Timpul şi Sufletul... Timpul este prea lent pentru cei care aşteaptă, prea iute pentru cei care se tem, prea lung pentru cei care se plâng, prea scurt pentru cei care sărbătoresc. Dar, pentru cei ce iubesc, timpul este o eternitate.(William Shakespeare) Iar Sufletul, este o scânteie divină ce şi-a uitat aripile în inima Creatorului, ...rămânând cu două răni adânci
ce sângerează lumină.
Fără ca cineva să ne întrebe dacă vrem sau nu vrem, am venit în această lume. În această clipă pe care o numim viaţă încercăm să destrămăm misterul fiinţei noastre. Uneori înţelegem sensurile întâmplărilor din viaţă, alteori nu înţelegem nimic. Privind cu nerăbdare şi curiozitate viitorul ne simţim chemaţi de glasul irezistibil al vieţii, al frumosului şi al sublimului. Privid în trecutul vieţii noastre, deseori auzim suspinul zădărniciei. În această încleştare de sensuri şi nonsensuri ne întrebăm: oare de ce trăim? Să ne tulburăm pentru o clipă iar apoi să pierim?
1.„VĂZÂND CĂ ACEASTĂ LUME ESTE DEŞARTĂ ŞI DEGRAB TRECĂTOARE”
Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec” (Ps 143, 4; cf. 36, 35-36; 102, 14-16; 145, 4). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Nici studiile profane nu sunt diferite: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”( 1 )
Înţeleptul Solomon numeşte deşertăciune totă frumuseţea fiinţial artistică pe care o poate experimenta omul, nu pentru că ea nu ar fi frumosă, ci pentru că tot ce este încântător şi ademenitor ochilor, aşa cum le trăim şi vedem noi în viaţa pământească, nu rămân pentru veşnicie, ci dispar. Deşertăciuni nu sunt numai bogăţiile materiale, faima şi alte măriri lumeşti, deşetăciuni sunt toate aspiraţiile şi aşteptările pe care le avem de la viaţă şi care iau cu asalt chipul tinereţii, deşetăciuni sunt toate uimirile şi îndrăgostirile noastre. Deşertăciuni sunt toate lacrimile noastre care izvorăscdin pământeştile dorinţi neîmplinite. De ce? Pentru că toate în curând pier. ( 2 ) „Lucrurile din lumea aceasta, fie vesele, fie triste nu-s cu nimic mai bune decât visele” - spune Sfântul Ioan Gură de Aur ( 3 )
Dar oare dintoate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit? Dacă toate sunt trecatoare şi stricăcioase nu trebuie sa ne bucuram de ele? Dacă Dumnezeu a lăsat viaţa asta, oare nu trebuie să luptăm pentru a înfrumuseţa şi înnobila aspectul ei firesc, natural? Oare chiar nu este nimic sublim ea?
2.IISUS HRISTOS ESTE ŞANSA ÎNNOBILĂRII ŞI ETERNIZĂRII TINEREŢII NOASTRE.
Aceste întrebări capătă răspuns în lumina întrupării Mântuitorului.El este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Cine ascultă cuvintele Mele are viaţă veşnică” sau : „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte Domnul ne zice: „vi s-a spus că sunteţi oameni de nimic, că vă tulburaţi pentru o clipă şi apoi pieriţi? Iată Eu sunt primul care am biruit zădărnicia, înşelăciunea şi relativul vieţii! Îndrăsniţi, urmaţi-Mi şi veţi fi şi voi biruitori!”( cf. Ioan 16, 33).
Dar cum a transformat Mântuitorul zădărnicia vieţii în sublimul vieţii? Să ne gândim la Săptămâna Patimilor şi la desfăşurarea ultimelor evenimente din viaţa Lui. Era primăvara, natura întregă iradia viaţă, lumină, parfum şi prospeţime. Din toate rădăcinilefirii Sale omeneşti şi din toate colţurile existenţei, Domnul Iisus auzea chemările vieţii. Ca Om avea atâtea motive să trăiască, şi totuşi El acceptă să moară.Şi numai după această renunţare şi jertfă, Domnul se înalţă ca Om peste toată zidirea şi se face Împărat din slava Căruia „toate se umplu de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele de desupt”
Numai după ce mă „retrag” din lume şi sufăr chinurile morţii faţă de ea, abia după aceeea pot să revin în ea şi să mi-o asum în mod sănătos. Dar pâna la definitivarea acestei performanţe, în sufletul omului este o chinuitoare luptă între sublim şi zădărnicie aşa cum vom vedea în continuare.
Mândru nu este acela care vrea să-şi facă viaţa frumoasă, care îşi agoniseşte o cultură sau ajunge într-o poziţie socială. Orice refuz pentru a atinge aceste idealuri afişează de cele mai multe ori laşitatea şi nepăsarea. În cele mai multe cazuri cei care pierdînsufleţirea şi motivaţia în împlinirea acestor datorii, se raportează într-un mod bolnăvicios la ele. Când în urma muncii şi a luptei succesul nu mă îngâmfă, iar eşecul nu mă întristează am înţeles ce este viaţa asta. Dacă mă chinuie mândria pentru anumite reuşite sau întristarea pentru anumite eşecuri, înseamna că nu m-am ridicat peste zădărnicia vieţii. Dar cine poate spune aceasta?
