„Când trecea, Iisus a văzut pe un orb din naştere.“ (Ioan 9, 1)

Numai cine caută, acela găseşte, numai cine se uită, acela vede şi numai cine bagă de seamă, acela cunoaşte! Hristos a venit să caute şi să mântuiască ce era pierdut, adică pe aceia pentru care nu mai era absolut nici o nă-dejde de mântuire (Luca 19, 10).

Hristos a venit să vindece ceea ce era pe moarte, ba chiar ceea ce era mort, adică pe aceia care nu mai aveau absolut nici o cale şi nici o nădejde de scăpare. Hristos a venit să izbăvească pe cei robiţi, adică pe aceia care, prin ei înşişi sau prin alţii din afară, nu mai puteau avea absolut nici un alt mijloc de izbăvire şi nici o nădejde, cât de îndepărtată, de vreo răscumpărare (Isaia 24, 6-8; 1 Petru 3, 12-22).

Dar pentru că nici unii din aceştia nu-L cunoşteau pe Iz-băvitorul trimis să-i scape, fiindcă Faţa Lui era acoperită, iar ei nu ştiau unde şi cum să-L caute, îi căuta mereu El pe ei. Domnul Iisus trecea anume prin casele pe unde zăceau cei bolnavi şi îi căuta El să-i vindece.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera Sfântului Ierarh Grigorie Teologul (329-390)

Prieten al Sfântului Vasile cel Mare, teolog capadocian şi mare apărător al dreptei credinţe din secolul IV, cunoscut şi ca Grigorie de Nazianz.

"Omuleţul cel gârbov răspândea lumină dumnezeiască şi măreţie. Vorbise, iar cuvintele îi fuseseră arzătoare. Adevăr, poezie, străpungerea inimii... toate dimpreună. Îşi călăuzise credincioşii spre înviere; o simţeau cu toţii! O gustaseră cu toţii şi, de aceea, n-o vor mai uita nicicând...

“Mort lumii, tuturor plăcerilor vieţii, nu mai iubea decât cele dumnezeieşti. Mânca pâine cu sare şi bea apă. Hainele sale erau groase şi pământul îi servea drept pat. Ziua muncea din greu, iar noaptea se ruga, priveghea şi scria. Elocvenţa profană, pe care o studiase aşa de mult, o considera netrebnică, ca şi averile. Cărţile clasice le lăsa să le mănânce moliile şi praful. Onorurile erau numai nişte visuri deşarte a căror iluzie amăgeşte pe oameni. Nimic nu era în stare să-l lipească de lumea aceasta, dar aceasta nu-l oprea a chivernisi casa părintelui său. Răbdarea sa fusese încercată prin diferite boale. Era pleşuv şi slab de post şi cu cearcăne la ochi din cauza lacrimilor. Plângea foarte mult pentru păcatele lui şi ale altora”.( Stelianos Papadopoulos, din cartea "Vulturul rănit"- Viaţa Sf. Grigore Teologul)

Cel supărăcios caută ce-i place lui

Proverbe 18,1:

„Cel supărăcios caută ce-i place lui
şi se supără de orice lucru bun.”

Adevăratul credincios al lui Dumnezeu este acela care în toate lucrurile caută în primul rând folosul lui Hristos,
apoi, folosul de-aproapelui său
şi numai după aceea, folosul său(1Cor.10,24-33; Filip.2,4).

Falsul credincios însă umbla, totdeauna, numai după foloasele lui(Filip.2,21),
se gândeşte numai la sine,
îi pasă numai de el însuşi.
Nici nu se gândeşte la voia lui Dumnezeu, nici nu-şi aduce aminte de sufletul şi bucuria de-aproapelui său niciodată.
Ce crudă fiinţă este omul egoist, omul iubitor de sine. Omul care nu-şi vede decât foloasele lui!

