Fără ca cineva să ne întrebe dacă vrem sau nu vrem, am venit în această lume. În această clipă pe care o numim viaţă încercăm să destrămăm misterul fiinţei noastre. Uneori înţelegem sensurile întâmplărilor din viaţă, alteori nu înţelegem nimic. Privind cu nerăbdare şi curiozitate viitorul ne simţim chemaţi de glasul irezistibil al vieţii, al frumosului şi al sublimului. Privid în trecutul vieţii noastre, deseori auzim suspinul zădărniciei. În această încleştare de sensuri şi nonsensuri ne întrebăm: oare de ce trăim? Să ne tulburăm pentru o clipă iar apoi să pierim?
1. „VĂZÂND CĂ ACEASTĂ LUME ESTE DEŞARTĂ ŞI DEGRAB TRECĂTOARE”
Biblia este cu totul „sceptică” atunci când vorbeşte de condiţia exclusiv naturală a omului. Dumnezeu spune omului îndată după căderea lui în păcat: „Pământ eşti şi în pământ te vei întoarce” (Fac 3,19). Iar psalmii de Dumnezeu inspiraţi ai lui David precizează sentenţios perspectiva jalnică a omului: „Omul cu deşertăciunea se aseamănă, zilele lui ca umbra trec” (Ps 143, 4; cf. 36, 35-36; 102, 14-16; 145, 4). Nici Noul Testament nu este mai „optimist” în această direcţie: „Tot omul este ca iarba şi toată slava lui ca floarea ierbii: s-a uscat iarba şi floarea a căzut” (I Petru 1,24).
Nici studiile profane nu sunt diferite: „Viaţa este o sfidare provizorie a morţii...încă din tinereţe, ţesuturile noastre cuprind largi zone de degradare şi uzură, încă de la naştere sunt cuprinse în ele cauzele care le vor grăbi sfârşitul”( 1 )
Înţeleptul Solomon numeşte deşertăciune totă frumuseţea fiinţial artistică pe care o poate experimenta omul, nu pentru că ea nu ar fi frumosă, ci pentru că tot ce este încântător şi ademenitor ochilor, aşa cum le trăim şi vedem noi în viaţa pământească, nu rămân pentru veşnicie, ci dispar. Deşertăciuni nu sunt numai bogăţiile materiale, faima şi alte măriri lumeşti, deşetăciuni sunt toate aspiraţiile şi aşteptările pe care le avem de la viaţă şi care iau cu asalt chipul tinereţii, deşetăciuni sunt toate uimirile şi îndrăgostirile noastre. Deşertăciuni sunt toate lacrimile noastre care izvorăsc din pământeştile dorinţi neîmplinite. De ce? Pentru că toate în curând pier. ( 2 ) „Lucrurile din lumea aceasta, fie vesele, fie triste nu-s cu nimic mai bune decât visele” - spune Sfântul Ioan Gură de Aur ( 3 )
Dar oare din toate lucrurile înspre care aspiră oamenii şi le numesc frumoase, chiar nimic nu este autentic şi vrednic de dorit? Dacă toate sunt trecatoare şi stricăcioase nu trebuie sa ne bucuram de ele? Dacă Dumnezeu a lăsat viaţa asta, oare nu trebuie să luptăm pentru a înfrumuseţa şi înnobila aspectul ei firesc, natural? Oare chiar nu este nimic sublim ea?
2. IISUS HRISTOS ESTE ŞANSA ÎNNOBILĂRII ŞI ETERNIZĂRII TINEREŢII NOASTRE.
Aceste întrebări capătă răspuns în lumina întrupării Mântuitorului. El este singura Persoană din istorie care a spus cu autoritate şi măreţie dumnezeiască: „Cine ascultă cuvintele Mele are viaţă veşnică” sau : „Eu sunt învierea şi viaţa, cel ce crede în Mine chiar dacă va muri va trăi”(Ioan 11, 25). Cu alte cuvinte Domnul ne zice: „vi s-a spus că sunteţi oameni de nimic, că vă tulburaţi pentru o clipă şi apoi pieriţi? Iată Eu sunt primul care am biruit zădărnicia, înşelăciunea şi relativul vieţii! Îndrăsniţi, urmaţi-Mi şi veţi fi şi voi biruitori!”( cf. Ioan 16, 33).