Există multe lucruri cu adevarat frumoase în viaţă, cum ar fi iubirea dintre prieteni, dintre părinţi şi copii, iubirea dintre soţi, marile succese din viaţă, minunatele acorduri ale sunetelor, natura cu tot mirificul ei pe care îl poate vedea orice ochi atent şi sensibil. Totuşi nu ele sunt sursa adevăratelor bucurii. Ele au valoare în măsura în care cheamă sublimul şi profeţesc despre el; în măsura în care îmi îndreaptă privirea şi paşii către sublimul divin. Şi tocmai pentru că nu sunt absolute, ele pot să devieze şi să dezamăgească într-un mod cu totul răvăşitor.
În foarte multe situaţii aceste valori fac competiţie lui Dumnezeu în mintea şi mai ales în inima noastră. Se prea poate ca, Dumnezeu văzând acest lucru, să îngăduie ca iubirea promiţătoare să degenereze înminciună şi absurd chinuitor, succesele să fie urmate de înfrângeri, iar frumuseţea şi armonia lumii să degenereze în apocaliptic şi înfricoşător, pentru ca omul văzându-se deznădăjduit, părăsit şi dezamăgit de ceea ce cândva părea cântec fermecător, să-şi caute liniştea şi bucuria în Dumnezeu şi în iubirea Lui. Uneori, Dumnezeu ia ceva frumos din viaţa noastră, la care ţineam foarte mult, sau nu ne împlineşte o dorinţă arzătoare în ciuda tuturor luptelor şi stăruinţelor noaste. Dacă în aceste clipe am avea auzul curăţit am auzi glasul lui Dumnzeu: „Nu acestea sunt sublimul, caută mai departe!”
Dumnezeu vrea să ne ia reazemul nădejdii noastrepentru a ne dărui adevărata nădejde. Nici o faptă bună nu ne poate apropia de Dumnezeu aşa cum o poate face desnădejdea de sine. Nădejdea de sine îşi trage rădăcinile din periferia fiinţei şi îşi întinde vlăstarele în acest spaţiu material, îngust şi limitat. În măsura în care ea moare, învie adevărata nădejde nepieritoare carese înfiripă în miezul fiinţei „ca o ancoră a sufletului neclintită şi tare, caretrece dincolo de catapeteasmă unde Hristos a intrat ca înaintemergător”(Evei 6, 19-20).
Dar din păcate unii oamenii o pierd pe prima şi nu o dobândesc nici pe a doua. Trecerea de la o nădejde la alta se face prin „agonia din Ghetsimani”. Ce rezonanţă profetică au cuvintele poetului: „ Ce repede trec toate deşartele clipite / Ce inima le cere şi viaţa le promite! / Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna / Şi ce curând cu tine nu mai rămân nici una! / Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte / Prea repede călcate de fapta care minte! / Cu ce nădejdi curate le sărutai odată şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată! /...Ce târg amar e-acela să dai iubirea sfântă / Pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă. /O, de-ai căuta şi de-ai afla în Domnul fericirea ta! / Ce fericit şi strălucit va fi al tău apus! ( Traian Dorz).
3.BUCURIA VIEŢII SE NAŞTE DIN CREDINŢĂ ŞI DRAGOSTE
Dacă în sufletul meu iubirea lui Dumnezeu este vie, atunci pot să iubesc dezinteresat ca şi cum nu m-ar fi făcut nimeni să sufăr, pot să cânt ca şi cum n-aş fi plâns niciodată şi pottrăi cu bucurie şi însufleţire pentru că paradisul a început deja. Când am gustat din bunurile cele de sus pot să privesc cu înţelegere, seninătate, linişte şi curată bucurie, evenimentele naturale ale vieţii.
Privind cu atenţie în viaţa oamenilor observi că bucuria este o stare aparent ciudată şi îţi dai seama că bucuria care vine numai din bogăţia materială este cel puţin îndoielnică. Nu este obligatoriu ca cel ce râde să fie şi bucuros, „de multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită” (Pilde 14, 13). Oamenii dornici de bucurii adevărate, necunoacând că izvorul lor este numai în Dumnezeu şi-au creat tot felul de artificii şi bizbrizuri prin care trăiesc un râs forţat, o bucurie inexixtentă, o falsă împlinire. Unele din aceste bucurii atât de mult au fost falsificate încât cei ce le trăiesc, chiar au o senzaţie de împlinire. În cele mai multe medii în care oamenii se distreză predomină o astfel de atmosferă şi o astfel de impresie. Numai dacă prin vreo minune aceştia se convertesc la credinţă şi gustă din cereştile bucurii îşi dau seama în ce înşelare au fost. Jurnalele convertirilor confirmă acest fapt. Am citit şi ascultat multe mărturii de acest fel.
Dimpotrivă în vieţile sfinţilor putem vedea cum unii sfinţi aflaţi înmari suferinţe şi încercări cântau din inimă cântări de slavă catre Dumnezeu. De exemplu Sfântul Pavel şi Sila după ce au fost bătuţi, în timp ce stăteau în închisoare cu picioarele strânse în butuci, cântau psalmi aşa încât toţi din jurul lorascultau cu uimire. (Fapte 16, 23-25). Şi acesta nu era scenariu, era prezenţa harului care se face cântec oriunde se sălăşluieşte. De multe ori bucuriile pe care le-au trăt creştinii în timpul prigoanelor noi nu le trăim în libertate.
