Mama – umbre, ecouri și regăsiri

 

                Am crescut cu dorul unui cuvânt pe care nu l-am putut rosti niciodată cu adevărat. ”Mamă.” Îmi răsuna în suflet mai mult ca o chemare decât ca un glas concret, o umbră caldă ce mă îndruma atunci când totul părea pierdut. Ea nu a fost acolo să mă prindă când cădeam, să mă mângâie când aveam febră sau să-mi zâmbească în serile liniștite, decât în primul an din viață. Și totuși, a fost. A fost mereu. 
          Când eram copil, chemam „mamă” în rugăciunile mele. În acele momente de încercare, când doar cerul putea fi martor, o chemam cu o disperare tăcută. Și răspunsul venea, de fiecare data, ca o tainică minune, ca o liniște care îmi spunea că nu sunt singur. În prezența ei nevăzută, găseam puterea să merg mai departe. 
          Anii au trecut, iar eu am devenit tată. Și abia atunci, în privirea copilului meu, am înțeles. Am înțeles ce înseamnă să fii pentru cineva un far, un refugiu, un sprijin nesfârșit. În momentele când copilul meu mă cheamă cu glasul plin de iubire – „tată” – aud ecoul propriilor chemări de odinioară. Și mă regăsesc pe mine. Mă regăsesc copilul pierdut, dar și pe mama, cea care, deși a plecat, a lăsat un dor ce m-a făcut un om puternic. 

Fratele bunicii mele, Rusu Cornel

Mi-am întors gândurile cu mulți ani în urmã, în copilãria și adolescența mea, (am 70 de ani acuma) pe vremea când l-am întâlnit pe unchiul Cornel. Îmi amintesc cã ne-a vizitat la Petrila și cã l-am vizitat la Simeria dupã ce a ieșit din închisoare. Nu eram la o vârsta maturã suficient sã știu exact cine este acest om cu o voce muzicalã și o privire blândã. Zâmbetul nu-l pãrãsea; zâmbea și cu ochii, nu numai cu gura. 

Era respectat în familie ca unul care își trãia credința. Buna mea și unchiul Cornel au ținut legãtura și dupã ce am plecat, în 1980, în America. De fapt, în Biblia ei am gãsit câteva scrisori trimise de unchiul Cornel, dovadã a pãrtãșiei în Hristos pe care au avut-o întreaga viațã și pe care distanța sau obstacolele vieții nu le-au putut opri. 

Iertarea – O lecție valoroasă din Cartea a doua a Regilor

 

          În această Duminică a iertării, suntem îndemnați să reflectăm asupra puterii și importanței iertării în viețile noastre. Un exemplu remarcabil al iertării și milosteniei este oferit de Regele David în Cartea a doua a Regilor, cap. 9, în relația sa cu casa lui Saul și, în mod special, cu Mefiboșet, fiul lui Ionatan:

 1.       "N-a mai rămas, oare, cineva din casa lui Saul? - zise David. Eu i-aş arăta milă din pricina lui Ionatan".

2.       În casa lui Saul însă fusese un rob, cu numele Ţiba. Pe acesta l-au chemat la David şi i-a zis regele: "Tu eşti Ţiba?"Eu, robul tău", a răspuns acesta.

3.       "Nu cumva mai este cineva din casa lui Saul? a întrebat regele, că i-aş arăta mila lui Dumnezeu". "Ba este, fiul lui Ionatan, cel şchiop de picioare", a zis Ţiba către rege.

4.       Iar regele zise: "Unde este?"Iată, a răspuns Ţiba regelui, el este în casa lui Machir, fiul lui Amiel, din Lodebar".

L-am rugat pe Dumnezeu

 "L-am rugat pe Dumnezeu să ia mândria de la mine, și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Mândria nu se ia. De ea trebuie să te lepezi.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dea răbdare și El mi-a răspuns: Nu.
Răbdarea este cununa încercărilor. Ea nu se dă, ea se dobândește.

L-am rugat pe Dumnezeu să-mi dăruiască fericirea și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Eu îți dau binecuvântarea, dar depinde de tine să fii fericit.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ferească de durere și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Suferințele îl îndepărtează pe om de grijile lumești și îl apropie de Mine.

I-am cerut lui Dumnezeu creștere duhovnicească și Dumnezeu mi-a răspuns: Nu.
Duhul trebuie să crească singur. Eu doar îl altoiesc, ca să aducă roade.

L-am rugat pe Dumnezeu să mă ajute să-mi iubesc aproapele, așa cum mă iubește El și Dumnezeu mi-a spus: În sfârșit ai înțeles ce trebuie să ceri.

I-am cerut lui Dumnezeu putere și El mi-a dat încercări ca să devin puternic."

Sf. Cuv. Irodion - Sf. Mănăstire Lainici

Notă de lectură: ”La capăt de milenii” – o reflecție asupra destinului umanității

 

La capăt de milenii

de Traian Dorz

 

La capăt de milenii suntem şi parcă la sfârşit de lumi; 

gândind la aste adevăruri, simţi cum te-neci şi te sugrumi 

şi parcă-un semn apocaliptic apare pe un negru nor, 

cumplit şi crâncen, şi haotic, şi rece, şi-nspăimântător.

 

Talazuri şi talazuri, – urlet şi râset vin şi trec căzând, 

tirani, tiranizaţi – grămadă –, aplaudând şi blestemând, 

minţiţi şi mincinoşi, de-a valma, ucişi şi ucigaşi se-adun’ 

şi se împing către Infernul cel mai cumplit şi mai nebun.