Puterea vorbei

"De foarte multe ori aruncăm cuvinte pe care mai târziu le regretăm. Câteodată furia ne face să ne pierdem cumpătul şi să reacţionăm iraţional, împroşcând cu vorbe care îl rănesc profund pe celălalt şi ne afectează relaţia de căsnicie. Vorbele grele vin uşor la gură atunci când furia domină raţiunea, dar efectul lor în sufletul celui de lângă noi este foarte profund. De îndată ce trece furtuna, ne pare rău. Am fi vrut să nu spunem ce am spus, mai ales că nici măcar nu e chiar aşa, furia având şi acest efect de a ne face să exagerăm lucrurile. Este însă prea târziu… 

Dacă nu putem schimba lucrurile deja înfăptuite, cu siguranţă putem schimba ceea ce urmează să se întâmple. În astfel de situaţii, când există discuţii în contradictoriu şi cel puţin unul dintre soţi este furios, psihologii ne recomandă să numărăm până la 10, cu scopul de a oferi câteva secunde de calmare şi de a angaja creierul în altă activitate, până ce tensiunea se domoleşte puţin. Este o soluţie care chiar funcţionează. Vă propun însă o alternativă mult mai eficientă: chemaţi-L în acele clipe pe Dumnezeu, spunând din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”, chemând în ajutor harul pe care l-aţi primit în Taina Cununiei. Repetaţi această scurtă rugăciune de câteva ori şi veţi simţi cum puterea răului slăbeşte la invocarea prezenţei Domnului, furia se domoleşte şi raţiunea îşi recâştigă drepturile. 

Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. (Ps. 140, 3)" 

Preoteasa Natalia Corlean,

articol publicat in revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului"

 nr. 31 - august 2009 

Vindecarea celor zece leproşi

"...Dumnezeiescul apostol Pavel, în cuvântul care s-a grăit astăzi ne învaţă: “Fraţilor, când se va arăta Hristos, Care este viaţa voastră, atunci şi voi, împreună cu El, vă veţi arăta întru mărire (întru slavă). Drept aceea omorâţi mădularele voastre, ale omului pământesc (adică ale omului care vede numai în materie, numai în trup): desfrânarea, necurăţia, patimă, pofta cea rea, lăcomia, care este o închinare la idoli” (Coloseni 3, 4-5). Şi ce-au fost idolii dacă nu tocmai o zeificare, o îndumnezeire a patimilor omeneşti şi a lumii acesteia dezrădăcinate – în conştiinţa lor, nu în fiinţa ei – din Dumnezeu? Şi zice iarăşi Apostolul: “Acum deci lepădaţi şi voi toate acestea: mânia, iuţimea, răutatea, defăimarea, cuvântul de ruşine din gura voastră. Nu vă minţiţi unul pe altul, fiindcă v-aţi dezbrăcat de omul cel vechi, dimpreună cu faptele lui, şi v-aţi îmbrăcat în omul cel nou, care se înnoieşte, spre deplină cunoştinţă, după chipul Celui ce l-a zidit (adică al Mântuitorului Hristos)” (Coloseni 3, 8-10). Tatăl, din voinţa Lui dumnezeiască ne-a zidit pe toţi, prin Fiul şi după chipul Fiului, în Duhul Sfânt. Apostolul, deci, iubiţilor, ne spune acest adevăr: lepădaţi toate aceste forme ale răului, care vă descompun! Prin care vă pierdeţi unitatea adâncă cu Dumnezeu şi unitatea dinlăuntrul vostru. Căci nu e unitate a sufletului fără legătură cu Cel Unul Dumnezeu; şi această unitate se întipăreşte apoi în făptura mea.

DUMINICA DUPĂ BOTEZUL DOMNULUI- ÎNCEPUTUL PROPOVĂDUIRII MÂNTUITORULUI

TROPAR 

Pocăiţi-vă, că s-a apropiat Împărăţia cerurilor ai strigat, Hristoase,
Şi cu cheia cuvântului Tău ai deschis cămările inimilor neputincioase,
Cu razele cuvintelor Tale luminează şi cetăţile sufletelor noastre,
Ca să Îţi aducă cântare veselitoare în ploaia de gânduri luminoase.

  CONDAC 

O, prea dulcele glas al Mântuitorului sufletelor noastre,
Vestirea pocăinţei umple inimile de gânduri luminoase,
Veniţi să ne adăpăm din izvorul Duhului spre mântuire,
Şi să lucrăm faptele credinţei spre a dobândi nepătimire.

  ICOS 

Glasul Cuvântului cheamă pe toţi la mântuire,
Şi descuie inimile cele ţinute în deznădăjduire,
Apropiatu-s-a Împărăţia cerurilor în chip luminat,
Veniţi cu toţii să slujim Mântuitorului Împărat.

