Puterea vorbei

"De foarte multe ori aruncăm cuvinte pe care mai târziu le regretăm. Câteodată furia ne face să ne pierdem cumpătul şi să reacţionăm iraţional, împroşcând cu vorbe care îl rănesc profund pe celălalt şi ne afectează relaţia de căsnicie. Vorbele grele vin uşor la gură atunci când furia domină raţiunea, dar efectul lor în sufletul celui de lângă noi este foarte profund. De îndată ce trece furtuna, ne pare rău. Am fi vrut să nu spunem ce am spus, mai ales că nici măcar nu e chiar aşa, furia având şi acest efect de a ne face să exagerăm lucrurile. Este însă prea târziu… 

Dacă nu putem schimba lucrurile deja înfăptuite, cu siguranţă putem schimba ceea ce urmează să se întâmple. În astfel de situaţii, când există discuţii în contradictoriu şi cel puţin unul dintre soţi este furios, psihologii ne recomandă să numărăm până la 10, cu scopul de a oferi câteva secunde de calmare şi de a angaja creierul în altă activitate, până ce tensiunea se domoleşte puţin. Este o soluţie care chiar funcţionează. Vă propun însă o alternativă mult mai eficientă: chemaţi-L în acele clipe pe Dumnezeu, spunând din toată inima: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-ne pe noi, păcătoşii!”, chemând în ajutor harul pe care l-aţi primit în Taina Cununiei. Repetaţi această scurtă rugăciune de câteva ori şi veţi simţi cum puterea răului slăbeşte la invocarea prezenţei Domnului, furia se domoleşte şi raţiunea îşi recâştigă drepturile. 

Pune, Doamne, strajă gurii mele şi uşă de îngrădire împrejurul buzelor mele. (Ps. 140, 3)" 

Preoteasa Natalia Corlean,

articol publicat in revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului"

 nr. 31 - august 2009 

În fiecare zi e Vineri, fraţilor!

A apărut numărul 56 din Apostolat în Ţara Făgăraşului. Clik pe imagine
Iată un articol actual din acest număr:

„Trăim fiecare zi din viaţa noastră rostind cu buzele credinţa noastră şi... cam atât. Dovadă stau faptele noastre de fiecare zi: neiertările, certurile, clevetirile, desfrânările de toate felurile. Ne risipim în toată ziua printre firele de nisip şi prin norii cerului. Suntem rătăciţi şi orbi! Spunem despre noi că suntem creştini, dar bisericile noastre sunt mai mult goale. Procentele referitoare la cei ce caută biserica parohială sunt cutremurătoare. Nu sunt nici măcar 10% din cei botezaţi.