 

Oh, iată-nfăţişarea gloatei ce, lepădând pe Dumnezeu 

şi sugrumându-şi conştiinţa, se-nchină-acestui Astarteu 

cu semnul celui-fără-unu şi numele cel fioros, 

mergând spre blestemul şi-osânda, şi Judecata lui Hristos.

 

…Mai este poate o scânteie, dar cea din urmă, să mai speri 

spre-o îndoielnică salvare, în clipa ultimei căderi; 

agaţă-te de firu-acesta, rupându-te de-al lor şuvoi, 

’nainte de-a cădea-n gheena îngrozitorului Apoi.

 

E încă Har, – se poate încă, 

– dar se prea poate şi să nu; 

acum chiar parcă arde puntea pe care te mai legeni tu 

şi-i gata să se rupă firul şi cel din urmă ce-l mai ai, 

şi, vai, – nu mai rămâne după decât un vai, 

– un veşnic vai!…

 

 

Poezia aceasta a poetului Traian Dorz,  cunoscută pentru profunzimea și gravitatea sa,rezonează atât de mult și în zilele noastre, chiar dacă a fost scrisă cu mult timp înainte de anul 1989. Versurile evocă imagini apocaliptice, de haos și suferință, reflectând o lume în derivă, caracterizată de tiranie, minciună și violență și au relevanță și astăzi, în contextul provocărilor globale și sociale pe care le trăim.

Psalmistul Golgotei, scriitorul și poetul Traian Dorz, despre operele nemuritoare ale sculptorului Constantin Brâncuși

 

Ziua Constantin Brâncuși. Pe 19 februarie se sărbătoresc 149 de ani de la nașterea sculptorului român.

Totul este profetic şi divin aici. Drumul Eroilor până la Scara Îngerilor are un urcuş continuu. Pe tot acest drum sunt presărate lupte, înfrângeri, ocolişuri, piedici, lacrimi, sudori şi sânge – dar fiecare dintre acestea au un rost, un scop, un rod nemuritor.

Pe acest drum de foc nu pot merge şi nu-l pot sfârşi decât eroii, profeţii şi martirii. Drumul însuşi le conferă acelora ce-l urcă până la sfârşit aceste nume şi aceste cununi nemuritoare.

Ce mult seamănă Coloana Infinitului de la Târgu-Jiu cu scara îngerilor de la Genesa 28, 12! De fapt, ea este aceeaşi, numai că primele cincisprezece trepte se văd şi jumătate din a şaisprezecea. Celelalte nu se mai văd de jos în sus, ci numai de Sus în jos. Dacă n-ar fi decât cele ce se văd de jos, ea ar fi o scară finită. Dar nu, ci ea continuă. Însă de la jumătatea aceasta în sus ea nu se mai vede decât cu ochii sufletului.

Notă de lectură : ”ARCANA ANIMAE ” - autor Dumitru Tâlvescu

 

Refugiat pentru câteva zile în mijlocul naturii, am luat cu mine de acasă o carte de poezii. Și nu o carte oarecare. ”arcana animae” este un titlu fascinant și profund, ce sugerează explorarea tainelor sufletului și a profunzimilor interioare ale ființei umane. Cartea de poezii a lui Dumitru Tâlvescu se remarcă prin versuri evocatoare, ce dezvăluie dorințe ascunse și reflecții asupra trecerii timpului și a misterelor universului interior. ”arcana animae” sună tare fain! Din latină, ”arcana” se traduce prin ”secrete” sau ”taine”, iar ”animae” înseamnă ”suflet”. Titlul acesta mă face curios încă de la început să aflu mai multe despre temele și emoțiile pe care le abordează această carte de poezii.

 

Iată primul poem al cărții ”arcana animae”:

 

”Absurd, dintr-un quadrant sublim

Din ceruri scad la număr stele

Și pier în vălmășag nebun

Ducând cu ele doruri grele.

Se ascund în locuri neștiute

Ori stau la pândă și nu știu

Când visele îmi dau de știre

 Că-n univers nu e pustiu.”

Neputința de a fi prezent: O reflectare asupra comemorării Părintelui Iosif Trifa

Ieri și astăzi, orașul Sibiu a fost martorul unor întâlniri emoționante, sufletești, dedicate comemorării Părintelui Iosif Trifa, un om trimis de Dumnezeu pentru a călăuzi și inspira poporul roman și nu numai. Se împlinesc la 12 februarie, 87 de ani de când Părintele Iosif – „soţ cu-altarul”, „stins frumos” şi „uns cu harul de rob şi-apostol lui Hristos” – a păşit biruitor în Împărăţia Luminii, în Împărăţia Dragostei Domnului nostru Iisus Hristos.

Deși cu puțin efort aș fi putut fi prezent, din diverse motive am lipsit. Neputința de a fi acolo fizic a lăsat în mine un gol profund, o frământare care mă macină. Mi-am imaginat tinerii strânși în aula sediului Oastei Domnului, Sibiu, Str. Charles Darwin, nr. 11, la părtășia tinereții în Hristos, cu nostalgia tinereții mele...

De ce îl iubesc pe poetul Traian Dorz?

 

Poetul Traian Dorz, cu versurile sale simple, dar pline de înțelepciune, a lăsat o amprentă profundă asupra sufletului meu. Iubirea mea pentru el se bazează pe o adâncă recunoștință pentru sfaturile sale înțelepte care m-au ghidat prin momente dificile și mi-au luminat calea.

Îmi place cum poetul Traian Dorz a reușit să îmbine simplitatea cu profunzimea în versurile sale. El nu se teme să vorbească despre durere, despre singurătate, și, în același timp, transmite o nădejde uriașă, o nădejde în puterea iubirii și a bunătății.