Nu spun că trebuie să fii prigonit neaparat pentru a trăi o bucurie autentică. Dar neaparat trebuie să-ţi cauţi împlinirea şi bucuria într-un mediu în care ai certitudinea că poate fi prezent Iisus Hristos şi sfinţii Săi.
Bucuria de a trăi se poate naşte din cele mai naturale gesturişi din comuniunea cu cele mai simple persoane: ”Cu cât iubeşti pe cineva mai mult cu atât mai mult eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere în faţa lui...Şi numai cunoscându-l în taina persoanei, ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă care-l face neinteresant şi-ţi mărgineşte bucuria de el; numai când ai pătruns în cămările minunate şi intime ale palatului lui fermecat eşti plin de o încântare negrăită” ( 4 )
Aşadar esteexilare într-o mulţime în care nu sunt nimic pentru nimeni, atunci când refuz prietenia şi comuniunea cu cei credincioşi şi puţini în speranţa că printre cei mulţi îmi voi găsi împlinirea. Numai credinţa, delicateţea curajoasă şi vioaieînnobilează pe omşi face din el izvor de frumos. În atmosfera acestor persoane te bucuri ca cel ce a aflat comoară mare.„Sufletul omenesc credincios e crin ce desfată pe Dumnezeu şi pe oameni prin înfăţişarea şi buna mireasma a sa.”(5). Acest lucru îl confirmă părinţii cu viaţă îmbunătăţită care se fac ţinta căutărilor.
Vorbesc despre cei care mai au ceva credinţă, ei se vor simţi în zona lor liberă şi familiară doar printre cei care au aceleaşi afinităţi şi căutări. În nici un caz creştinul nu este antisocial, dimpotrivă, cultivă prietenia cu toţi oamenii, până la păcat. Dar vorba românească: „cine se aseamănă se adună” capătă o expresie vie şi în acest caz.
Fără deschiderea către Dumnezeu şi oameni prin dragoste jertfelnică, fără un dezvoltat simţ selectiv bucuria vieţii devine o părelnicie, fiinţa sărăceşte, rămâne pustie şi se face ţinta întristării şi a lipsei de sens.
Aşadar, tinereţea nu este în sine, nici sublimă, nici zadarnică; ea este aşa cum ne-o facem noi. Creştinismul nu a promovat niciodată negativismul, nihilismul sau scepticismul; el asumă cu maturitate şi cu simţul realităţii toate provocările vieţii. Creştinul este persoanabucuriei, a nădejdii, a muncii inteligente şi statornice. Dacă din toate evenimentele vieţii voi putea să-mi adun tezaurul înţelepciunii, a iubirii şi a curăţiei, în clipa marii treceri, când Duhul Sfânt va atinge tinereţea închinată Lui, ceva din sublimul ei va rămâne pentru eternitate.
(1)Marcel Cendrel, apud Jean Claude Larche, Teologia bolii, Ed Oastea Domnului, Sibiu, p. 5
(2) Vezi ieromonah Savatie Baştovoi, Singuri în faţa libertăţii, Ed Catisma, Bucureşti, 2009, pp. 21-22.Şi poezia Ce-ai dori tu oare din volumul Cântări nemuritoare „...Ce doreşti sărmane ?Ce aştepţi tu oare?/ Slavă , prietenie, zbor ne-mpiedecat? / N-aştepta zadarnec lumea nu le are / Şi-ai să vezi odată cât te-ai înşelat! / Cauţi tu mâmtuirea? Ea e, numai ea / Singura comoară suflete sărac. / De-o adapi cu lacrimi, de-o porţi în văpaie / Şi-o hrăneşti cu sânge vei avea-n veac”
(3) Omilii la Matei X, VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 128
(4) Părintele Dumitru Stăniloae, nota 110 la Cântarea Cântărilor în tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 183
Vă recomand cu toată căldură această carte scrisă de fratele meu în Hristos, Vasilică Nica. Pagini din această carte, spre marea mea bucurie, au fost publicate de-a lungul timpului de fr. Vasilică şi pe acest blog, şi pentru această colaborare nu am decât cuvinte de muluţmire.
„Între statornicie şi trecere“ este o carte matură si realistă, scrisă de un tânăr teolog care merită citită pentru a ne înţelege mai bine credinţa şi dragostea lui Dumnezeu pentru noi.
Pentru a citi câteva rânduri din această carte, daţi clik pe imagine.
O LUCRARE CU DIMENSIUNE FILOCALICĂ
Consider această carte cu titlul „Între statornicie şi trecere“, ca fiind binevenită pentru faptul că avem nevoie, în ultimul timp, de nişte lecturi duhovniceşti pentru spiritualizare. Cartea aceasta va fi foarte utilă pentru creştinii doritori să împlinească virtuţile, să meargă întreolaltă pe calea către Dumnezeu, să cunoască pe Dumnezeu din firea lucrurilor precum şi din lecturile cărţilor de spiritualitate.