Iisuse, Glasul Cel dulce al Luminii,
Îndreptarea gândului spre limanul nepătimirii,
Oglinda slavei Părintelui ceresc,
Frumuseţe revărsată în gând îngeresc,
Lumină mai presus de minte,
Povăţuitor pe cărările sfinte,
Ridicarea gândurilor deasupra mării păcatelor,
Focul Ce arde spinii osânditori ai patimilor,
Mângâierea celor cuprinşi de întristare,
Înălţimea a slavei celei netrecătoare.

Mărgăritare duhovniceşti - citate din opera lui Avva Moise – Sfantul “Harap Alb” al pustiei Egiptului

Acest fericit era de neam etiopian si la fata peste tot negru, fiind sluga unui oarecare ce se afla la lucruri politicesti. Pentru firea lui cea rea si pentru viata tâlhareasca l-a gonit domnul sau. Pizmuind el pe un pastor care îl zaticnise de la un lucru rau, s-a hotarât sa-l ucida; si aflând ca acela este de cealalta parte de apa Nilului si fiind apa mare, îsi lua sabia în gura, si-si puse camasa în cap, si trecu înot. Dar pastorul prinzând de veste a fugit; atunci el a junghiat patru berbeci alesi, si însiruindu-i pe o funie, a trecut iarasi Nilul înot. 

Si mâncând carnurile, si vânzând pieile pe vin, s-a dus la sotii lui. Acestea le-am povestit ca sa vedeti, ca este cu putinta ca cei ce vor, pot sa se mântuiasca prin pocainta. Acesta în cele din urma venind întru umilinta, din oarecare primejdie, s-a dus la o mânastire, si atât s-a pocait încât a tras si pe sotii lui catre Hristos prin pocainta. 

„Mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (I Ioan 1, 1) (pipăitul)

Cât de bogată, frumoasă, „concretă” şi „materială” este lumina harului care traspare într-o inimă curată! Ea depăşeşte orice materialitate vulgară, dar în acelaşi timp orice înţelegere abstractă. Pentru omul înrobit păcatului a cărui putere de simţire a fost pierdută, ceea ce nu este materialitate este iluzie.
Dar pentru credinciosul matur experienţa duhovnicească este atingerea minunii. „Este un simţ de pipăire a sufletului care se atinge de Cuvântul, lucru ce se săvârşeşte printr-o pipăire netrupească şi spirituală cum s-a spus: „Mâinile noastre au pipăit despre Cuvântul vieţii” (I Ioan 1, 1)”1

Niciodată intensitatea perceperii senzuale nu se va putea ridica la fiorul şi vibraţia spirituală pe care le poate simţi sufletul care s-a învrednicit de vizita harului: „Iubitorii de plăceri vor să se facă plăcuţi prin mângâieri, dar nimic nu este mai alinător decât desmierdările Tale...Tu eşti deplinătatea desăvârşită şi izvorul nesecat al unor gingăşii neprihănite”2.

Cele patru piersici

"O dată, un ţăran a vrut să-i încerce pe cei patru fii ai săi. I-a chemat dimineaţa la el şi i-a dat fiecăruia câte o piersică. A plecat apoi la câmp, lăsându-i să-şi vadă de treburi şi să-şi împartă ziua cum cred ei de cuviinţă. Seara însă, când s-a întors, i-a chemat pe toţi patru în tindă şi l-a întrebat pe cel mai mare:
- Spune-mi, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Ce să fac, tătucă, am mâncat-o şi-ţi mulţumesc. A fost tare bună. Am luat, apoi, sâmburele, 1-am plantat în spatele casei, am udat locul şi nădăjduiesc să crească acolo un piersic frumos şi roditor.
- Bine ai făcut, băiatul tatii, sunt sigur că tu o să ajungi un bun gospodar. Dar tu, îi zise celui de-al doilea, ce-ai făcut cu piersica ta?
- Am mâncat-o. A fost atât de bună, coaptă şi fragedă...