Unul dintre cele mai profunde sfaturi ale sale este în poezia următoare:

 

Mergi fiul meu în pace

 

Mergi, fiul meu, în pace, dar pe cale

dreptar să-ţi iei cuvântul ce ţi-l spun.

Să-ţi faci din el merindea vieţii tale

şi perna ta şi prietenul tău bun!

Notă de lectură: ”priviri, tablouri și năluci” sau curajul de a scrie versuri

 

Astăzi, 31.01.2025, de la ora 17, am participat la un eveniment deosebit, care s-a ţinut la Biblioteca Județeană „Ovid Densușianu” Hunedoara-Deva. Poetul Dumitru Tuhuț a venit în fața cititorilor cu cel de-al doilea volum de versuri, intitulat „priviri, tablouri și năluci” (Editura Castrum de Thymes, Giroc, judeţul Timiş 2024). Au vorbit despre carte: poetul și publicistul Daniel Marian, poetul și prozatorul Daniel Mariș, prozatorul, istoricul şi criticul literar Gheorghe Secheșan, poetul Nicolae Toma – vicepreședintele U.Z.P.R. Filiala Timișoara – și Daniel Luca, editor, poet, prozator și critic literar. Intervențiile celor amintiți mai sus, au fost acompaniate de muzică live. Emanuil Constantin creând un cadru ideal pentru aprecierea evenimentului.

Într-o societate care adesea scoate în evidență doar succesul material, a scrie poezie este un act de curaj. Acest act de curaj este ceea ce face poezia atât de valoroasă și de frumoasă. Cei care aleg să își exprime gândurile și emoțiile prin versuri nu doar că își dezvăluie propria lume interioară, dar oferă și altora ocazia de a se regăsi în acele cuvinte. 

Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

 

„În vremea aceea, ridicându-Și Iisus ochii și văzând că mulțime mare vine la El, a zis către Filip: De unde vom cumpăra pâine ca să mănânce aceștia? Iar aceasta o zicea ca să-l încerce, că El știa ce avea să facă. Filip I-a răspuns: Pâini de două sute de dinari nu le vor ajunge, ca să ia fiecare câte puțin. Și a zis Lui unul dintre ucenici, Andrei, fratele lui Simon-Petru: Este aici un băiat care are cinci pâini de orz și doi pești. Dar ce sunt acestea la atâția? Și a zis Iisus: Spuneți oamenilor să se așeze. Și era iarbă multă în acel loc. Deci au șezut bărbații, în număr ca la cinci mii. Atunci Iisus a luat pâinile și, mulțumind, a dat ucenicilor, iar ucenicii, celor ce ședeau; asemenea și din pești, cât au voit. Iar după ce s-au săturat, a zis ucenicilor Săi: Adunați fărâmiturile care au rămas, ca să nu se piardă ceva. Deci, au adunat și au umplut douăsprezece coșuri de fărâmituri, care au rămas de la cei ce au mâncat din cele cinci pâini de orz. Iar oamenii, văzând minunea pe care a făcut-o, ziceau: Acesta este într-adevăr Prorocul, Care avea să vină în lume.” Ioan 6, 5-14

Ne-am gândit în dimineaţa aceasta la sfârşitul nostru?

Cu ce mă duc?
Când stai la popas, ce scoţi din traistă?

Cu ce am plecat de la întâlnirea cu Eminescu?

 

Ce am învățat de la Eminescu?
Am învățat lecții valoroase despre iubire, natură, patriotism și condiția umană.
 
Am învățat despre iubire și sensibilitate.
Da, Eminescu ne învață despre complexitatea și profunzimea iubirii. Poezii precum "Luceafărul" și "Sara pe deal" explorează sentimentele de dor, pasiune și melancolie, arătându-ne cât de puternice și transformatoare pot fi aceste emoții. De la el am învățat să prețuim și să respectăm mediul înconjurător.
 
Am învățat despre respectul pentru natură.
În multe dintre poeziile sale, Eminescu descrie natura cu o sensibilitate aparte. "Dorința" și "Revedere" sunt doar două exemple în care poetul își exprimă admirația pentru frumusețea naturii și legătura profundă pe care o simte cu aceasta.

Respectul pentru Eroi

În tumultul protestelor recente din București, o imagine a reușit să-mi stârnească o profundă indignare: un tânăr protestatar urcat cu picioarele pe troița ridicată în cinstea eroilor Revoluției Române. Această scenă, însoțită de râsete și poze de grup, este o insultă adusă memoriei celor care și-au sacrificat viața pentru libertate. Protestele sunt un drept fundamental într-o democrație, un mod prin care cetățenii își pot exprima nemulțumirile și pot cere schimbări. Cu toate acestea, există o linie fină între exercitarea acestui drept și lipsa de respect față de simbolurile sacre ale istoriei noastre. 

Troițele și monumentele dedicate eroilor nu sunt simple obiecte; ele reprezintă sacrificiul suprem al celor care au luptat pentru un viitor mai bun.Actul de a urca pe o troiță nu este doar o manifestare de lipsă de respect, ci și o rană adâncă în memoria colectivă a unei națiuni. Este un gest care subminează valorile pentru care acești eroi au luptat și au murit. Încurajarea și râsetele celor din jur nu fac decât să amplifice această lipsă

Notă de lectură: „Duel cu mine...și restul lumii”

 

„Duel cu mine...și restul lumii”

Autor: David Valentin

An publicare: 2024

Editura: Editura Pim, Iași

Număr pagini: 280

„Duel cu mine...și restul lumii” este o carte captivantă care îmbină satira și umorul într-o coridă literară fascinantă. Narațiunea se desfășoară în prima parte, între două personaje principale: „Eu, Îngerul” și „Eu, Lucifer”, care se angajează într-un duel perpetuu plin de ironie și reflecție asupra vieții.