Dar cum a transformat Mântuitorul zădărnicia vieţii în sublimul vieţii? Să ne gândim la Săptămâna Patimilor şi la desfăşurarea ultimelor evenimente din viaţa Lui. Era primăvara, natura întregă iradia viaţă, lumină, parfum şi prospeţime. Din toate rădăcinile firii Sale omeneşti şi din toate colţurile existenţei, Domnul Iisus auzea chemările vieţii. Ca Om avea atâtea motive să trăiască, şi totuşi El acceptă să moară. Şi numai după această renunţare şi jertfă, Domnul se înalţă ca Om peste toată zidirea şi se face Împărat din slava Căruia „toate se umplu de lumină, şi cerul, şi pământul, şi cele de desupt”
Numai după ce mă „retrag” din lume şi sufăr chinurile morţii faţă de ea, abia după aceeea pot să revin în ea şi să mi-o asum în mod sănătos. Dar pâna la definitivarea acestei performanţe, în sufletul omului este o chinuitoare luptă între sublim şi zădărnicie aşa cum vom vedea în continuare.
Mândru nu este acela care vrea să-şi facă viaţa frumoasă, care îşi agoniseşte o cultură sau ajunge într-o poziţie socială. Orice refuz pentru a atinge aceste idealuri afişează de cele mai multe ori laşitatea şi nepăsarea. În cele mai multe cazuri cei care pierd însufleţirea şi motivaţia în împlinirea acestor datorii, se raportează într-un mod bolnăvicios la ele. Când în urma muncii şi a luptei succesul nu mă îngâmfă, iar eşecul nu mă întristează am înţeles ce este viaţa asta. Dacă mă chinuie mândria pentru anumite reuşite sau întristarea pentru anumite eşecuri, înseamna că nu m-am ridicat peste zădărnicia vieţii. Dar cine poate spune aceasta?
Există multe lucruri cu adevarat frumoase în viaţă, cum ar fi iubirea dintre prieteni, dintre părinţi şi copii, iubirea dintre soţi, marile succese din viaţă, minunatele acorduri ale sunetelor, natura cu tot mirificul ei pe care îl poate vedea orice ochi atent şi sensibil. Totuşi nu ele sunt sursa adevăratelor bucurii. Ele au valoare în măsura în care cheamă sublimul şi profeţesc despre el; în măsura în care îmi îndreaptă privirea şi paşii către sublimul divin. Şi tocmai pentru că nu sunt absolute, ele pot să devieze şi să dezamăgească într-un mod cu totul răvăşitor.
În foarte multe situaţii aceste valori fac competiţie lui Dumnezeu în mintea şi mai ales în inima noastră. Se prea poate ca, Dumnezeu văzând acest lucru, să îngăduie ca iubirea promiţătoare să degenereze în minciună şi absurd chinuitor, succesele să fie urmate de înfrângeri, iar frumuseţea şi armonia lumii să degenereze în apocaliptic şi înfricoşător, pentru ca omul văzându-se deznădăjduit, părăsit şi dezamăgit de ceea ce cândva părea cântec fermecător, să-şi caute liniştea şi bucuria în Dumnezeu şi în iubirea Lui. Uneori, Dumnezeu ia ceva frumos din viaţa noastră, la care ţineam foarte mult, sau nu ne împlineşte o dorinţă arzătoare în ciuda tuturor luptelor şi stăruinţelor noaste. Dacă în aceste clipe am avea auzul curăţit am auzi glasul lui Dumnzeu: „Nu acestea sunt sublimul, caută mai departe!”