Cum sa citim Biblia în învăţătura Sf. Ioan Gură de Aur

Una din preocuparile pastorale majore ale Sf. Ioan Gură de Aur a fost determinarea credincioşilor de-a avea fiecare un exemplar al Sfintei Scripturi ( Omilia XXXII-a la Evanghelia după Ioan) Mereu revine, în omiliile sale, asupra acestei teme. Într-una din ele, zice: " Vă îndemn să aveţi cartea Sfintei Scripturi, de care vă vorbesc; înţelegeţi pentru ce vă cer aceasta: pentru a vă hrăni sufletele voastre" ( Omilia LIV-a la Evanghelia după Ioan); iar în altă parte: "Ascultaţi, deci, oamenilor: procuraţi-vă aceste cărţi, care conţin leacurile sufletului. Dacă nu voiţi multe, procuraţi-vă cel puţin Noul Testament, Faptele Apostolilor şi Evangheliile. În ele, veţi găsi în orice timp lecţii bune. Dacă vi se întâmplă vreun necaz, recurgeţi la ele ca la o farmacie de remedii. Vi s-a întâmplat o pierdere de bani, moartea este la uşa voastră, pierdeţi pe vreunul dintre ai voştri? Aruncaţi privirea asupra acestor dumnezeieşti formulare, pătrundeţi-vă de ele, reţineţi-le bine. Necunoaşterea Sfintei Scripturi dă naştere la toate relele. A le ignora înseamnă a merge la război fără arme, înseamnă a fi fără apărare! "Sf. Ioan Gură de Aur, nu intenţionează să-i determine pe creştini a-şi procura Sfânta Scriptură, ca să o păsztreze ca obiect de lux - obicei combătut cu severitate - ci ca să o citească ( Omilia XI-a la Evanghelia după Ioan), pentru că, mai ales mirenii se sustrăgeau de la această îndeletnicire. Ei invocau diferite motive, menţionate de Sf. Ioan Gură de Aur, ca: " Exercit o meserie, am o soţie, am copii de hrănit, sunt om de lume, nu-mi revine mie citirea Sfintei Scripturi, ci celor ce au renunţat la lume". Pe aceştia îi deplânge marele Ierarh, prin cuvintele: " Ce ziceţi dragii mei? Nu vă revine vouă citirea Sfintei Scripturi, pentru că sunteţi prea ocupaţi? Vă spun însă că voi aveţi mai multă nevoie decât călugării. De fapt, ei sunt fericiţi chiar prin felul lor de viaţă de multe lovituri ale diavolului. Iar voi, dimpotrivă, sunteţi în luptă, sunteţi espuşi neâncetat la noi răni. Cauzele de nerăbdare, de gelozie, de nelinişte, de descurajare, de vanitate, vă înconjoară mereu. Duşmanul vostru lucrează continuu noi săgeţi împotriva voastră. Pentru aceasta aveţi nevoie să găsiţi forţa voastră în Sfânta Scriptură"

Întrebări - tu cum răspunzi? ( XXI)

"Nu vedeţi cum vuiesc valurile fărădelegilor?

Şi nu vedeţi pe cei care se îneacă în ele?

Un creştin adevărat nu poate fi o barcă legată la ţărm în vreme ce alţii se îneacă. El trebuie să fie o barcă salvatoare, o barcă plutitoare peste valurile fărădelegilor şi pescuitoare de suflete ce se îneacă.

Pescuitori, ieşiţi la lucru!

Nu vedeţi undiţele diavolului?

Nu vedeţi pescuirea lui cea grozavă?

Nu vedeţi ce de argaţi are diavolul şi ce mulţime de peşti prinde?

E plină lumea de undiţele şi de mrejele diavolului. E plină lumea de cei care ajută pescuirea diavolului şi pescuiesc pentru el."

( Despre pescuirea cea sufletească, Părintele Iosif Trifa )

Din celula Iubirii...

lui Traian Dorz

Mă arde sub pleoape o Vedere divină!
Cu gândul din glod înălţat
Să scrii cu întuneric despre lumină,
Despre lumina ochiului întemniţat?!

Nici în cătuşe de aur credinţa
Nu poate nimeni să o ţină zălog,
Doamne, ce fericită mi-e fiinţa!
Pentru eterna Iubire mă rog,

Pentru Iubirea cea fără de capăt,
Singura din toate, care rămâne,
Până soarele încă nu dă în scapăt,
Până mai este ziua de mâine...

Ce Vedere divină mă arde sub pleoape!
Mi-e inima ca o pâine-n cuptor,
Celui de departe şi celui de-aproape
De-aici se împarte egal tuturor!

de Nicoară Nicolae-Horia

Şi tu poţi iscăli această hotărâte la cumpana dintre anii 2010 - 2011

"Lasă-te de sudalmă! Cu darul şi puterea Evangheliei

Sudalma - ca şi beţia, fumatul şi alte patimi, este un nărav rău, de care omul spune că nu se poate dezbăra. Şi are dreptate omul, orice nărav rău, orice patimă rea este un ştreang, este un lanţ cu care Satan l-a legat pe om, iar acest lanţ omul nu-l poate rupe cu puterile lui; acest lanţ se poate rupe numai cu puterea Evangheliei.