Cartea explorează conflictul dintre bine și rău, între idealuri și realitate, prezentând o serie de dueluri verbale între cele două entități. Umorul și satira este la ea acasă. Dialogurile sunt pline de umor și sarcasm, aducând în discuție teme precum: greșelile de prozodie; relațiile interumane și dilemele existențiale

Traian Dorz și opera de culturalizare, moralizare şi chiar alfabetizare a poporului

  

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În timpul lunii decembrie 1977, la unul dintre controalele care mi se făceau destul de des, cei doi ofiţeri care mi-au făcut percheziţia mi-au cerut să le prezint şi un memoriu în care să arăt pe scurt toată activitatea mea publicistică şi scriitoricească. De asemenea, să răspund din ce motiv nu scriu şi nu trimit la publicaţiile şi editurile din ţară. La câteva zile după acestea, le-am prezentat următorul

MEMORIU

cu privire la activitatea mea publicistică şi scriitoricească dintre anii 1932-1977

 

Sunt născut în 25 decembrie 1914, în localitatea Mizieş, jud. Bihor. În 8 iunie 1930 am trecut printr-o totală transformare sufletească în urma lecturii unei scrieri a părintelui Iosif Trifa din Sibiu, care iniţiase şi conducea atunci asociaţia religioasă ortodoxă Oastea Domnului.

În Sibiu, preotul Iosif Trifa redacta atunci gazeta oficială a asociaţiei, numită «Lumina Satelor», având ca supliment săptămânal «Oastea Domnului», la care m-am abonat o dată cu intrarea mea în rândurile acestei mişcări duhovniceşti, în data de 8 iunie 1930.

Notă de lectură: "Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!"

 

În data de 11 ianuarie 2025, la Sala Multifuncțională a Consiliului Județean Timiș, după evenimentul deosebit dedicat Zilei Culturii Naționale, organizat de Filiala „Mihai Eminescu” Timiș a UZPR, în parteneriat cu C.J. Timiș, Asociația Cultural Umanitară „Luceafărul de Vest” Timișoara și MNADOR Timișoara, a fost și o parte de socializare. În această a doua parte a evenimentului am întâlnit un deosebit. A fost o întâlnire destul de emoționantă, deaorece era întradevăr omul pe care mi-l imaginasem. Un om plin de viață, zâmbitor și cu mult curaj, un orator desăvârșit. Am primit din partea dumnealui o carte. Cartea se numește: ” Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp! ” Vol. I : Concursul ”Acrostih și Poezie – din Vatra Satului”. Chiuzbaia ( Ediția 2023), Coordonator Vasile Bele, Editura Armonii Cuturale,2024.

Această carte este rezultatul unui concurs de poezie și acrostih intitulat ”Acrostih și Poezie – din Vatra Satului”. Chiuzbaia ( Ediția 2023), care reunește lucrări din diverse unghiuri ale creativității literare. Vasile Bele, în calitate de coordonator, oferă cititorilor o selecție diversificată de scrieri frumoase, unde personajele sunt chiar poeții care au participat la acest concurs. "Oprește-mă, la tine Maramureș! Oprește-mă, în tine, anotimp!" este o lucrare care te face să simți emoția întâlnirii cu oameni pasionați de literatură.

LUMINA ÎNTUNECATULUI LIDICE

 

 O noapte de început de decembrie. Undeva, în Cehia, la vreo 20 de km de Praga. Păşim tăcuţi, împreună cu părintele românilor din Praga, spre ceea ce cândva fusese satul Lidice. O ploaie măruntă, grea, ne pătrunde adânc în oase. Păşim şerpuind, indecişi, spre memorialul retras undeva între colinele satului. Aici, în noaptea dinspre 9 spre 10 iunie 1942, naziştii au intrat în localitate, au ucis toţi bărbaţii, au deportat copiii şi femeile şi au ras de pe faţa pământului toate cele 102 case. Satul a fost ars, efectiv, din temelii, fiecare animal ucis, iar peste rămăşiţele clădirilor s-a trecut cu buldozerele. Inclusiv cimitirul a fost vandalizat, rămăşiţele de aici fiind dezgropate şi distruse. 100 de germani sunt trimişi să are zona, să planteze flori, ca şi cum nimeni nu a locuit vreodată acolo. Toate acestea, ca răzbunare a lui Hitler pentru a curma rezistenţa cehă în faţa ororilor nazismului şi a încercării de înlăturare de către cehi a unuia din principalii oameni ai lui Hitler.

Câţiva din locuitorii din Lidice au fost adăpostiţi în catedrala ortodoxă din Praga, de către episcopul Gorazd. Şi el, împreună cu preoţii de aici şi cu conducătorii mireni ai comunităţii, ajung în faţa neiertătoarelor plutoane de execuţie. Alţi câţiva credincioşi şi preoţi se baricadează în subsolul catedralei şi sunt inundaţi, până la înec.

Un eveniment binecuvântat: Foaia «Iisus Biruitorul» a ajuns la 1500 de numere

Sãptãmânalul „Iisus Biruitorul”, foaia noastrã dragã, marcheazã, la începutul acestui an, un moment de referinþã: atingerea numãrului 1500 de apariții. Scumpa noastrã foaie, care a debutat pe 6 ianuarie 1935, a devenit un pilon al literaturii creștin-ortodoxe românești, dar și o masã bogatã pentru Frãțietatea Oastei Domnului, traversând decenii de provocãri și renașteri. Fondatã, inițial, ca o continuare a publicației „Lumina Satelor”, „Isus Biruitorul” a fost suspendatã în 1947, dupã arestarea fratelui Traian Dorz, dar a revenit în forțã în 1990, sub binecuvântarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române. De atunci, a menținut un ritm constant de apariție, devenind o sursã de inspirație și învãțãturã pentru cititorii ei. 