Binecuvântăm această carte pentru faptul că ea vorbeşte de calea sfinţeniei şi a înduhovnicirii pe care au străbătut-o sfinţii cei care au fostprietenii şi casnicii lui Dumnezeu, la care autorul face adeseori referiri. Credem că modelele şi operele lor sunt pentru noi nişte făclii care ne ajută să mergem pe drumul către îndumnezeire, către vederea lui Dumnezeu faţă către faţă în transcendentul divin.
Lecturând titlurile cărţii, considerăm că acestea pot fi nişte paradigme, icoane sau modele pentru cei care se angajează în viaţa de sfinţenie, în urcuşul nemijlocit către Înviere. Iată câteva frumoase titluri ale acestei lucrări: „Când lepădarea de sine devine acceptare de sine“, „Puterea vindecătoare a iertării“, „Fecioară universală şi Maică a lui Dumnezeu“, „Învierea lui Hristos – biruinţa iubirii răstignite“, „Calea sfinţilor sau ce înseamnă a fi natural“, „Mistica iubirii în poezia lui Traian Dorz“. Sunt nişte titluri extraordinare alese de autor care cred că au fost inspirate de Duhul Sfânt, de aceea au o apreciabilă dimensiune filocalică. Atunci când ne deschidem ca un receptacol şi suntem receptivi la glasul lui Dumnezeu Care ne strigă permanent, dăm nişte metafore care sunt aşa de frumoase, de edificatoare şi importante în înţelegerea şi simţirea celor duhovniceşti. De aceea subiectele dezvoltate vor deveni un imbold pentru cei care vor lectura această carte.
Este important să te accepţi aşa cum eşti şi când te accepţi cum eşti înseamnă că îţi porţi crucea şi urmezi lui Hristos. Şi a accepta cum eşti înseamnă a descoperi în tine valorile spirituale care de fapt sunt valorile evanghelice, valorile Bisericii, valorile spirituale ale credinţei noastre ortodoxe.
Un aspect edificator al acestei cărţi la care se opreşte autorul vizează necesitatea de a ne crea un simţ selectiv, un simţ al valorii atât de necesar vremurilor pe care le străbatem. În Ortodoxie noi trebuie să descoperim valorile ei, nu să le acoperim sau să le închidem cu nişte lacăte şi să le păzim spunând că aici sunt valorile. Trebuie să le arătăm pentru ca alţii, văzându-le, să-şi îmbunătăţească viaţa şi să meargă mai departe pe drumul acesta sinuos către Împărăţia lui Dumnezeu.
Timpul dăruit lecturii acestei cărţi este o prelungire a Liturghiei sacramentale, aspect dezvoltat în capitolul „Timpul vieţii noastre sau despre valoarea liturghiei universale“. Acest titlu este extraordinar prin faptul că timpul liturghiei este egal cu timpul lui Dumnezeu, pentru faptul că în Liturghie noi nu trăim un timp care face parte din timpul acesta convenţional, ci intrăm în timpul lui Dumnezeu. Actualizăm timpul lui Dumnezeu. De aceea în Ortodoxie Liturghia se ascultă în picioare, stând drept, fără să fii aşezat, pentru faptul că depăşim toate simţămintele, afectele şi dispoziţiile noastre naturale şi lăsăm pe Dumnezeu să ne pătrundă. Este evocator conţinutul acestui titlu prin faptul că exprimă necesitatea prelungirii sfinţeniei dincolo de actul liturgic sacramental în activităţile noastre zilnice, lucru ce face din viaţa noastră o liturghie universală.
Înainte de încheiere, ne mai putem opri asupra importanţei unui alt titlu al cărţii şi anume la „Demnitatea cuvintelor“. Cuvintele au o demnitate, pentru că au o energie şi cuvintele care sunt spirituale sunt creatoare, mai ales Cuvântul lui Dumnezeu. La început, Cuvântul creator al Tatălui a fost o putere, o energie prin care s-au creat toate. Dacă cuvintele sunt creatoare, atunci tot ce există în lume nu este inert, ci totul este în mişcare către transfigurare, către Împărăţia lui Dumnezeu. De aici importanţa etică a limbajului care se reflectă din tema amintită.
Ne aflăm în contextul necesităţii stringente de raportare la repere spirituale. Generaţia actuală se află în criza căutării drumului spre devenirea întru fiinţă, de aceea binecuvântăm apariţia acestei cărţi scrisă de un tânăr pentru toţi credicioşii, dar mai ales pentru cei tineri.
† Dr. Ioachim Băcăuanul
Episcop Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului
Mântuitorul spune că există o cale largă ce duce la pierzare pe care merg mulţi şi o cale strâmtă ce duce la mântuire pe care merg puţini. Tot aşa Sf Pavel ne spune că omenirea este divizată din punct de vedere religios în doua părţi mari. Pe de o parte sunt cei care au primit Duhul lui Dumnezeu şi se lasă călăuziţi de har al cărui templu s-au învrednicit să se facă. Aceştia sunt numiţi de Apostol oameni duhovniceşti
Pe de altă parte sunt oamenii fireşti (psihici, psihikos antropos) care lăsându-se conduşi de poftele lor „nu îl cunosc pe Dumnezeu şi nu se supun evangheliei” (II Tes 1, 8). Ei trăiesc „în patima poftei”(I Tes. 4, 5), „n-au crezut adevărul, ci le-au plăcut nedreptatea”( II Tes 2, 12). Diferenţa dintre omul duhovnicesc şi cel firesc este aşa de clară în epistolele pauline: „Omul firesc nu primeşte pe cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt nebunie şi nu poate să le înţeleagă, fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Dar omul duhovnicesc toate le judecă, pe el însă nu-l judecă nimeni”(II Cor 2, 14-15). Şi iarăşi: „Căci cei ce sunt după trup cugetă cele ale trupului, iar cei ce sunt după duh, cele ale Duhului. Căci dorinţa cărnii este spre moarte, iar dorinţa Duhului este viaţă şi pace” (Rom 8, 5-6). Totuşi, acel „nu poate să înţeleagă” nu are sens absolut, fiindcă sunt momente în viaţă când Duhul Sfânt prin puterea Evangheliei dăruieşte omului posibilitatea unei astfel de înţelegeri. Şi aşa „a nu putea vine de la a nu voi” va spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Spre deosebire de omul firesc care este limitat la propria sa capacitate de înţelegere, omul duhovnicesc a primit în suflet învăţătura cea mântuitoare şi s-a renăscut prin revărsarea harului în viaţa sa. Contrasul dintre duhovnicesc şi firesc are o însemnătate universală „două lumi îşi dispută supremaţia, atât în viaţa insului cât şi în viaţa omenirii” . „Cei trupesti nu pot face cele duhovniceşti, nici cei duhovniceşti cele trupeşti, după cum nici credinţa nu poate săvârşi faptele necredinţei nici necredinţa faptele credinţei.” Omul duhovnicesc se leapădă de o mentaliate şi de un anumit mod de viaţă pentru a primi o altele noi. Puterea duhovnicescului rezidă din slăbirea trupescului şi invers. Pentru a ne întări în omul cel duhovnicesc trebuie să se diminueze şi să se înăbuşe dispoziţiile pervertite ele trupescului. De aceea Sf Pavel îndeamnă pe cel renăscut duhuvniceşte să umble în Duhul şi să nu caute cele ale trupului: „ În duhul să umblaţi şi să nu împliniţi pofta trupului, căci trupul pofteşte împotriva Duhului şi Duhul împotriva trupului” (Gal 5, 15-16). Prin „trup” se înţelege omul întreg care este stăpânit de gânduri şi pofte amăgitaore. Omul psihic sau trupesc nu primeşte adevărurile Duhului lui Dumnezeu, pentru că pentru el sunt o nebunie şi nu poate să le înţeleagă fiindcă ele se judecă duhovniceşte. Este ca şi cum ai vorbi orbului despre culoare. Nu stă în puterea unei înţelepciuni omeneşti să atingă această performanţă. Cine se bazează pe abilitatea sa pedagogică de a trasmite învăţătura creştină sau pe capacitatea de înţelegere a minţii omeneşti, în mod sigur falimentează. Omul duhovnicesc, însă toate le judecă (I Cor 2, 15), adică le judecă corect fiind că are „gândul lui Hristos”. A avea gândul lui Hristos nu înseamnă a şti toate cele pe care le ştie Hristos, ci doar a cunoaşte cele pe care El le-a descoperit lumii prin Evanghelia Sa. „Adânci cu totul sunt gândurile lui Dumnezeu” (Ps 35, 6; 91, 5) de aceea nimeni nu le cunoaşte (Rom. 11, 34). Omul duhovnicesc ştie că singura şansa de a înţelege ceva „din adâncul bogăţiei şi al înţelepciunii şi al ştiinţei lui Dumnezeu” este aceea de a dobândi „gândul” smereniei „care era şi în Iisus Hristos” (Fil 2, 5). Cel duhovnicesc le ştie şi pe ale sale şi pe ale celui firesc, dar cel firesc nu ştie nimic din cele ale omului duhovnicesc. Cuvintele Sf Pavel ”pe el însă nu-l judecă nimeni” înseamnă că el nu poate fi înţeles de nici un om trupesc, fiindcă adevărurile pe care le cunoaşte sunt din planurile lui Dumnezeu şi nu din cele ale omului, iar omul nu are nici un instrument produs de înţelepciunea sa prin care poate să cunoască cele descoperite prin Evanghelie. în Acel „nimeni” nu trebuie înţeles în sens absolut ca şi cum omul duhovnicesc ar fi mai presus de orice control. Şi el este predispus riscului de a cădea în ispită: „Fraţilor chiar dacă va cădea un om în vreo greşeală, voi cei duhovniceşti îndreptaţi-l pe unul ca aceste cu duhul blândeţii, luând seama la tine însuţi ca să nu cazi şi tu în ispită” (Gal 6, 1). Nu există stări pietrificate nici în bine, nici în rău; omul firesc dacă îşi deschide inima spre revărsările harului poate să devină duhovnicesc, iar omul duhovnicesc dacă se leneveşte poate să cadă din starea sa şi să devină iarăşi firesc.
Pe fraţii mei îi îmbrăţişez cu braţe de dor, Îi alin cu lacrimi de iubire, Îi odihnesc în leagănul sufletului meu Cântând cel mai drag imn... Pe fraţii mei îi port în gânduri dragi, Vorbindu-le mai mult prin tăceri... Le aprind luminiţe în suflet Cu soarele ce-mi arde-n priviri... Pe fraţii mei îmi torn mirul de nard Şi îmi spăl mâinile înainte de a-i atinge... Le presar trandafiri roz în obrazul plâns Şi pe pleoape le aştern raze de vise... Pe fraţii mei îi strâng la piept cu drag Ca pe nişte copilaşi cu aripi de îngeri... Le arăt păsările-n zbor de primăvară Şi le mângâi durerile din vise ne-mplinite... Pe fraţii mei îi port în cămara inimii curate, Îi dezmierd cu fiori din veşnicie... Iau lacrimile lor şi le pun în ochii mei, Ca prin ele să pot vedea curcubeul Iubirii... Pe fraţii mei îi iubesc cu dor nespus,... E Ceva în ei... şi-Acel Ceva e IISUS!!! ( Mariana L. )
"Da, Iisuse Doamne, aşa am fost eu. Un copil nepriceput, care m-am temut totdeauna de cruce şi am fugit de ea. Şi totdeauna am căutat pe unde ar fi calea cea mai scurtă şi mai liniştită care ar duce la cer. Acum văd, Iisuse Doamne, greşeala mea şi nebunia mea. Acum văd că nu este o altă cale ce duce la cer decât calea crucii. Şi iată-mă, Iisuse Doamne, stau acum gata să-mi iau şi eu crucea şi să plec cu ea după Tine... Eu nepriceputul credeam că pot alege o cruce care îmi place mie. Că pot alege o cruce mai uşoară. Că pot alege crucea cea mai uşoară. Dar pe urmă m-am trezit cu o cruce grea, pe care n-o alesesem eu. Şi murmuram împotriva ei. Şi umblam să scap de ea. Acum înţeleg, Iisuse Doamne. Crucea aceasta era crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Era crucea pe care mi-ai hotărât-o Tu. Eu mă aplec acum cu smerenie sub greutatea ei. Mă aplec smerit sub crucea pe care mi-ai ales-o Tu. Şi o voi purta cu răbdare şi resemnare oricât de grea ar fi. Sub greutatea ei, mă voi gândi neîncetet la crucea Ta. Greutatea ei mă va ajuta să aflu Crucea şi Jertfa Golgotei Tale. Tu ne trimiţi crucea, dar noi ne îngrozim de ea. Tu ne îmbii crucea, dar noi fugim de ea. Şi dacă nu putem scăpa de ea, o purtăm ca pe un blestem, ca pe o nenorocire. O! Atâţia şi atâţia oameni umblă cu crucea pe la vrăjitori, pe la cărturărese. Pe acolo îşi închipuie că-i pot afla „rosturile“ şi pot scăpa de ea. O, Doamne Iisuse, şi eu vedeam în crucea vieţii mele o „făcătură“, o „soartă vitregă“, un „blestem“. Şi numai după ce am aflat Crucea şi Jertfa Ta – aflat-am că blestemul era o binecuvântare şi suferinţa un înger. Numai după ce am aflat crucea Ta, am înţeles crucea mea şi am început să o iubesc ca pe un înger din cer, trimis să ajute la mântuirea mea. Ca pe un înger care m-a dus la Golgota. Până la sfârşit, voi purta cu drag, Iisuse Doamne, pe umerii mei crucea suferinţei. Şi voi vesti pe tot locul darul şi ajutorul ce ni-l dă purtarea acestei cruci. Şi voi striga oricărui suflet să-şi ia cu drag crucea pe umeri şi să o poarte ca pe un nepreţuit dar şi ajutor de mântuire sufletească. Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem umiliţi după crucea Ta. Cu crucea noastră, noi trebuie să mergem după Tine, păşind pe urmele Tale. O, cât de mult am greşit eu şi aici, Iisuse Doamne. Din crucea Ta, pe care mi-ai pus-o pe umeri, eu am făcut cu totul o cruce a mea, pe care am plecat pe drumul meu. Am plecat cu ea după capul meu, după judecata mea, după judecata lumii. Şi crucea asta nu mi-a adus nici un folos. Am purtat-o în zadar, pentru că n-am mers cu ea după cuvântul Tău, după Evanghelia Ta, după crucea Ta. Văzându-mi greşeala, mă aplec, Iisuse Doamne, cu crucea sub cuvântul Evangheliei Tale. Şi voi merge cu ea pe urmele Cuvântului Tău, pe urmele Crucii Tale. Şi oricâte drumuri mi-ar arăta lumea, eu voi merge numai pe drumul acesta. Pentru că scris este că noi trebuie să ascultăm mai mult de Dumnezeu decât de oameni (Fapte 4, 19). Iisuse Doamne, păzeşte-ne de orice cruce care nu ne duce la Crucea Ta. Da, Iisuse Doamne, vin şi eu pe acest drum. Plecasem cu crucea în altă parte şi îndată m-am rătăcit. Mă întorc la Tine cu lacrimi de căinţă şi voi merge până la sfârşit, răbdător şi ascultător pe urma Ta. Toată grija mea va fi să merg după Tine. Să merg la Golgota şi, de la Golgota, împreună cu Tine, în viaţa şi odihna cea veşnică. Da, Iisuse Doamne, cu crucea mea voi păşi mereu pe acest drum însemnat cu Jertfa şi sângele Tău. Voi merge orbeşte pe el, ca un nebun care nu vrea să mai ştie de nimic decât despre Tine, Doamne, care mergi în fruntea noastră şi ne chemi după Tine. Da, Iisuse Doamne, cu crucea mea voi păşi numai pe drumul cel stropit cu Sângele Tău. Şi mă voi uita neîncetat ţintă la Tine, numai la Tine, Căpetenia desăvârşirii mele. După Tine, după Tine, Doamne, neîncetet după Tine, până vom trece pe urmă în odihna şi pacea Ta cea dulce. Fiul Tău cel nepriceput se apleacă în faţa Ta cu lacrimi de căinţă. Mărturisesc şi recunosc nebunia mea, că am încercat de atâtea ori să tai din crucea pe care înţelepciunea şi dragostea Ta mi-a dat-o. În nebunia mea, crezusem că voi afla alinarea durerilor mele în afară de Tine. Dar amarnică mi-a fost această încercare. De câte ori am umblat să-mi tai din cruce, ea mai grea mi s-a făcut. Acum mă întorc ruşinat şi plin de căinţă la picioarele Crucii Tale. Îţi încredinţez Ţie, numai Ţie, suspinele şi lacrimile mele, căci Tu singur mă poţi mângâia şi ajuta. Ai milă de mine, Doamne, şi mă mângâie. O, Doamne Iisuse, cât de scump este cuvântul Tău, că trebuie să ne purtăm crucea în fiecare zi! Şi cât de mare este nebunia celor care umblă să scape de cruce, îmbătându-se cu desfătările şi beţiile lumii! O, iartă-mă, Doamne Iisuse, că şi eu am fost multă vreme în nebunia aceasta. Poposeam cu crucea pe la desfătările lumeşti. Şi umblam mereu să scap de cruce; să-i simt cât mai puţin greutatea. Să fac cât mai multe popasuri. Şi să călătoresc cât mai mult fără greutatea ei. Acum îmi văd, Iisuse Doamne, nebunia mea, Şi mă întorc smerit sub crucea care ai pus-o pe umerii mei. Şi iubesc această cruce. În fiecare dimineaţă, îmi îmbrăţişez crucea, o sărut şi o aşez cu răbdare pe umerii mei. Şi ca o pecete o pun pe inima mea (Cânt. Cânt. 8, 6). Iar când mă simt slab, eu Te chem pe Tine. Mă uit ţintă la Tine şi Tu îndată mă izbăveşti, mă mângâi şi mă ajuţi să plec înainte, tot înainte, pe urmele Tale. Doamne, mie mi s-a părut crucea aşa de grea tocmai pentru că, apăsat de greutatea ei, eu priveam tot în jos spre pământ. Dar de acum voi privi numai în sus, mereu în sus, spre cerul unde mă aşteaptă sfârşitul călătoriei. O, dragule cer! O, frumosule cer, cât de scumpă este lumina care vine din lumina ta! Şi cât de dulce este dulceaţa care vine din dulceaţa ta! O, lasă-ţi razele tale să cadă mereu peste mine şi peste lacrimile mele. Oricât de mult aş suferi, tu, dragule cer, spune-mi mereu că toată suferinţa mea este un picur faţă de fericirea de acolo! O, dragule cer, fă să aud tot mereu muzica ta cea dulce, chemarea ta cea dulce. Fură-mă mereu cu vraja ta, ca să trăiesc mai mult pentru tine decât pentru pământ. Să trăiesc ca un străin şi călător pe pământ (Evrei 11, 14), până în clipa când voi scăpa la tine, patria mea cea scumpă de mâine. Iisuse Doamne, robul tău se apleacă smerit la picioarele Crucii Tale. Şi înţelege că totul e Crucea şi Jertfa Ta cea sfântă. Ea este Alfa şi Omega, începutul şi sfârşitul mântuirii mele. În lumina Crucii Tale, Doamne, înţeleg acum şi crucea mea. Acum numai înţeleg de ce cel dintâi om care a gustat din Jertfa Crucii Tale era un tâlhar care stătea şi el pe o cruce, alături de Tine. O, Doamne, ţine-mă şi pe mine răstignit pe crucea mea, lângă Tine, ca pe un tâlhar ce nu poate fi altcum mântuit. Lasă-mă apăsat până la sfârşit de crucea încercărilor şi suferinţelor, pentru ca să pot auzi şi eu, pe urmă, făgăduinţa Ta cea dulce: „Astăzi vei fi cu Mine în rai“. Iisuse Doamne, poate nu este departe ziua plecării mele la Tine. În ceasul acela, învredniceşte‑mă şi pe mine, Doamne, de bucuria de a vedea cum crucea Ta mi se va face punte de trecere la Tine, în braţele Tale, în odihna, pacea şi bucuria Ta cea dulce şi veşnică. Amin."
(Părintele Iosif Trifa - din cartea "Ia-ţi crucea ta")
„Dragă cititorule! Pe lângă botezul ce-l primim în braţele naşilor, şi noi trebuie să ne încreştinăm, prin căinţă, prin întoarcerea către Dumnezeu, prin renaştere sufletească. Pe lângă botezul din braşele naşilor, noi trebuie să trecem mereu prin focul şi botezul cel curăţitor de păcate al Duhului sfânt şi să ne spălăm mereu în apele credinţei şi în lacrimile căinţei. Acesta este botezul pe care îl cerem când ne rugăm cu psalmistul: „stropi-mă-vei cu isop şi mai vârtos decât zăpada mă voi almi...inimă curată zidelte întru mine, Dumnezeule”... Acesta este botezul sufletesc şi aceasta este apa cea curăţitoare despre care aşa de frumos spun cetaniile de la preznicul Botezului:”Aşa grăieşte Domnul: Cei însetaţi veniţi la ape şi beţi fără de argint şi fără preţ” (Părintele Iosif Trifa; din tâlcuire la Evanghelia Duminicii dinaintea Botezului Domnului)
„Dragă cititorule” Eu te întreb, Îl ai tu pe domnul Iisus în cetatea vieşii tale sau L-ai alungat cu fărădelegile tale? Într-un loc, ne spune o Evanghelie că Iisus a plâns asupra cetăţii Ierusalimului ( Luca 19, 41) pentru că nu-L primise pe El. Tot aşa plânge şi azi Mântuitorul pentru cetatea vieţii tale că nu vrei să-L primeşti pe El.
Auzi tu, dragă cititorule, Iisus plânge pentru Tine şi pentru mântuirea ta şi tu nu te înfiori? Şi tu tot în păcate?!” (Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia Duminicii după Botezul Domnului)
„Dovada cea mai bună că Iisus a intrat în casa sufletului tău o ai atunci, iubite cititorule, când deodată ţi se schimbă felul de a vedea şi judeca; atunci când deodată capeţi alţi ochi şi altă vedere, alte picioare şi altă umblare, altă gură şi alte vorbe, cânt toate la câte ai ţinut înainte le socoţi gunoaie, numai să-L poţi dobândi pe Hristos. Bucurie adevărată şi mântuire adevărată numai o dată cu această schimbare va intra în casa ta şi în sufletul tău. Astfel L-ai ptimit şi tu, cititorule, pe Iisus Mântuitorul?„ ( Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia Duminicii a 32-a după Rusalii (a lui Zaheu vameşului )
„Când citeşti aceste rânduri, tu, dragă cititorule, poate eşti undeva departe, în calea tătăcirii şi a pieirii. Opreşte-te, frate dragă, oprelte-te îndată din calea morţii li te întoarce la Dumnezeu aşa cum eşti, cu haina sufletului ruptă şi zdremţuită de păcate! Fiul cel pierdut n-a aşteptat până să-şi facă ceva haine, căci atunci ar fi pierit. Întoarce-te aşa cum eşti, căci Tatăl Ceresc te aşteaptă cu braţele deschise! Pilda fiului pierdut îţi aduce o veste scumpă şi dulce: Tatăl Ceresc te iartă! Tatăl te aşteaptă cu braşele deschise... te aşteaptă cu inel nou şi haină nouă, pentru a începe o viaţă nouă.
Vino „acasă”, suflet rătăcit” „ ( Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia Duminicii a 34-a după Rusalii ( a Fiului risipitor)
„Suflete dragă! Să şti că Domnul a pus pe umerii tăi crucea suferinţelor şi a necazurilor. A pus-o, ca să-L afli pe El şi rosturile vieţii tale.... Uită-te bine spre cer, fratele meu, şi vei vedea că toţi cei care sunt Acolo „crucea ca jug au purtat” în lumea aceasta. Toţi au trecut prin martiraje, prin suferinţe, prin batjocuri, prin prigoane, prin „poarta cea îngustă”
Şi tu, fratele meu, vrei să trăieşti mai liniştit decât ei?... O, dragul meu, învaţă-te „ să suferi ca un bun ostaş al lui Hristos”(2 Timotei 2, 3) Fii gata să răbzi şi să suferi orice” ( Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia Duminicii a 3-a din postul mar i ( a Sfintei Cruci)
„ Cititorule! Nu uita că începutul şi sfîrşitul mântuirii tale sunt cuvintele: ” Şi celor câţi L-au primit pe El le-a dat lor drept şi putere să se facă fii ai lui Dumnezeu”... L-ai primt tu cu adevărat pe Iisus Hristos, ca să iei lumină din Lumină, dar din Dar şi viaţă din viaţă?” ( Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia din ziua de paşti )
“Cititorule” Eşti şi tu un păcătos? Te-a pus şi pe tine păcatul în vrăjmaşie cu Împăratul Hristos şi acum te temi de pedeapsa Lui? Nu te teme! Priveşte sus, la Crucea lui Iisus. Crucea Lui înseamnă iertarea ta şi a păcatelor tale.
Oricât de păcătos ai fi, Împăratul Hristos vrea să te ierte şi te cheamă înapoi, în „ţara” Lui, dacă te-ai hotărât pentru căinţă, pentru îndreptare, pentru Împărăşia Lui.” ( Părintele Iosif Trifa; din tâlcuirea la Evanghelia Duminicii după înălţarea Sfintei Cruci )