Fratele meu! Eu cunosc o „foarfecă" minunată ce poate tăia lanţurile diavoleştilor patimi şi năravuri. Această „foarfecă" minunată este Crucea şi Jertfa Golgotei. Cu această „foarfecă" lucrează şi Oastea Domnului. Cu ea a „tăiat" mii şi mii de „lanţuri" rele, scăpând pe oameni din beţii, sudalme şi alte legături diavoleşti.

Încearcă şi tu, iubitul meu, această „foarfecă". Lasă-te de sudalmă cu darul şi puterea Evangheliei. Nu uita: năravul de a sudui este un ştreang al lui Satan; iar acest ştreang numai cu „foarfeca" Golgotei se poate tăia. Năravul are un singur leac: Crucea Golgotei.

Pruncul Iisus – transfiguratorul suferinţei

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o lume în care adeseori durerea este ignorată; doar omul duhovnicesc devine sensibil la problema durerii; oamenii neduhovniceşti nu au ochi pentru a vedea imensa durere revărsată în lume împrejurul lor; ei nu-i văd nici pe oamenii care suferă; ei defilează prin lume tacticos şi ţanţoşi fără a-şi opri privirea asupra celor care suferă, ca şi când suferinzii nici n-ar exista. În „societatea succesului” de astăzi aproape nimeni nu-şi mai pleacă privirea spre suferinzi. Existenţa lor neagă ideologia dominantă a societăţii: convingerea eronată că poţi fi fericit prin tine însuţi şi contra celorlalţi. Pentru a fi fericit – se consideră – n-ai nevoie de ceilalţi, n-ai nevoie de dragoste: poţi fi fericit etalându-ţi doar reuşitele. N-ai nevoie de comuniune, n-ai nevoie de energia dragostei. Ceilalţi trebuie doar să te admire, iar nu să te iubească. N-ai nevoie de iubirea nimănui pentru a fi împlinit. Această ideologie dominantă în societatea noastră este explicit anti-creştină; ea are nevoie, pentru a se impune, de inimi împietrite. Unor astfel de inimi li se adresează Domnul Hristos în cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1). Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi, până la urmă, putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul Bisericii şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre Biserică, nici înspre fapte bune, şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual.Într-o societate astfel debusolată, nimeni nu mai are ochi pentru suferinţă, nimeni nu mai „întâlneşte” durerea, cu excepţia celor pe care durerea însăşi îi caută. Omul „duhovnicesc”a devenit „duhovnicesc”, pentru că, în trecut, cândva pe traseul evoluţiei lui umane, durerea l-a căutat şi l-a preschimbat. Toţi fugim instinctiv de durere, dar deseori în viaţă ea este o experienţă imposibil de evitat, şi atunci rămânem marcaţi profund lăuntric de neputinţa noastră în faţa ei. Şi ea are mare putere de a ne preschimba, de a ne reorienta gândirea, de a ne pune cu acuitate înainte problemele esenţiale ale vieţii. Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că, dintru început, Mântuitorul S-a confruntat cu suferinţa: Betleemul „era plin” şi nu s-a găsit loc de găzduire pentru o femeie însărcinată. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,6-7).

Absenţa lui Dumnezeu

"Stăm înaintea lui Dumnezeu şi strigăm către un cer pustiu, dinspre care nu ne vine nici un răspuns. Ne întoarcem în toate direcţiile, dar El este de negăsit. Ce ar trebui să credem într-o asemenea situaţie?

Întâi de toate, este foarte important să ne amintim că rugăciunea este o întâlnire şi o relaţie; este vorba de o relaţie tainică, una care nu poate fi impusă nici de noi, nici de Dumnezeu.

Faptul că Dumnezeu se poate face prezent sau că ne poate lăsa cu sentimentul absenţei Sale face parte din această relaţie vie şi adevărată. Dacă L-am putea aduce în mod automat la o întâlnire cu noi, dacă L-am putea forţa să Se întâlnească cu noi, atunci n-ar mai fi nici o relaţie şi nici o întâlnire. Acesta este un lucru pe care, prin imaginaţie, îl putem face cu o plăsmuire sau cu diverşii idoli pe care îi aşezăm înaintea noastră în locul lui Dumnezeu; însă cu Dumnezeul cel Viu nu putem face astfel, precum nu o putem face nici cu o persoană vie.

O relaţie trebuie să înceapă şi să se dezvolte într-o libertate reciprocă. Dacă înţelegeţi relaţia în termenii unei relaţii reciproce, veţi vedea că Dumnezeu s-ar putea plânge de noi cu mult mai mult decât ne plângem noi de El.

Crăciun binecuvântat!

Deschideţi uşa şi lăsaţi duhul Crăciunului să vă intre în casă!
Deschideţi inimile şi lăsaţi Bucuria
şi Împlinirea să vă intre în suflet!
Deschideţi larg braţele
şi îmbrăţişarea voastră caldă,
vorba bună şi gândul curat
să fie cel mai de preţ cadou pentru cei dragi!
Fie ca Iubirea, Înţelepciunea,
Încrederea şi Generozitatea
să vă călăuzească paşii în noul an!
"La mulţi ani!"

Trăim vremuri biblice

În timpul din urmă – mai ales de la război încoace – trăim vremuri schimbate. Parcă s-a schimbat cu totul lumea și oamenii. Viața lumii și viața oamenilor parcă a intrat într-o zodie nouă. Vremurile noastre au în special patru noutăți:

1. răutați mai mari ca oricând;
2. greutăți mai mari ca oricând;
3. semne și arătări cerești (ploi de cenuță, cutremure, secete, furtuni, schimbări și umblări neregulate ale timpului etc., etc.);
4. oameni ce petrec în nepăsare de cele sufletești și n-ascultă de chemările cerești.
Oamenii se miră de schimbarea vremurilor, dar dacă ar citi în Biblie nu s-ar mira.

Biblia arată apriat vremurile ce le trăim. Vremurile ce le trăim nu sunt vremuri schimbate, ci sunt vremuri biblice.

Biblia arată toate noutățile vremurilor noastre acolo unde se vorbește despre vremurile de apoi (Matei 24, Apocalipsa și Daniel).

Aşteptare

clik pe imagine

Rugăciunile tuturor sfinţilor

Ce scumpe sunt înaintea Domnului rugăciunile tuturor sfinţilor Săi! Orice rugăciune izvorâtă dintr-un suflet sfânt care Îl iubeşte şi-L laudă pe Dumnezeu este ca un plăcut fum de tămâie înălţat până la cer. Ca un plăcut parfum de la cea mai aleasă floare, care învăluie Făptura Divină a lui Hristos.

În acest loc din Apocalipsa se vorbeşte de nişte noi întâmplări care vor avea loc în vremea aceea în ceruri şi pe pământ.

La aceste întâmplări vor lua parte: Mielul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, şi îngerii Lui cei mai puternici. Dar în toată desfăşurarea acestor taine mari vor avea o însemnată parte de lucru rugăciunile sfinţilor Domnului din ceruri şi de pe pământ, fiindcă este scris: rugăciunile tuturor sfinţilor.

„Cunoştiţa lui Iisus Hristos”

" „Cunoştiţa  lui  Iisus  Hristos”  este măsura  creşterii  noastre,  „pentru  că Dumnezeu a voit ca  toată plinătatea sălocuiască în El” (Col 2, 9). În El locuieşte toată  plinătatea  lui  Dumnezeu.  În  El sunt ascunse  toate  comorile  înţelepciunii şi ale ştiinţei  (Col 2, 3).  Iisus a  fost făcut de Dumnezeu pentru noi:  înţelepciune,  dreptate,  sfinţenie  şi  răscumpărare (I Cor 1, 30).

Numai  cine  a  intrat  în  „cunoştinţa Domnului Hristos”  poate  creşte  în  cele duhovniceşti.  Numai  cine  a  intrat  în această  „cunoştinţă”  poate  ajunge  la taina  tainelor:  la  taina  răscumpărării noastre prin scump sângele Lui.

Cine n-a  intrat  în „cunoştinţa Domnului”  şi  cine  n-a  ajuns  prin  această „cunoştinţă” la picioarele Crucii nu poate creşte în cele duhovniceşti.