La început, cu tiraje care erau undeva la 17-18 mii de exemplare pe numãr, „Iisus Biruitorul” a reușit sã se impunã prin sobrietatea și acurateþea mesajului sãu, oferind cititorilor predici, exegeze scripturistice, mãrturii personale, reportaje și interviuri de o înaltã ținutã duhovniceascã. De-a lungul timpului, în paginile sale, au semnat voci redutabile ale teologiei românești, contribuind la îmbogãțirea spiritualã a cititorilor. 

„La tulpină“ - Colindul care a păcălit cenzura comunistă, în satul Holbav

În prima zi de Crăciun, Ceata de Feciori din Holbav va pleca prin sat la colindat, preotul fiind primul gospodar la poarta căruia se vor opri să cînte „La tulpină“

Ceata de Feciori din Holbav se mîndreşte că în prima zi de Crăciun, atunci cînd pornesc la colindat prin sat, ei cîntă unele din cele mai vechi colinde care  se cîntă în judeţ. „Nimeni nu ştie cu exactitate de cînd datează aceste colinde. Eu le-am învăţat prin 1968 de la o persoană care a murit acum zece  ani, iar acea persoană le ştia de la tatăl său şi tot aşa. Probabil că au mai mult de 150 de ani. Spun asta socotind după limbajului arhaic folosit în  aceste colinde“, povesteşte Gheorghe Oprea, cel care pînă în 2004 a fost primarul comunei, iar acum lucrează la o monografie a comunei Holbav,  lucrare pe care îşi propune să o lanseze foarte curînd, monografie în care colindele vor ocupa un loc foarte important.

Gânduri despre autografe și cărți în dar

Autograf

Pe fila albă, neatinsă,

Un semn de mână mi se cere,

Dar eu, cu inima deschisă,

Îți dau doar versuri, cu plăcere..

În loc de semnături pe carte,

Îți las cuvinte, gânduri, vise,

Să-ți fie far în nopți deșarte,

Să-ți fie aripi neînvinse.

*   *   *

Un autograf e doar o urmă,

Ce timpul peste ani, o curmă,

Așa că ia această carte,

Și lasă versul să te poarte!

Am publicat patru cărți de poezii și, de fiecare dată când ofer una, prefer să o fac fără autograf. Pentru mine, ceea ce contează cu adevărat este conținutul cărții, mesajul și emoțiile pe care le transmit prin versuri. Un autograf, din punctul meu de vedere, nu adaugă valoare literară sau emoțională textului, ci doar un element de personalizare care, în opinia mea, nu cred că este esențial.

Traian DORZ (n. 25 decembrie 1914 - d. 20 iunie 1989 )

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Literatura sensibilitatii religioase românesti a avut în poetul Traian Dorz una din vocile sale de o expresie cu totul aparte, am putea spune unica, prin profunzimea trairii religioase.

Poetul a vazut lumina zilei în noaptea de Craciun a anului 1914, în catunul Râturi (azi Livada Beiusului) din comuna Mizies, judetul Bihor, în apropiere de Beius. Parintii sai, Constantin si Maria, erau buni gospodari si crestini respectati în sat pentru cinstea si vrednicia lor. Era unicul copil la parinti si, bineînteles, acestia voiau sa-l vada ajungând un bun gospodar la casa lui si un sprijin de nadejde la batrânete. Baiatul însa se simtea nascut pentru altceva, mai bun.

Iubea cartea, citise tot ce era de citit în micuta biblioteca a scolii primare si în aceea a bunului sau învatator, Savu Halbac. Dar, tocmai acum, la terminarea celor sapte clase, a intervenit ceva, un eveniment-cheie, în viata copilului Traian Dorz, care i-a schimbat traiectoria existentei sale. La examenul de încheiere a celor sapte clase primare, sustinut la Beius în 7 iunie 1930, a fost premiat, iar preotul care preda Religia, pentru raspunsurile exemplare la aceasta disciplina, i-a dat ca premiu special cartea Corabia lui Noe, de preotul Iosif Trifa, din Sibiu. Autorul era întemeietorul si conducatorul pamântesc al Miscarii Oastea Domnului, înfiintata la 1 ianuarie 1923, la Sibiu, o lucrare de regenerare moral-spirituala a poporului nostru în granitele ortodoxiei strabune. Cartea l-a zguduit puternic pe proaspatul absolvent. În 8 iunie, în duminica Rusaliilor, terminând lectura cartii, simti ca trebuie sa-si schimbe viata, asa cum autorul, în final, o propunea fiecarui cititor.

SE APROPIE CRĂCIUNUL... Să ne aducem aminte şi de cei săraci şi năcăjiţi

O istorie veche ne spune că de la Răsărit a mai plecat un crai (în afară de cei trei) să-L afle pe Hristos. Artaban îl chema pe acest al 4-lea crai şi a plecat şi el, cu aur mult, să-L afle pe pruncul Iisus. Dar în calea lui a întâlnit oameni flămânzi, năcăjiţi, săraci, bolnavi şi, făcându-i-se milă de ei, le-a tot dat din aur, până când, apropiindu-se de Vifleem, s-a trezit că nu mai are nimic. Şi s-a întristat foarte Artaban, dar în somn i s-a arătat Iisus şi i-a zis: „Nu te întrista, Artabane, căci amin zic ţie: tu M-ai aflat cu adevărat pe Mine”...

Se apropie Crăciunul. Vrei săi afli şi tu, cititorule, pe Pruncul Iisus şi să I te închini Lui? Vrei să prăznuieşti cu adevărat Naşterea Domnului? Intră atunci cu ajutor în casa celui sărac, năcăjit, bolnav, căci El a zis: „Orice veţi face unuia dintre aceşti mai mici, Mie Mi-aţi făcut” (Mt 25, 40).

Recunoștință și apreciere pentru poeziile acrostih ale d-lui Vasile Bele

Îi mulțumesc din suflet d-lui Aurel Bele, cunoscut sub pseudonimul Vasile Bele, pentru frumoasele poezii acrostih pe care mi le-a dedicat. Gestul său m-a emoționat profund și m-a făcut să mă simt cu adevărat apreciat. Fiecare vers a fost o surpriză plăcută și o dovadă a talentului și sensibilității sale poetice.

Sunt recunoscător pentru timpul și efortul pe care le-a investit în aceste creații și pentru felul în care a reușit să surprindă esența numelui meu și a volumelor mele de poezii. Este o onoare să primesc o astfel de atenție din partea dumnealui.

Am fost mereu impresionat de dedicarea domniei sale față de promovarea culturii și tradițiilor noastre. Prin munca sa, reușește să aducă la lumină frumusețea și autenticitatea valorilor noastre tradiționale. Eforturile sale în cadrul revistei Din Vatra Satului și numeroasele sale volume de poezii și monografii sunt o mărturie a pasiunii și devotamentului său.

Premiile și recunoașterile pe care le-a primit de-a lungul anilor sunt pe deplin meritate și reflectă impactul pozitiv pe care l-a avut asupra comunității noastre culturale. Este un adevărat promotor al talentelor locale și un exemplu de implicare și dăruire. Un poet și etnolog român, cu studii la Universitatea de Nord, unde a obținut un masterat în etnoturism cultural și o specializare în română-etnologie.

Cu sinceritate și apreciere,

Sorin Micuțiu

Importanța votului și drepturile cetățenești

Desen & © – Alex DIMITROV

Votul reprezintă unul dintre cele mai fundamentale drepturi într-o democrație. Este mijlocul prin care cetățenii își exprimă voința și influențează deciziile politice. Dreptul de a vota și de a fi votat sunt esențiale pentru funcționarea unei societăți democratice, iar exercitarea acestui drept trebuie să fie făcută cu discernământ și fără influențe externe.

Dreptul de a vota

Dreptul de a vota este un pilon al democrației. Acesta permite cetățenilor să participe activ la procesul decizional și să contribuie la formarea guvernului. Așa cum spunea John Lewis, un cunoscut activist pentru drepturile civile: „Votul este prețios. Este cel mai puternic instrument non-violent pe care îl avem într-o societate democratică și trebuie să-l folosim” 

Dreptul de a fi votat

La fel de important este și dreptul de a fi votat. Acesta asigură că orice cetățean are posibilitatea de a candida pentru funcții publice și de a reprezenta interesele comunității. Abraham Lincoln, unul dintre cei mai respectați președinți americani, a afirmat: „Buletinul de vot este mai puternic decât glonțul” 

Sf. Anastasie si Biblia furată

 Abatele Anastasie avea o carte din pergament fin care valora 20 pence şi care conţinea textele integrale din Vechiul şi Noul Testament. Într-o zi, un călugăr oarecare îl vizitează şi, văzând cartea, o fură. Astfel, în acea zi, când trebui să citească din Scriptură, Anastase constată că Biblia dispăruse şi înţelese imediat că acel care o luase nu putea fi decât călugărul. Dar nu îl chemă de teama că la păcatul furtului s-ar mai putea adăuga cel al minciunii.

Călugărul merse în oraş să vândă cartea. Cerea 18 pence pe ea. Cumpărătorul spuse:

20 octombrie 1914, se năștea Părintele Ioan Sabău, patriarhul ardelenilor și mărturisitorul lui Hristos.

Parintele Ioan Sabau – unul din marii preoti si propovaduitori din Ardealul cel mult-incercat. S-a nascut in 1914, in pragul primului „mare fratricid mondial”. A studiat Teologia la Cernauti (unde i-a fost coleg si prieten Ieromonahului Adrian Fageteanu), insa formarea sa de capatai – dupa cum singur o marturiseste – s-a facut in „academia duhovniceasca” a temnitelor stapanirii fara-de-Dumnezeu, adevarate „ferestre catre Cer”, in care a petrecut peste 13 ani – in mai multe perioade de detentie. Acolo a avut binecuvantarea de a-i cunoaste pe unii ca Parintele Dumitru Staniloae sau Nichifor Crainic.

In acele vremuri de prigoana, savarseste o adevarata minune: ridicarea unei biserici in satul Vinerea din judetul Alba (pentru care, dealtfel, a fost „rasplatit” cu opt ani de temnita grea). Dupa iesirea din inchisoare, ramane neclintit in propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu, pana la sfarsitul vietii, in 2009 – fara sa tina seama de boala, vreme sau alte imprejurari potrivnice. Intru pomenirea sa, va infatisam in cele ce urmeaza prima parte a marturiei unuia dintre fiii sai duhovnicesti, Parintele Cristian, despre aceasta familie care „lupta cea buna a luptat si credinta a pazit”. Aflaţi mai multe »

Călătorul

Într-un castel frumos care astăzi e numai ruină, locuia un om bogat. El cheltui mulţi bani pentru a-şi împodobi castelul său, dar faţă de cei săraci nu se prea milostivea.