Preferăm în schimb grătarul la malul apei (sau iarbă verde, fără apă!) şi berea cât de rece. Vrem la mare şi la munte. Căutăm oare pe Dumnezeu printre firele de nisip de la malul mării? Sau poate în ceaţa (norul) de la munte? Numărăm firele de nisip degeaba şi orbecăim prin nori.Peste săptămână, uităm că înainte de sâmbătă e vineri. Problema este că viaţa noastră de creştini se desfăşoară ca şi cum e mereu sâmbătă şi niciodată vineri sau duminică. Cum să reuşim a ne veseli cu adevărat duminica dacă nu înţelegem „întristarea” zilei de vineri? Putem noi oare să înţelegem ce e dulceaţa dacă nu ştim ce e fierea? Nu uităm oare că Învierea vine după Răstignire? Iar astăzi e Vineri, fraţilor! Faptele noastre arată că e Vineri! Faptele noastre-L răstignesc zi de zi pe Mântuitorul nostru. Nici bucuriile noastre însă nu sunt cele care trebuie să fie, că nu facem grătarul pentru Înviere, ci pentru poftele noastre. Nu bem bere şi nu prăjim peşte cu gândul la peştele cu care-i aştepta Iisus cel Înviat pe malul apei pe Sfinţii Apostoli. Noi suntem cei care-L urcăm pe Hristos pe cruce şi, când ne spune că-i este sete, noi suntem cei care-I dăm oţet şi fiere. Dar noi facem asta nu numai vineri, ci o facem şi-n ziua Învierii. Batem cuiele în mâinile Lui chiar şi în ziua când El biruie pentru noi moartea şi ne ridică din păcat. Trăim din nefericire o zi de vineri ce nu se mai sfârşeşte şi nici măcar nu realizăm asta.De ce nu reuşim însă să ne bucurăm de înviere? De ce nu vrem să ne bucurăm de Înviere? Nu cumva nu vrem să-L dăm jos pe Hristos de pe Cruce? Nu cumva nu vrem să-L aşezăm în mormânt? Credinţa noastră şubredă e arătată de această teamă a noastră. Ştim că dacă-L dăm jos de pe Cruce şi-L aşezăm în mormânt, noi suntem cei care trebuie să-i luăm locul. Am vrea să-L urmăm în Înviere, dar fără să-L urmăm pe Cruce şi-n mormânt! Teama noastră ne ţine permanent departe de Bucuria cea Mare. Nu avem însă cum să învingem, de vreme ce nici nu vrem să începem războiul. Hristos ne îndeamnă la luptă („Îndrăzniţi! Eu am biruit...!”) iar noi ne declarăm invalizi cu speranţa că o să fim scutiţi de această luptă. Problema este însă că suntem pe acelaşi front cu toţii şi duşmanul nu cruţă pe niciunul din noi. Iar Hristos nu poate să ne ajute pentru simplul motiv că.... nu vrem să-L dăm jos de pe Cruce. Trebuie să înţelegem, până nu e prea târziu , că nu putem evita Crucea, orice am face. Fie ne răstignim (păcatele, poftele) acum, fie o să fim răstigniţi în veşnicie!”

Pr. Marius Demeter

Sursa: Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 56 - septembrie 2011

Dincolo de bine şi de rău

Astăzi tot mai des avem de-a face cu tendinţa de relativizare. Nimic nu mai stă locului. Fiecare are adevărul lui pentru care oricând poate găsi o justificare. Norma este interpretată prin grila prejudecăţii şi a conservatorismului retrograd. Chiar zilele trecute îmi spunea cineva că până şi criminalul are îndreptăţirea lui personală pentru ceea ce face: “aici şi acum” crima lui este manifestarea unităţii conştiente şi inconştiente a personalităţii sale. Şi toate acestea în numele unui umanism care respectă omul şi libertatea lui existenţială.

Familia tradiţională în prag de colaps

Statisticile arată câtă suferinţă umană se perpetuează din cauza crizei acutizate în viaţa familiei contemporane, mai ales atunci când ignorăm sacralitatea în care a aşezat Dumnezeu această instituţie vitală în existenţă. Decăderea din starea de har şi din ascultarea de Dumnezeu, prin ignorarea poruncilor divine şi implicit a celor bisericeşti, se soldează cu o secularizare galopantă şi cu o degradare îngrijorătoare a raporturilor dintre soţi, dintre părinţi şi copii şi dintre familie şi societate.

Ruşinea României

A apărut nr. 41 din revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului", din ale cărei pagini am ales articolul acestei postări.

"Criza, aşa cum o văd eu şi cum o simt, este una a „duhului”nostru. Ne lamentăm că trăim într-o ţară în care nimic nu este bun şi nimic nu merge bine. Plângem disperaţi că „nu ne-am născut în locul potrivit”. Eu mă tot minunez şi mă întreb cât ne mai rabdă pământul ăsta, că Dumnezeu se pare că ne iartă de toate. Păi dacă noi, poporul, zicem atâtea de ţară, mă întreb: ce zice „ţara” de noi? România... în sus şi România.... în jos. Când am auzit oare ultima dată pe cineva zicând România mea, sau ţara mea, sau pământul meu drag, sau patria mea iubită, sau patria mea binecuvântată...? Greu de spus! Ţara e de vină sau poporul ce o locuieşte?

Versurile din cântecul ce face mai nou furori sunt cât se poate de corecte: nu ne-am născut în locul potrivit. Câtă dreptate avem să strigăm acest adevăr! Nu suntem vrednici de ţara în care ne-am născut. Suntem prea mici pentru o ţară atât de mare, suntem prea săraci pentru o ţară atât de bogată, suntem prea nerecunoscători pentru o ţară atât de darnică cu noi. Nu-i dăm nimic bun, dar ne folosim fără ruşine de toate bunătăţile ei, criticând-o, umilind-o, batjocorind-o. Noi, poporul Ei de azi! Hai să recunoaştem acum, în al 12-lea ceas, că nu pământul acesta e de vină, ci poporul ultimilor zeci de ani. Noi, nemulţumitorii locului acestuia binecuvântat de Dumnezeu.

Citesc cu interes demersul publicaţiei Jurnalul Naţional prin campania „Mişcarea de rezistenţă”, în cadrul căreia cititorii şi diferite personalităţi sunt invitaţi să răspundă la întrebările: „De ce aţi rămâne în România? De ce aţi pleca?”. Mi-a plăcut ideea şi în sfârşit mă bucur că m-am „întâlnit” cu cei care iubesc România. Aici pot să-i „cunosc” pe o parte din cei care nu numai că-şi iubesc ţara, dar o şi mărturisesc. Aici am cunoscut oameni care nu se sfiiesc să ne spună că poporul e nevrednic de ţara aceasta. Că noi suntem de vină şi noi trebuie să ne schimbăm, iar nu ţara. Şi când spun noi, zic de fapt Eu. Eu trebuie să mă schimb. Eu trebuie să devin un om mai bun, mai drept, mai serios, mai cult, mai iubitor, mai atent în primul şi în primul rând la mine. Şi dacă eu mă schimb în bine şi o faci şi tu, o face şi el, atunci înseamnă că Noi ne schimbăm în poporul care nu mai e nevoit să se ruşineze că nu s-a născut în locul potrivit. Şi ţara noastră dragă nu o să se mai ruşineze de noi, cei de azi. Şi nici înaintaşii noştri n-o să se mai ruşineze, nici Ştefan, nici Mihai, nici Eminescu, nici Vuia, nici Enescu, nici Brâncuşi, nici Gafencu şi toţi cei care au murit în temniţele comuniste... nici ... nici...

Hai să devenim noi cei de azi vrednici de România noastră şi-o să vedeţi că Ţara nu are nimic împotrivă! Şi nu mai plângeţi, ci vă bucuraţi, că ţara asta încă nu s-a lepădat de noi, aşa cum am făcut-o noi de ceva ani încoace! Şi nici Dumnezeu nu s-a lepădat de noi, deşi ar fi avut milioane de motive. Încă ne mai aşteaptă, încă e loc de întors. Însă nu uitaţi: schimbarea începe cu EU!

Pr. Marius Demeter

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 41 - iunie 2010

„Moda” ortodoxă

A apărut nr. 40 din revista "Apostolat în Ţara Făgăraşului", din ale cărei pagini am ales articolul acestei postări.

"În general, felul în care te îmbraci este considerat o problemă personală. Mulţi spun: e treaba mea cum mă îmbrac! În realitate, atunci când trăim în societate felul în care ne îmbrăcăm nu ne priveşte doar pe noi, pentru că el îi afectează şi pe cei din jurul nostru. Câtă importanţă trebuie să acorde creştinul felului în care se îmbracă?

Comunicăm şi ne transformăm prin ceea ce purtăm

Rolul îmbrăcămintei a fost studiat foarte mult de-a lungul timpului, iar în ultima vreme s-a creat o adevărată filozofie de folosire a stilului vestimentar mai ales în domeniul profesional, multe companii având reguli stricte în acest sens. S-a constatat că înfăţişarea exterioară descoperă nu doar nivelul social, economic sau educaţional, ci vorbeşte şi despre caracterul persoanei. De aceea stilul vestimentar poate fi folosit pentru a transmite ceva anume. În plus, felul în care ne îmbrăcăm nu îi influenţează doar pe cei cu care ne întâlnim, ci şi pe noi înşine, pentru că într-o mare măsură devenim ceea ce purtăm, adică felul în care ne îmbrăcăm ne influenţează comportamentul.

Hainele poartă întotdeauna un mesaj

Vestimentaţia este deci o problemă serioasă, chiar dacă mulţi consideră că important este „ce avem în suflet, nu exteriorul”. Această atitudine duce la extreme:
- fie de exemplu ne îmbrăcăm strălucitor, arătând o grijă excesivă pentru trup şi podoabe, considerând că putem fi curaţi şi smeriţi în ciuda acestora,
- fie ne îmbrăcăm neglijent şi chiar murdar, ceea ce arată o lipsă de respect pentru ceilalţi şi pentru trupul pe care ni l-a dat Dumnezeu.
De ce ne îmbrăcăm într-un anume fel? "Conştient sau inconştient, spune William Thourlby – un recunoscut consilier în îmbrăcăminte, hainele pe care le purtăm descoperă nişte lucruri pe care vrem ca lumea să le creadă despre noi înşine." Ne îmbrăcăm deci pentru alţii mai mult decât pentru noi înşine.
Unii se îmbracă pentru a-şi arăta hainele frumoase, alţii se îmbracă extrem de simplu pentru că vor să convingă lumea despre smerenia lor. Şi unii şi alţii suferă de mândrie. Apoi, dacă problemele noastre sufleteşti ne determină să căutăm cu orice preţ acceptarea societăţii, ne vom îmbrăca cum ne dictează aceasta, pentru a plăcea şi a fi acceptaţi de ceilalţi. Uităm cu totul ce ne spune Dumnezeu despre aspectul exterior...."
( continuarea aici )

Natalia Corlean

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 40 - mai 2010

Bâjbâiala depărtării de Dumnezeu

Ziarul "Apostolat în Ţara Făgăraşului", l-am citit şi îl citesc de fiecare dată cu plăcere, e drept online, şi pentru aceasta toate mulţumirile mele se îndreaptă spre d-na preoteasă Natalia Corlean, ce se străduieşte şi cu ajutorul lui Dumnezeu, şi reuşeşte, să ne aducă în faţa ochilor o bogată şi diversă hrană duhovnicească. Dumnezeu să-i dea putere şi pe mai departe, înmulţindu-i talantul dăruit!

Iată în continuare un articol publicat în anul 2008, multe răspunsuri a adus în viaţa mea, mi-aş dori să cred că şi în viaţa dvs., a celor ce veţi citi aceste rânduri:

„Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine, Doamne” (Fericitul Augustin)

Viaţa celor mai mulţi dintre noi este o continuă succesiune de perioade agitate şi perioade liniştite, cele dintâi fiind parcă tot mai lungi şi dese, iar cele din urmă mai scurte şi rare. De cele mai multe ori ajungem să tânjim, să ne fie dor de acele scurte perioade de linişte, de pace. Intrăm tot mai des în tot felul de situaţii stresante, haotice, din care nu mai vedem calea de ieşire.

Mi s-a întâmplat să aud la un post de radio citatul de mai sus (din opera fericitului Augustin) chiar când eram într-o perioadă din aceasta de nelinişte, de agitaţie. Mă tot întrebam atunci de ce ni se complică viaţa tot mai mult, de ce nu mai „merg” lucrurile de la sine, aşa cum se întâmpla odată.

Răspunsul a venit din mila lui Dumnezeu prin acest cuvânt al Fericitului Augustin: ”Neliniştit este sufletul meu până ce se va odihni întru Tine Doamne”. Paradoxal! Mă tot frământam şi iată că, în neliniştea mea, Dumnezeu S-a milostivit de mine şi mi-a trimis încă o dată o mână de ajutor. E clar! Cauza neliniştii este lipsa odihnei în Dumnezeu, adică depărtarea de Dumnezeu, uitarea - chiar şi pentru scurt timp – de Dumnezeu.

Cum să fii liniştit atunci când nu mai pui totul înaintea lui Dumnezeu, atunci când nu Îl laşi pe El să „rezolve” ceea ce ai de rezolvat? Ni se întâmplă să ne tot agităm, să ne zbatem încercând să rezolvăm câte ceva. Nu este nimic rău în a munci pentru a obţine anumite lucruri, ba din contră, doar prin muncă primeşti ceea ce vrei, dar atâta timp cât suntem încredinţaţi că vom reuşi cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă este un lucru plăcut înaintea lui Dumnezeu.

Uităm să ne lăsăm în grija lui Dumnezeu, uităm că oricum fără voia şi ajutorul Lui nu putem face nimic, totul este posibil doar prin bunăvoinţa lui Dumnezeu. Practic, uităm de Dumnezeu. Suntem atât de prinşi de dorinţele noastre, încât sărim peste ceea ce este mai important: nădejdea în sprijinul lui Dumnezeu. Şi-apoi începem să bâjbâim... umblăm pe întuneric. Ne lovim, ne împiedicăm, dăm cu capul de prag... şi ne tot rotim în întuneric până ne amintim iar de Dumnezeu, chiar şi printr-un citat din opera fericitului Augustin.

Poate vă gândiţi că şi atunci când ne tot agităm să obţinem ceva prin forţe proprii, nu neapărat uităm de Dumnezeu, ci doar Îl lăsăm puţin deoparte... Nu Îl mai amestecăm pe Dumnezeu şi în asta... În rest, suntem credincioşi practicanţi. Salutăm cu „Doamne ajută”, mergem la slujbe. Dar, vă întreb, oare sufletul nostru se odihneşte în Dumnezeu? Şi dacă ne odihnim în Dumnezeu, atunci cum să Îl mai lăsăm deoparte?

Iniţial gândeam că această agitaţie este indispensabilă, deoarece face parte din zilele pe care le trăim, face parte din „timpurile” noastre. Nu degeaba s-a încetăţenit expresia aceasta cum că am fi în „secolul vitezei”... Dar să ştiţi că nu este aşa. Un om echilibrat duhovniceşte, „odihnit în Dumnezeu”, nu are de ce să treacă prin aceste angoase. Dacă ne rugăm, muncim şi ne punem nădejdea în Dumnezeu, sigur vom avea reuşite mai uşor şi cu mai multă linişte. Este posibil ca şi pe cealaltă cale (pe care o călcăm mai des) să avem rezultate, însă cu un consum mult mai mare, astfel încât la sfârşit să nu mai simţim prea mult bucuria reuşitei noastre, iar pierderile să fie mai mari decât câştigul.

Toate ispitele, îndatoririle, responsabilităţile, greutăţile noastre trebuie întâmpinate cu calmul şi liniştea date de credinţa că prin ajutorul lui Dumnezeu se vor rezolva toate. Desigur că e greu să îţi menţii calmul atunci când ai probleme, dar dacă am fi cu rugăciune şi cu gândul la Dumnezeu am trece peste ele, fără să le mărim prea mult importanţa. Situaţii-problemă apar mereu în viaţa noastră. Uneori se ţin lanţ şi se transformă în acele perioade agitate de care vorbeam. Important este să le identificăm şi să le abordăm cu calm, cu linişte, acea linişte care vine de la Dumnezeu.
La fiecare început de an sperăm ca va fi un an mai bun în care ne vom apropia mai mult de Dumnezeu pe drumul mântuirii noastre. Să ne dea Dumnezeu un an cât mai liniştit, cât mai aproape de El!

Ramona Broscăţeanu

Apostolat în Ţara Făgăraşului nr. 13 - februarie 2008