noaptea Anului Nou 1947, în biserica ortodoxă din Săsciori, la îngroparea anului vechi, ca sub lumina unei înştiinţări de Sus, a încheiat ultima parte a testamentului său pentru Oastea Domnului, spunând printre altele:
„ Va veni vremea, şi trebuie să ne pregătim de pe acum pentru ea, când centrul de greutate nu va mai cădea pe adunarea din pieţe, săli de conferinţe sau alte locuri publice, ci pe «Biserica» din doi sau trei de la Evanghelia Sf. Matei, 18, 20, adică pe «celula de rugăciune».
Prin aceasta va vorbi Domnul Iisus oamenilor din această parte a lumii, pentru multă vreme de aici înainte.
Însăşi Biserica-Mamă va fi în suferinţă, iar toţi aceia care se vor lupta să nu dea Cezarului ceea ce este a lui Dumnezeu, vor avea de pătimit.
Vor veni zilele când firma va fi dată jos, iar credincioşii vor scrie în fiecare zi o pagină de Evanghelie, nu cu vorbe, ci cu sângele faptelor izvorâte din trăirea cu Iisus cel Răstignit; o trăire nu pe Tabor, ci jos în Ierusalimul care închide pe prooroci sau le dă o cruce de pe care vor fi părtaşi la marea înviere. Oamenii pot răstigni Adevărul, îl pot pune sub lespezi grele, dar ultimul cuvânt este totdeauna al lui Dumnezeu: ÎNVIEREA!" Secretul acestei vieţi exemplare? Totala lepădare de sine, smerenia, fapta bună, statornicia în păzirea şi păstrarea adevărului primit, rugăciunea şi iar rugăciunea unită cu postul cel adevărat!
Acest slujitor al Adevărului, cum prindea o clipă de răgaz, alerga la rugăciune.
El simţea nevoia permanentă de a fi în legătură continuă cu Cerul. Rugăciunea era oxigenul care îi întreţinea mereu vie arderea spirituală.
Când venea la Săsciori, dacă era vreme frumoasă, îl vedeai seara cum o lua spre pădurea de brazi ce urca de pe malurile râului Sebeş.
Se afla acolo, de îndată ce părăseai o cărăruie anevoioasă, o stâncă cu un intrând ce-l ferea de privirile vreunui trecător întâmplător.
Şi, deodată, totul devenea rugăciune! Luna, stelele, ierburile, brazii, vietăţile, clipocitul vesel al undelor, toate se uneau cu glasul lui într-o rugăciune de mulţumire unică şi necuprinsă a tuturor văzutelor şi nevăzutelor, adresată Marelui Creator care toate le-a întocmit cu atâta dragoste şi înţelepciune!
De câte ori nu pleca în amurg şi se întorcea în zori... Uneori dispărea în toiul adunării. Era atâta putere în Cuvântul vestit, încât întreaga adunare se transforma într-un râu de lacrimi mântuitoare. Fiecare se simţea primenit, descătuşat, o făptură nouă în Hristos. De-abia mai târziu, după ce asemenea ,, dispariţii" s-au mai repetat, am înţeles că în adunare sau biserică era putere pentru că, în ascuns, cineva stăruia cu suspine negrăite. Asemenea rugători, fie că se află în pustie, sau în creierii munţilor, fie că străbat satele şi oraşele, sunt sarea şi lumina pământului.
Dumnezeu îi rânduieşte să fie astfel pentru ca noi cei mulţi care facem umbră pământului, cufundaţi în negura îngrijorărilor şi îndoielilor, să avem, din loc în loc, stâlpi de foc şi de aducere-aminte care să ne ajute să nu ne abatem, ci să ţinem drumul înainte spre ţinta mântuirii noastre.
Apostol înflăcărat al lui Hristos, în veacul acesta de pe urmă, Ioan Marini rămâne un exemplu luminos pentru toţi aceia care şi-au făcut din mântuire idealul suprem al existenţei lor, iar din Ierusalimul cel Ceresc culmea dorurilor lor sfinte.
Gheorghe Precupescu
prefaţă la cartea "Păcatul"
scrisă de fr. Ioan Marini