Odată veni la el la castel un biet călător şi îi ceru culcuş peste noapte. Bogatul, semeţ, îl respinge şi îi zice:

– Acest castel nu-i han.

Călătorul răspunde:

– Daţi-mi voie să vă pun trei întrebări şi apoi voi pleca.

Bogatul zise:

Poetul şi tâlharul

Undeva, într-o cetate, trăia un poet, care îşi folosea talentul (darul de a scrie versuri), primit de la Dumnezeu, numai în rău, căci scria poezii de prost gust, în care Dumnezeu şi sfinţii erau defăimaţi. De aceea, în vremea lui, puţin îi citeau nesuferitele lui versuri.

Nu departe de poet, într-o pădure, trăia un tâlhar, de care se temea multă lume şi care săvârşise multe fapte rele. Totuşi, pe lângă faptele lui cele rele, a construit şi el, pe drumul care trecea pe lângă pădure, o fântână.

BALADA SFÂNTULUICONSTANTIN BRÂNCOVEANU*

Într-o joi de dimineaţă,

Zi scurtării lui din viaţă,

Brâncoveanu se scula,

Faţa blândă el spăla,

Barba albă-şi pieptăna,

La icoane se-nchina;

Pe fereastră el căta

Şi amar se spăimânta!

-Dragii mei, coconi iubiţi!

Lăsaţi somnul, vă treziţi,

Armele vi le gătiţi,

Că pe noi ne-a-nconjurat

Paşa cel neîmpăcat,[1]

Ieniceri cu tunuri mari

Ce sparg ziduri cât de tari!

Importanței discernământului și clarității în alegerea liderilor noștri.

 

Viziunea în Alegeri: Discernământ și Claritate

 

În Evanghelia după Ioan, ce se va citi în duminica alegerilor, vindecarea orbului de către Iisus nu este doar o minune fizică, ci și o metaforă pentru iluminarea duhovnicească. Orbul, odată vindecat, nu doar că vede lumea într-un mod nou, dar își recunoaște și salvatorul. Acest act de recunoaștere necesită o viziune clară, nu doar a ochilor, ci și a inimii și a minții.

 

Într-un sens similar, alegerile de duminica viitoare necesită o viziune clară din partea electoratului. Nu este suficient să vedem candidații și promisiunile lor, trebuie să discernem intențiile și capacitățile lor reale. Alegerea corectă necesită o înțelegere profundă a valorilor și a direcției în care dorim să ne conducă liderii aleși.

 

Claritatea Viziunii: Dincolo de Minuni

 

Așteptarea unei minuni pentru a face o alegere corectă poate fi o metaforă pentru dorința de a avea o soluție simplă la o problemă complexă. În realitate, alegerea corectă necesită efort și angajament. Trebuie să ne informăm, să cântărim opțiunile și să ne implicăm activ în procesul democratic.

ACUM și ASTĂZI

 Cine se obişnuieşte cu amânarea, greu mai scapă de această obişnuință. Cine se opreşte din urcuş a căzut în aceeaşi clipă mai jos de unde este. Nu stă decât cel ce urcă neîncetat. E o idee pe care a dezvoltat-o Sfântul Grigorie de Nisa. Oprirea prin lenevie produce o anumită paralizie în puterile sufletului. Cel care cedează lenei devine robul ei, îşi slăbeşte libertatea sau stăpânirea sa asupra lui însuşi. Eşti tu însuţi când eşti stăpân pe tine. De aceea, în greceşte libertatea se numeşte şi starea de a-ţi fi propriul stăpân.

Nu l-am ajutat pe om în clipa în care a trebuit, l-am putut pierde. Fiecare clipă impune o datorie unică pentru veci, pe care n-o mai poţi îndeplini în altă clipă. Fiecare clipă ni s-a dat cu rostul ei unic de la Dumnezeu. Fiecare clipă are o însemnătate pentru veşnicie.

Învierea lui Hristos - biruința iubirii răstignite

Sfintele Evanghelii ni-L prezintă pe Domnul Iisus ca pe cel mai mare binefacator al omenirii. Iubirea Lui este desăvârşită pentru că a însoţit suferinţa omenească până la iad, până pe tărâmul morţii şi al desnădejdii, iar de aici a croit pentru toţi oamenii cale către cer.

Iisus a luat asupra Sa toate durerile noastre pentru că le-a cunoscut pe ele şi ne-a iubit pe noi.

Suferinţele Domnului sunt o sinteza a suferinţei întregii omeniri de o densitate şi intensitate necunoscute de nici un muritor.Nici un evanghelist nu încearcă să explice suferinţele spirituale ale lui Iisus din Ghetsimani, care erau atât de puternice încât s-au materializat în "picaturi de sânge care cadeau pe pământ".Nici pe cele de pe Golgota care au zdruncinat temeliile lumii.Aici sunt concentrate toate durerile omenirii de până la El şi de după El.Le-a suferit pe toate pentru ca le-a cunoscut pe toate potrivit axiomei:”o conştiinţă mare este o suferinţă mare”. Fiind iubire necuprinsă şi necunoscută de noi şi suferinţa Lui este necuprinsă si necunoscută.

Mântuitorul ca ziarist sau misiunea presei creştine

«Ciudat!»... vor exclama mulţi citind acest titlu. «Pe vremea lui Hristos nu existau gazete şi după câte ştim el nu s'a îndeletnicit cu scrisul fără numai o singură dată şi atunci pe nisip».

