Misiune şi contramisiune

Oastea Domnului este, prin excelenţă, o mişcare misionară.

Părintele Iosif a gândit-o ca o mişcare misionară. Cuvântul misiune vine de la verbul misio, din limba latină, care înseamnă a trimite. Deci misiunea este o lucrare pe care o fac nişte oameni trimişi. Vedeţi, Dumnezeu mai întâi cheamă şi apoi trimite. Mântuitorul Însuşi este Trimisul lui Dumnezeu, Trimisul Tatălui. Şi El spune: „Precum M-a chemat pe Mine Tatăl, aşa v-am chemat şi Eu pe voi”. Şi i-a chemat mai întâi şi apoi i-a trimis. Misiune poate face cineva care are şi chemare şi trimitere. Or, ne lovim mereu, şi pe tot parcursul istoriei Bisericii, de situaţii în care oameni care n-au fost trimişi şi-au arogat misiunea.

Să ne aducem aminte ce s-a întâmplat la Antiohia… Citim aceasta în cartea Faptele Apostolilor, la cap. 15. Antiohia era prima biserică mixtă din istoria Bisericii. Prima biserică în care erau şi foarte mulţi evrei şi foarte mulţi păgâni, foşti păgâni care s-au făcut creştini; şi toate mergeau foarte bine. Până şi Sf. Ap. Petru, mergând acolo, a fost încântat de ce lucrare minunată făceau Barnaba şi Saul, ş’i Simon Cirineanul, şi alţii…; făceau o lucrare minunată acolo! În prima biserică mixtă era locul unde prima dată ucenicii s-au numit creştini. Vă daţi seama cum lucra Duhul Sfânt acolo: cu putere… Şi au spus: Ce nume să avem noi? Ucenici. Ucenici ai cui? Şi atunci au hotărât, prin Duhul Sfânt, să ia numele lui Hristos. Creştin înseamnă cel care este al lui Hristos; Hristianos este un adjectiv derivat de la Hristos. Biserica mergea bine, până când unii, care veniseră de la Ierusalim, fraţi mincinoşi, i-au tulburat. Să ne-aducem aminte de documentul acela, de scrisoarea pe care au trimis-o după ce s-au adunat la Ierusalim şi au făcut acel Sinod Apostolic: “Sunt unii între voi pe care nu noi i-am trimis.” Oameni care n-aveau mandat. Oameni fără mandat au venit şi au tulburat Biserica. Şi tulburarea aceea a determinat Sinodul Apostolic; şi nu s-a terminat tulburarea, pentru că tulburătorii n-au ascultat. La Ierusalim s-a hotărât ceva, ei au făcut altceva. Şi după Sinodul Apostolic, ani şi ani de zile, vedem pe Sfântul Apostol Pavel luptând cu acelaşi fel de tulburători care desfăşurau o contramisiune.

S-a vorbit aici, s-a folosit cuvântul contramisiune. Contramisiune nu este o misiune pe jumătate, sau o misiune mai mică puţin sau care ar putea avea o anumită valoare. Dacă în cuvântul contramisiune intră cuvântul misiune, nu înseamnă că este şi ea misiune. Aşa cum dacă spunem „antihrist” – anti-Hristos, în limba greacă – nu înseamnă că este un hristos mai mic. Ci este adversarul lui Hristos, deci desfăşoară o lucrare împotriva lui Hristos, care vrea să se pună în locul lui Hristos. Cuvântul anti înseamnă şi împotrivă, dar şi în locul. Antihrist este cel care vrea să se substituie lui Hristos şi lucrează împotriva Lui, încercând să I se substituie.

La fel, contramisiunea. Sunt oameni care n-au chemare şi n-au trimitere şi care vor să se substituie adevăratei misiuni şi desfăşoară o anti-misiune. Contramisiune înseamnă anti-misiune. De aceea păcatul acestora este foarte mare.