Dumnezeu vrea să ne ia reazemul nădejdii noastre pentru a ne dărui adevărata nădejde. Nici o faptă bună nu ne poate apropia de Dumnezeu aşa cum o poate face desnădejdea de sine. Nădejdea de sine îşi trage rădăcinile din periferia fiinţei şi îşi întinde vlăstarele în acest spaţiu material, îngust şi limitat. În măsura în care ea moare, învie adevărata nădejde nepieritoare care se înfiripă în miezul fiinţei „ca o ancoră a sufletului neclintită şi tare, care trece dincolo de catapeteasmă unde Hristos a intrat ca înaintemergător”(Evei 6, 19-20).
Dar din păcate unii oamenii o pierd pe prima şi nu o dobândesc nici pe a doua. Trecerea de la o nădejde la alta se face prin „agonia din Ghetsimani”. Ce rezonanţă profetică au cuvintele poetului: „ Ce repede trec toate deşartele clipite / Ce inima le cere şi viaţa le promite! / Cu ce preţ scump de jertfe le cumperi totdeauna / Şi ce curând cu tine nu mai rămân nici una! / Ce gust amar îţi lasă frumoasele cuvinte / Prea repede călcate de fapta care minte! / Cu ce nădejdi curate le sărutai odată şi-acuma ce zdrobită ţi-e inima-nşelată! /...Ce târg amar e-acela să dai iubirea sfântă / Pe una care-n lacrimi viaţa ţi-o-nmormântă. / O, de-ai căuta şi de-ai afla în Domnul fericirea ta! / Ce fericit şi strălucit va fi al tău apus! ( Traian Dorz).
3. BUCURIA VIEŢII SE NAŞTE DIN CREDINŢĂ ŞI DRAGOSTE
Dacă în sufletul meu iubirea lui Dumnezeu este vie, atunci pot să iubesc dezinteresat ca şi cum nu m-ar fi făcut nimeni să sufăr, pot să cânt ca şi cum n-aş fi plâns niciodată şi pot trăi cu bucurie şi însufleţire pentru că paradisul a început deja. Când am gustat din bunurile cele de sus pot să privesc cu înţelegere, seninătate, linişte şi curată bucurie, evenimentele naturale ale vieţii.
Privind cu atenţie în viaţa oamenilor observi că bucuria este o stare aparent ciudată şi îţi dai seama că bucuria care vine numai din bogăţia materială este cel puţin îndoielnică. Nu este obligatoriu ca cel ce râde să fie şi bucuros, „de multe ori chiar în mijlocul râsului inima poate fi mâhnită” (Pilde 14, 13). Oamenii dornici de bucurii adevărate, necunoacând că izvorul lor este numai în Dumnezeu şi-au creat tot felul de artificii şi bizbrizuri prin care trăiesc un râs forţat, o bucurie inexixtentă, o falsă împlinire. Unele din aceste bucurii atât de mult au fost falsificate încât cei ce le trăiesc, chiar au o senzaţie de împlinire. În cele mai multe medii în care oamenii se distreză predomină o astfel de atmosferă şi o astfel de impresie. Numai dacă prin vreo minune aceştia se convertesc la credinţă şi gustă din cereştile bucurii îşi dau seama în ce înşelare au fost. Jurnalele convertirilor confirmă acest fapt. Am citit şi ascultat multe mărturii de acest fel.
Dimpotrivă în vieţile sfinţilor putem vedea cum unii sfinţi aflaţi în mari suferinţe şi încercări cântau din inimă cântări de slavă catre Dumnezeu. De exemplu Sfântul Pavel şi Sila după ce au fost bătuţi, în timp ce stăteau în închisoare cu picioarele strânse în butuci, cântau psalmi aşa încât toţi din jurul lor ascultau cu uimire. (Fapte 16, 23-25). Şi acesta nu era scenariu, era prezenţa harului care se face cântec oriunde se sălăşluieşte. De multe ori bucuriile pe care le-au trăt creştinii în timpul prigoanelor noi nu le trăim în libertate.
Nu spun că trebuie să fii prigonit neaparat pentru a trăi o bucurie autentică. Dar neaparat trebuie să-ţi cauţi împlinirea şi bucuria într-un mediu în care ai certitudinea că poate fi prezent Iisus Hristos şi sfinţii Săi.
