Pruncul Iisus – transfiguratorul suferinţei

Iubiţi credincioşi,

Trăim într-o lume în care adeseori durerea este ignorată; doar omul duhovnicesc devine sensibil la problema durerii; oamenii neduhovniceşti nu au ochi pentru a vedea imensa durere revărsată în lume împrejurul lor; ei nu-i văd nici pe oamenii care suferă; ei defilează prin lume tacticos şi ţanţoşi fără a-şi opri privirea asupra celor care suferă, ca şi când suferinzii nici n-ar exista. În „societatea succesului” de astăzi aproape nimeni nu-şi mai pleacă privirea spre suferinzi. Existenţa lor neagă ideologia dominantă a societăţii: convingerea eronată că poţi fi fericit prin tine însuţi şi contra celorlalţi. Pentru a fi fericit – se consideră – n-ai nevoie de ceilalţi, n-ai nevoie de dragoste: poţi fi fericit etalându-ţi doar reuşitele. N-ai nevoie de comuniune, n-ai nevoie de energia dragostei. Ceilalţi trebuie doar să te admire, iar nu să te iubească. N-ai nevoie de iubirea nimănui pentru a fi împlinit. Această ideologie dominantă în societatea noastră este explicit anti-creştină; ea are nevoie, pentru a se impune, de inimi împietrite. Unor astfel de inimi li se adresează Domnul Hristos în cartea Apocalipsei: „Ştiu faptele tale, că ai nume, că trăieşti, dar eşti mort” (Apocalipsa 3,1). Mortul nu aude, nu vorbeşte, nu se mişcă şi, până la urmă, putrezeşte, se strică. Omul mort sufleteşte nu aude clopotul Bisericii şi nici cuvintele lui Dumnezeu, nu vorbeşte despre cele sfinte, nu se mişcă înspre Biserică, nici înspre fapte bune, şi până la urmă ajunge un om stricat, putrezeşte din punct de vedere spiritual.Într-o societate astfel debusolată, nimeni nu mai are ochi pentru suferinţă, nimeni nu mai „întâlneşte” durerea, cu excepţia celor pe care durerea însăşi îi caută. Omul „duhovnicesc”a devenit „duhovnicesc”, pentru că, în trecut, cândva pe traseul evoluţiei lui umane, durerea l-a căutat şi l-a preschimbat. Toţi fugim instinctiv de durere, dar deseori în viaţă ea este o experienţă imposibil de evitat, şi atunci rămânem marcaţi profund lăuntric de neputinţa noastră în faţa ei. Şi ea are mare putere de a ne preschimba, de a ne reorienta gândirea, de a ne pune cu acuitate înainte problemele esenţiale ale vieţii. Sfânta Evanghelie ne mărturiseşte că, dintru început, Mântuitorul S-a confruntat cu suferinţa: Betleemul „era plin” şi nu s-a găsit loc de găzduire pentru o femeie însărcinată. „Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască şi a născut pe Fiul Său, Cel Unul-Născut, şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei” (Luca 2,6-7).

Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu trebuie să accepte să meargă în locul unde Acesta poate fi cunoscut.

Iubiţi fii duhovniceşti,

Românii din vechime, strămoşii noştri, vedeau în Paşti serbarea Învierii Mântuitorului, dovadă a învierii noastre. Era pentru ei evenimentul cel mai însemnat din întregul an, întrucât le aducea aminte constant de trecerea de la moarte la viaţă de care vor beneficia ei înşişi.

Ei percepeau astfel Sărbătoarea Învierii pentru că aveau experienţa interioară a întâlnirii cu Hristos Cel înviat. Aceasta constituia "miezul", "fondul" credinţei lor, iar "forma" era constituită din tradiţiile de Paşti ce au supravieţuit până azi: ouăle roşii, mielul pascal, iepuraşul... Noi, oamenii erei postmoderne, uneori rămânem doar cu formele, pierzând fondul. Puţini contemporani mai pot afirma că beneficiază constant de întâlnirea lăuntrică cu Cel înviat. Ei se bucură de Paşti, dar se bucură de masa îmbelşugată şi de revederea cu cei dragi, pierzând însemnătatea metafizico-religioasă a evenimentului.

La o întâlnire interioară cu Hristos cel înviat ne invită pe toţi Biserica în ziua Învierii. Noi putem beneficia de această întâlnire dacă manifestăm interes în această direcţie. E adevărat, există diferite intensităţi ale experienţei întâlnirii cu Dumnezeu, întrucât Dumnezeu ni se descoperă fiecăruia proporţional cu setea noastră de a-L cunoaşte.

Ziua Învierii trebuie să-l conducă pe creştinul adevărat la o stare specială a fiinţei sale, de extaz, de exaltare interioară, de bucurie sfântă ce vine de dincolo de lume. Dar, pentru aceasta, contemporanii noştri trebuie să fie prezenţi la locul de întâlnire cu Dumnezeu a mii şi mii de oameni: Biserica. Cei care nu-L cunosc pe Dumnezeu trebuie să accepte să meargă în locul unde Acesta poate fi cunoscut. Fără acest minim efort nu poate exista nici măcar "apropiere" de Dumnezeu, cu atât mai puţin "întâlnire" cu El.
Vă invit cu dragoste părintească la întâlnirea cu Hristos-Dumnezeu, Cel înviat din morţi. Nici un efort nu-i prea mare dacă ne gândim la ce vom câştiga: pacea inimii, bucurie infinită, dragoste de semeni, bunătate, spirit de jertfelnicie, prosperitate în case, un sens superior în viaţă şi bucuria sfântă a câştigării vieţii veşnice!

Dorindu-vă Sărbătorile Paştilor cu multă bucurie, cu inima plină de bucuria întâlnirii cu Hristos cel înviat, cu tihnă în case şi belşug pe masă, vă îmbrăţişează cu dragoste sfântă şi vă zice:

"Hristos a înviat!"

† G U R I E ,
Episcopul Devei şi al Hunedoarei

( Sursa )