În Noul Testament, la fiecare moment, anti-misiunea aceasta, contramisiunea lucrătorilor celor răi este prezentă în epistolele Sfântului Apostol Pavel, mai ales, dar şi în epistola Sfântului Apostol Iuda, şi în alte locuri, şi în Epistolele Sfântului Ioan… Cuvântul antihrist nu apare în Noul Testament atât de mult pentru antihristul eshatologic; atât le spunea: „Să ştiţi că va veni antihrist”. Dar apare de mai multe ori pentru antihrişti, la plural, care sunt aceşti contramisionari, ştiind că va veni antihristul… Dar s-au şi arătat, spune epistola Sfântului Ioan, mulţi antihrişti. Cine este antihristul, dacă nu acela care tăgăduieşte pe Tatăl şi pe Fiul? Tăgăduiau dumnezeirea Mântuitorului, erau predecesori ai arienilor de mai târziu.

Deci noi ne confruntăm, în situaţia actuală a Oastei Domnului, cu o antimisiune, cu o contramisiune, care nu este o misiune mai mică, care nu-şi merită numele de misiune, care este antimisiune. Or, frământarea pe această temă a fost şi aseară în bună măsură şi trebuie să ne gândim la lucrurile acestea, pentru că nu sunt lucruri minore, nu sunt lucruri de valoare mică, ci de valoare foarte importantă. Pentru că, vedeţi, scopul acestei antimisiuni este, în mintea diavolului, în planul diavolului, de a zădărnici lucrarea de mântuire prin misiune. Şi acest lucru reuşeşte să-l facă în bună măsură. A reuşit-o pe parcursul istoriei, când Biserica, în loc să cucerească lumea cu zelul apostolilor, a trebuit să se macine în frământări de genul acesta, multe foarte, foarte dramatice. Or, Oastea Domnului reinterează în istoria ei situaţia aceasta.

Vorbim de Părintele Iosif şi ne gândim la succesul misiunii în vremea lui. Au fost câţiva ani plini în care ţara s-a aprins, în care lumea n-a mai putut să nu ţină cont de Oastea Domnului. Or, dacă ar fi continuat misiunea în acelaşi ritm, ne dăm seama ce-ar fi trebuit să fie astăzi, la distanţa aceasta mare în timp de 72 de ani de la plecarea Părintelui Iosif. Or, faptul că lucrul acesta nu s-a realizat, în bună măsură se datorează acestei contramisiuni, o lucrare a diavolului, care reuşeşte, iată, să zădărnicească lucrarea de mântuire prin Evanghelie.

Or, lucrul acesta trebuie să ne fie foarte clar în inimă şi-n minte. Şi să nu cochetăm cu ideea de contramisiune – primul lucru; şi al doilea, să nu ne hârjonim, să nu ne măcinăm în hârjoneli din acestea, care plac diavolului. Lui asta-i place: să te pierzi în lucruri de hârjoană din acestea, ca să nu mai faci lucrări; să ai impresia că faci ceva, dar, de fapt, să nu faci nimic, renunţând la ceea ce înseamnă trimiterea ta.Vedeţi, Sfântul Apostol Pavel, care este exemplu de misionar – ca şi toţi ceilalţi Sfinţi Apostoli – ne-a lăsat multe mărturisiri scrise şi putem şti foarte multe despre misiune. El a făcut o lucrare misionară în ciuda acestei contramisiuni, care-l urmărea peste tot.

Te întrebi ce căutau în Galatia ereticii aceia iudaizanţi care fuseseră în Antiohia? În Galatia nu erau evrei! Ce căutau ei să-i tulbure pe credincioşii din Galatia? Ce căutau la Corint? Sfântul Apostol Pavel vorbeşte în Epistola a II-a către Corinteni exact despre aceştia. Cine-i trimitea? Ce interese aveau de-l urmăreau pe Apostolul Pavel pas cu pas? E clar că nu era numai din voia lor, ci erau mânaţi… Duhurile cele rele îi mânau spre această lucrare antihristică. Or, în privinţa aceasta, trebuie să fim atenţi. Sfântul Apostol Pavel nu ignora această lucrare, dar nici nu se lăsa încetinit în lucrarea sa de ei. El trecea peste ele, el spunea lucrul acela, dar mergea mai departe. Asta este calea.

Şi Oastea Domnului, este impresia mea, s-a măcinat prea mult în aceste hârjoneli; cu contramisiunea şi a pierdut din vedere lucrul esenţial, care este trimiterea.

Sfântul Apostol Pavel îşi făcea planuri mari. Dacă citim Epistola către Romani, el se gândea să ajungă la Ierusalim şi de acolo să plece spre Spania, la capătul celălalt al Mediteranei, trecând prin Roma. Şi a şi ajuns… În Roma sigur a ajuns, foarte probabil şi în Spania. (…) Dar Sfântul Pavel nu s-a lăsat încetinit în lucrarea lui misionară de aceste lupte demonice împotriva misiunii sale.

Vorbim de ceilalţi Apostoli, despre misiunea cărora ştim mai puţin. Nu demult, în anul trecut, am descoperit nişte cărţi… în care era scris despre misiunea lor. Noi nici nu ştim că, odinioară, prin secolele VI până la secolul VIII, au fost o mulţime de creştini în Yemen, de pildă, sau în China, sau în Mongolia. Era o misiune creştină foarte puternică atunci din partea unor biserici din răsărit; cu prinţi care credeau în Hristos. Mongolia a fost la un milimetru de a se converti, dacă nu era tot contramisiunea. Deci Mongolia nu a fost încreştinată datorită faptului că a fost cineva care a făcut contramisiune şi l-a tulburat pe hanul acela, că n-a mai ştiut ce să creadă. Şi atunci Mongolia, care era pe punctul de a deveni creştină, a rămas păgână.

Oastea Domnului trebuie, acum, în 2010, să-şi relanseze misiunea, care este foarte-foarte necesară. Lucrarea Oastei Domnului este extrem de necesară. Şi vedem cât este de necesară misiunea Bisericii noastre. Biserica Ortodoxă Română este o Biserică organizată şi este clar, de departe, cea mai organizată instituţie, am spune, din România. Nici o instituţie, nici un partid nu are oameni care să se adune în fiecare duminică, în fiecare sărbătoare într-o biserică, unde este preot, unde este cântăreţul, unde este consiliul parohial, comitetul parohial; deci este o organizare foarte bună. Cu toate acestea, sunt atâţia oameni care nu sunt cuprinşi, nu sunt atinşi de misiunea Bisericii. Or, Oastea Domnului pe aceştia îi are în vedere. Părintele Iosif pe aceştia i-a avut în vedere; nu pe cei care mergeau la Biserică, ci pe cei care suduiau, pe cei care stăteau în crâşmă… Or, acest sector e complet neacoperit încă. Atunci oamenii mergeau la biserică tradiţional, la ţară mai ales, oamenii mergeau la biserică mulţi. Acuma nu mai merg.

Sunt mulţi care, pur şi simplu, au devenit foarte materialişti, foarte secularizaţi şi nu mai merg la Biserică şi de asta Oastea Domnului are o misiune mai importantă încă decât o putea avea acum 70-80 de ani. Or, n-are timp să se macine în contramisiune. Să se trezească fraţii! Cei care, după zeci de ani de credinţă, aşa-zisă credinţă a lor, încă n-au ajuns să ştie dacă trebuie să-şi facă cruce sau nu trebuie să-şi facă cruce, dacă trebuie să sărute icoana sau nu, înseamnă că, săracii, oamenii aceştia sunt pe nicăieri! Ei trebuie să se trezească! Şi dacă nu se trezesc, trebuie lăsaţi în urmă. Pur şi simplu lăsaţi în urmă şi Lucrarea să meargă înainte.

Slăvit să fie Domnul!

Pr. Prof. Vasile Mihoc

editorial publicat în Iisus Biruitorul
nr. 11(727) 8-14 martie 2010