Nici noi nu avem altă părere. Poate, aceasta este una din puţinele chestiuni în care suntem de acord fără rezervă cu criticii şi tăgăduitorii de meserie, gata oricând să facă obiecţii şi să producă desminţiri.

Şi totuşi Mântuitorul ca ziarist este o imagine plastică, sugestivă şi de o vitală actualitate.

Care contimporan, deprins să interpreteze multiplele şi tumultuoasele privelişti ale vieţii prin criteriile lăuntrice ale conştiinţei morale, nu a ajuns la tragica încheiere, că în lume există păcatul şi ceeace e mai înspăimântător, că acest păcat creşte aproape în progresie geometrică anulând în fiinţa omului simţul misterului adecă percepţiunea realităţilor nevăzute.

O CRONICĂ INEDITĂ - la poezia "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean

 

Păstrăm idei...
(dedicată tuturor poetilor)

Păstrăm idei în stive, sub teama de rebuturi,
Cutia craniană se scutură de praf,
Cu paloșe din slove, adesea fără scuturi,
Dăm timpului din urmă un mic autograf.

Simtirea ne zvâcneşte, aleargă ca o ciută,
Un suflet apostatic se vinde uneori;
Vizând eternitatea, menirea revolută,
Planăm ades alături de vulturi sau de ciori.

Clădim, din slăbiciune şi lacrimi, stăvilare,
În piepturi ni se zbate o inimă de rac,
La rendez-vous cu muza, per pedes ori călare,
Pornim, cuprinşi de patimi, un nou contraatac.

În zbor cameleonic, cu cerul sub axilă,
Tâşneşte poezia, dansând pe nori, nubilă...

de Camelia Ardelean 
din vol. "La margine de curcubeu"

O discuție amicală cu Inteligenţa Artificială - (19.04.2024)

 Sorin Micuţiu: Știu că îți plac poeziile și îți propun să dicutăm puțin pe marginea poeziei de mai sus.

Inteligenţa Artificială (AI): "Păstrăm idei..." de Camelia Ardelean, din volumul "La margine de curcubeu", este o meditație lirică asupra procesului creativ și a naturii efemere a vieții și a artei. În această operă, poetul reflectă asupra modului în care ideile sunt păstrate și adesea ascunse sub frica de a fi respinse sau considerate inutile ("sub teama de rebuturi"). "Cutia craniană" care "se scutură de praf" sugerează o reînnoire a gândirii și o eliberare de constrângerile vechi. Versurile vorbesc despre lupta cu timpul și despre efortul de a lăsa o amprentă durabilă ("un mic autograf") în ciuda trecerii neîndurătoare a acestuia. Există o tensiune între dorința de eternitate și realitatea efemeră a existenței, ilustrată prin imagini puternice ale naturii și ale luptei interioare ("Simţirea ne zvâcnește, aleargă ca o ciută"). Poeta folosește metafore pentru a descrie emoțiile intense și conflictele interioare ("o inimă de rac"), precum și întâlnirea cu inspirația ("rendez-vous cu muza"). Finalul poeziei, cu imaginea poeziei "dansând pe nori, nubilă", evocă libertatea și transformarea care vin odată cu actul creației artistice. În esență, poezia este o celebrare a puterii artei de a transcende limitele umane și de a atinge un nivel de expresie aproape divin, chiar și în fața adversităților și a incertitudinii vieții. Este o odă adusă tuturor poeților și, prin extensie, tuturor creatorilor de artă, care continuă să creeze în ciuda tuturor provocărilor.

SĂ NU-MI UIT DATORIA

 

Să nu-mi uit datoria
ce mi-am legat-o eu,
cât ţine noaptea asta
şi drumu-acesta greu;
măsura ei cinstită
mereu s-o am în gând,
nici mai puţin lăsându-i
şi nici mai mult, trecând.

Să nu ies niciodată
din drumul înţelept,
din toate să dau partea
oricui precum e drept;
ce-i trecător în mine
să-l dau cui l-am vândut,
cu inima durută
şi sufletul tăcut.

Dar ce-i ceresc în mine,
cu legământul pus,
să-l dau pe totdeauna
şi numai lui Iisus.
Dă-mi, Doamne-a Ta lumină
şi dă-mi puterea cea
de care am nevoie
în starea asta grea...

Cântările Căinţei / Traian Dorz. – Sibiu: Oastea Domnului, 2008

Când cade un cal – toți sar să-l ridice dar când cade un om – cine sare să-l ajute?

 

Zilele trecute am văzut un cal ce căzuse pe lunecușul străzii. Mulțime de oameni se strânsese în jurul animalului căzut și toți ajutau la ridicarea lui. Un lucru frumos este acesta. Când cade un dobitoc, toți ajută la ridicarea lui.

Eu însă m-am gândit în mine, ce bine ar fi dacă s-ar petrece acest lucru și între oameni. Ce bine ar fi dacă oamenii ar sari să ajute și pe semenul lor ce cade. Căci și omul cade, în atâtea și atâtea feluri. Cade și trupește și sufletește. E plină lumea de oameni căzuți, dar cine sare în ajutorul lor?

Eu de câteori merg pe stradă, îmi vine să plâng văzând atâția oameni pe care și fața lor îi trădează că sunt căzuți și decazuți. Câți dintre ei nu s-ar putea ridica dacă s-ar apropia cineva de ei cu cuvântul cel dulce al evangheliei; cu ajutorul sufletesc și trupesc. Câți dintre ei nu se află prin spitale, temnițe etc. - cine merge să-i ridice? Câți căzuți nu s-ar putea ridica mergând la ei cu ajutor sufletesc și trupesc.