CER ŞI PĂMÂNT…

O funie-mpletită în două:din CER SI PAMANT-este omul.

O luptă aprinsă, fară-ncetare există în el.

Victoria-i rară ,mai mult biruie eul,

Ispita-i prea mare ,să rupă-ea ,poate-Inelul.

Dar ,nu!stropul divin nu-ncetează a fi

Chiar dacă funia-I slabă!

Renaşte mereu sperând că-ntr-o zi

Reface ruptura, degrabă.

Ce josnic e lutul din noi!

Ce mică-i fiinta umană!

Respinge frumosul ,urăste iubirea,

speranţa omoară!

Dar Cerul n-acceptă-a vedea,

Că funia ruptă –e iara.

Şi-nnoadă cu milă...mereu,

Nimic să nu doară.

Acum funia ruptă de-atâtea adieri

E plină de noduri divine!

Din grele şi mari şi lunge căderi

Se-nalţă smerit, către Tine…

În Tine găseşte speranţa..şi tot ce-a pierdut.

Iubirea o-nvie, Lumină e totul..

Nimic nu există din tot ce-a trecut,

Rămas-a doar partea de CER strălucit

s-aducă pe rază-din slavă ECOUL!!

(7 ianuarie 2005)

de Estera Stan