Bucuria de a trăi se poate naşte din cele mai naturale gesturi şi din comuniunea cu cele mai simple persoane: ”Cu cât iubeşti pe cineva mai mult cu atât mai mult eşti mai entuziasmat şi în acelaşi timp mai plin de răspundere în faţa lui...Şi numai cunoscându-l în taina persoanei, ai înlăturat de pe semenul tău caracterul de obiect, care-l acoperă, care-l îngustează, care-l strâmbă care-l face neinteresant şi-ţi mărgineşte bucuria de el; numai când ai pătruns în cămările minunate şi intime ale palatului lui fermecat eşti plin de o încântare negrăită” ( 4 )
Aşadar este exilare într-o mulţime în care nu sunt nimic pentru nimeni, atunci când refuz prietenia şi comuniunea cu cei credincioşi şi puţini în speranţa că printre cei mulţi îmi voi găsi împlinirea. Numai credinţa, delicateţea curajoasă şi vioaie înnobilează pe om şi face din el izvor de frumos. În atmosfera acestor persoane te bucuri ca cel ce a aflat comoară mare. „Sufletul omenesc credincios e crin ce desfată pe Dumnezeu şi pe oameni prin înfăţişarea şi buna mireasma a sa.” (5). Acest lucru îl confirmă părinţii cu viaţă îmbunătăţită care se fac ţinta căutărilor.
Vorbesc despre cei care mai au ceva credinţă, ei se vor simţi în zona lor liberă şi familiară doar printre cei care au aceleaşi afinităţi şi căutări. În nici un caz creştinul nu este antisocial, dimpotrivă, cultivă prietenia cu toţi oamenii, până la păcat. Dar vorba românească: „cine se aseamănă se adună” capătă o expresie vie şi în acest caz.
Fără deschiderea către Dumnezeu şi oameni prin dragoste jertfelnică, fără un dezvoltat simţ selectiv bucuria vieţii devine o părelnicie, fiinţa sărăceşte, rămâne pustie şi se face ţinta întristării şi a lipsei de sens.
Aşadar, tinereţea nu este în sine, nici sublimă, nici zadarnică; ea este aşa cum ne-o facem noi. Creştinismul nu a promovat niciodată negativismul, nihilismul sau scepticismul; el asumă cu maturitate şi cu simţul realităţii toate provocările vieţii. Creştinul este persoana bucuriei, a nădejdii, a muncii inteligente şi statornice. Dacă din toate evenimentele vieţii voi putea să-mi adun tezaurul înţelepciunii, a iubirii şi a curăţiei, în clipa marii treceri, când Duhul Sfânt va atinge tinereţea închinată Lui, ceva din sublimul ei va rămâne pentru eternitate.
-----------------------------------------------------------
(1) Marcel Cendrel, apud Jean Claude Larche, Teologia bolii, Ed Oastea Domnului,
(2) Vezi ieromonah Savatie Baştovoi, Singuri în faţa libertăţii, Ed Catisma, Bucureşti, 2009, pp. 21-22. Şi poezia Ce-ai dori tu oare din volumul Cântări nemuritoare „...Ce doreşti sărmane ?Ce aştepţi tu oare?/ Slavă , prietenie, zbor ne-mpiedecat? / N-aştepta zadarnec lumea nu le are / Şi-ai să vezi odată cât te-ai înşelat! / Cauţi tu mâmtuirea? Ea e, numai ea / Singura comoară suflete sărac. / De-o adapi cu lacrimi, de-o porţi în văpaie / Şi-o hrăneşti cu sânge vei avea-n veac”
(3) Omilii la Matei X, VI, EIBMBOR, Bucureşti, 1994, p. 128
(4) Părintele Dumitru Stăniloae, nota 110 la Cântarea Cântărilor în tâlcuirea Sfântului Grigorie de Nyssa, EIBMBOR, Bucureşti, 1982, p. 183
(5) Ibidem, nota 89, p. 165
apărută la editura "Oastea Domnului" Sibiu, 2010
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu